Deși nu simpatizăm pe toată lumea, vrem ca toţi să ne simpatizeze și să ne accepte. Ridicăm suspicios din sprâncene dacă cineva ne tratează cu indiferenţă sau, mai rău, cu ostilitate. Ne simţim neînţeleși, respinși. Iar sentimentul de respingere este la fel de apăsător ca durerea  fizică.

Dorinţa de a fi plăcuţi este o dorinţă firească. Aprecierea celorlalţi ne asigură că putem să fim noi înșine fără a fi daţi la o parte; ne oferă un loc călduţ în mijlocul oamenilor de care de pasă: prieteni, cunoștinţe sau colegi.

Nevoia de a fi plăcuţi nu este la fel de inofensivă. Ea provine din temeri și nesiguranţă, dintr-o permanentă chestionare a propriei valori. În lipsa autovalidării, tânjim după aplauze din partea oamenilor, care să ne confirme că suntem buni, inteligenţi și frumoși.

Nevoia de a fi plăcuţi, de oricine și cu orice preţ, provoacă anxietate la gândul că am putea fi criticaţi în ceea ce privește interiorul sau exteriorul, supuși judecăţii colective și declaraţi „nuli”.

În astfel de cazuri, tindem să apelăm la strategii ce alterează adevărata noastră substanţă, pentru a intra în graţiile celorlalţi; ne forţăm să fim ce nu suntem, adoptând tipare de comportament ce trădează eforturi constante de a fi pe plac celor din jur, disponibilitate de a accepta compromisuri, fixaţii pe oamenii care ne resping.

Nevoia de a fi în siguranţă

Aceste tipare de comportament își au originea în copilărie. Majoritatea celor mici învaţă că cea mai importantă modalitate de a fi în siguranţă într-o lume a adulţilor atotputernici este de a le face pe plac părinţilor. Reacţiile de aprobare primite când sunt ascultaţi întăresc ideea că obedienţa garantează succesul relaţional, deoarece ascultarea este răsplătită cu afecţiune, laude sau chiar cu recompense materiale.

Alteori, tiparele vin ca răspuns la anumite traume din primii ani de viaţă (neglijenţă emoţională, abuz emoţional, verbal și/sau fizic), care duc ulterior la o sensibilitate extremă resimţită în raport cu unele situaţii delicate, precum expunerea la critică sau experimentarea conflictelor. Din dorinţa de a evita asemenea situaţii, persoanele caracterizate de o sensibilitate aparte preferă să se conformeze cerinţelor, minimizând riscul de a contrazice pe cineva ori de a leza interesele și sentimentele celorlalţi. În acest context, nevoia de a fi plăcuţi ascunde o nevoie acută de a fi în siguranţă.

Majoritatea celor mici învaţă că cea mai importantă modalitate de a fi în siguranţă într-o lume a adulţilor atotputernici este de a le face pe plac părinţilor.

Tulburarea de anxietate socială și depresia ne pot determina, de asemenea, să căutăm aprobarea celor din jur, să acceptăm standardele impuse pentru a nu fi evaluaţi în mod negativ de grupul care le promovează și a cărui simpatie o căutăm.

Neîncrederea în forţele proprii și stima de sine scăzută duc și ele la tendinţa de a ne stabili valoarea personală în funcţie de opinia celorlalţi, dezvoltând, în timp, ceea ce se numește „locus de control extern”. Sintagma definește acea situaţie în care se regăsește persoana ce consideră că influenţele exterioare dictează cursul întregii vieţi și că are nevoie să fie plăcută de un număr cât mai mare de indivizi pentru a se simţi bine în propria piele. Specifice pentru această categorie de oameni sunt lipsa autonomiei, a sentimentului de independenţă, convingerea că nu sunt suficient de puternici pentru a-și îmbunătăţi condiţia.

Te-ar putea interesa și: Nevoia de control, între iluzie și responsabilitate

 

nevoia-de-control-intre-iluzie-si-responsabilitate_exp

O altă sursă a neîncrederii în sine este timpul alocat reţelelor de socializare. Prezenţa constantă în mediul virtual reflectă și, totodată, alimentează nevoia de acceptare. Un studiu din 2006 leagă refugiul în social media de tendinţa de a căuta validare exterioară, ceea ce înseamnă pierderea progresivă a unor repere construite pe valori personale, instrinseci.

Nevoia de confort

Când încercăm să fim mereu pe placul celorlalţi, o problemă des întâlnită este dificultatea sau incapacitatea de a spune „nu”. Fie că vorbim de chestiuni mărunte, ca rugămintea de a ceda locul la rând, fie că vorbim de ceva serios, precum împrumutul unei sume importante de bani, dorinţa de a declina anumite solicitări este deseori umbrită de intenţia de a nu ne pune într-o lumină negativă prin neplăceri cauzate celui refuzat.

Un experiment realizat în 2014 arată că oamenii sunt dispuși să întreprindă acţiuni cu care nu sunt de acord (să spună o minciună „albă” sau să vandalizeze o carte), doar pentru a evita să răspundă nefavorabil unei propuneri.

„Mulţi oameni acceptă anumite lucruri, chiar dacă ar prefera să nu le facă, din simplul motiv de a evita disconfortul major al faptului de a spune nu”, afirmă profesorul Vanessa K. Bohns.

„Mulţi oameni acceptă anumite lucruri, chiar dacă ar prefera să nu le facă, din simplul motiv de a evita disconfortul major al faptului de a spune nu.

Un alt studiu, bazat pe analiza activităţii cerebrale a subiecţilor invitaţi să își exprime acordul sau dezacordul faţă de anumite afirmaţii date, sugerează că exprimarea opoziţiei duce la creșterea disonanţei cognitive (discrepanţă între valori și acţiuni), motiv pentru care este atât de nepopulară în anumite contexte.

Pe de altă parte, Lauren Appio, doctor în psihologie, este de părere că, de-a lungul timpului, consensul a constituit o bună strategie de supravieţuire a omenirii, astfel încât resimţim inconștient teama de a ne separa de ceilalţi prin asumarea unor diferenţe de opinie și comportament; ni se pare riscant să ne departajăm de mulţime printr-o serie de bariere voit puse.

Cu toate acestea, este indicat să învăţăm a spune „nu” atunci când „oferta” sfidează capitalul nostru moral, fizic, emoţional sau timpul de care dispunem. Și o putem face, exersând următoarele metode:

  1. Să înţelegem faptul că avem de ales – nimeni nu e stăpân pe gândurile, deciziile și acţiunile noastre;
  2. Să ne ordonăm priorităţile atât în lucrurile mari, cât și în cele mici – resursele de timp, energie, finanţe, competenţe sau oportunităţi sunt mult prea preţioase pentru a fi investite în mod aleatoriu;
  3. Să stabilim anumite limite – unii oameni pot deprinde obiceiul de a abuza de toleranţa sau de predispoziţia noastră de a spune „da”;
  4. Să ne asigurăm că nu suntem manipulaţi – trebuie să verificăm dacă situaţia prezentată a fi avantajoasă sau nu (cel puţin) în detrimentul nostru chiar așa este;
  5. Să cerem timp înainte de a lua hotărârea finală – deciziile luate în pripă se tranformă adesea în regrete greu de asimilat;
  6. Să spunem „nu” cu convingere – fără a dovedi, totuși, lipsă de politeţe faţă de interlocutor;
  7. Să căpătăm toleranţă la disconfortul provocat de nemulţumirea celorlalţi – deși suntem capabili să contribuim la binele semenilor, nu este obligaţia noastră să le asigurăm o stare permanentă de fericire și mulţumire;
  8. Să nu intrăm în prea multe detalii – sunt suficiente explicaţiile menite să comunice faptul că refuzul nostru nu este unul rău intenţionat;
  9. Să nu ne cerem scuze când nu suntem noi responsabili să salvăm o situaţie – unii oameni pot încerca să ne împovăreze cu sarcina îndreptării consecinţelor faptelor lor, pentru a se scuti de efort;
  10. Să căutăm ajutor, la nevoie – familia, prietenii, cunoscuţii sau profesioniștii cu experienţă în domeniu ne pot ghida, cu acordul nostru, spre cele mai bune decizii.

Nevoia de echilibru

Și în locul unde ne desfășurăm activitatea profesională ne putem lovi de probleme asemănătoare. La locul de muncă, pe lângă nevoia de a fi plăcuţi de șefi, colegi sau subalterni, există și teama ca un refuz să nu fie interpretat drept semn al incompetenţei ori al lipsei de interes și implicare în proiectele companiei. Cu toate acestea, o disponibilitate prea mare la locul de muncă scade performanţa angajatului, deoarece duce la epuizarea prematură a resurselor, prin supraaglomerarea agendei.

În realitate însă, refuzul justificat privind preluarea de sarcini suplimentare sau de noi atribuţii înseamnă o șansă dată altcuiva de a se face util și remarcat, ceea ce, în definitiv, reprezintă tot o formă de a veni în sprijinul echipei. În plus, declinarea unor propuneri este o abilitate esenţială pentru menţinerea unor relaţii profesionale echilibrate.

Atunci când solicitările primite depășesc sfera obligaţiilor de serviciu, putem spune „nu” la locul de muncă, explorând câteva strategii deloc complicate:

  1. Acordă atenţie comunicării verbale și nonverbale pentru a înţelege corect dimensiunile propunerii;
  2. Analizează propunerea și stabilește în ce măsură aceasta complinesc viziunea profesională avută, obiectivele pe termen lung sau dezvoltarea carierei;
  3. Recunoaște oportunitatea;
  4. Caută îndrumare de la colegi, mai ales atunci când gândul de a spune „nu” provoacă stres și anxietate;
  5. Oferă o alternativă convenabilă sau un refuz întemeiat, formulat cu atenţie;
  6. Fii pregătit să direcţionezi oportunitatea către o persoană mai potrivită.

Nevoia de a fi plăcuţi

A ști să spunem „nu” înseamnă a avea grijă de noi. Oricât de mult am dori să le facem pe plac altora și independent de abordarea noastră altruistă faţă de oameni, nu putem dărui la infinit din noi înșine. Nu putem sta mereu pe un loc secund. Este nevoie să muncim pentru propriile obiective, să ne reîncărcăm bateriile, să ne preţuim sănătatea, să evităm mâhnirea instalată fără să vrem când cei pentru care facem eforturi nu ne răsplătesc cu aceeași monedă.

Când nu ne preocupă validarea din exterior, alegerile sunt ancorate în realitatea propriilor credinţe și valori. Și atunci putem spune „nu” clar, dar cu respect, oferind alte resurse, variante sau explicaţii, dacă este și necesar.

Cum putem face lucrul acesta? Iată câteva posibilităţi, ușor de adaptat în funcţie de persoane, subiect și context:

  1. Spunând clar ceea ce avem de spus, sub forma unei fraze complete, fără a ne cere scuze („Mulţumesc, dar nu mă pot ocupa de lucrul acesta/ nu pot accepta invitaţia ta/ nu pot veni marţi la ora 14:00.” etc.);
  2. Într-o manieră vagă, dar fermă („Merci că m-ai întrebat, dar nu se poate.”);
  3. Venind cu o sugestie („Eu nu sunt disponibil/ă săptămâna viitoare, dar îl poţi întreba pe X.”);
  4. Luând în considerare decalarea propunerii pentru o dată favorabilă („Mi-e imposibil luna aceasta, dar anunţă-mă, te rog, când mai e nevoie, să mă pot organiza din timp.”);
  5. Exprimând recunoștinţă („Apreciez faptul că te-ai gândit la mine, dar deja am programul foarte încărcat. Îmi pare rău că nu te pot ajuta de data aceasta.”);
  6. Venind cu o recomandare („Eu sunt ocupat/ă, dar îţi recomand pe cineva care te poate ajuta.”);
  7. Dând de înţeles că nu este nimic personal („Nu sunt liber/ă vineri, i-am promis deja lui Y că trec pe la el.”);
  8. Oferind un alt tip de ajutor („Răspunsul este nu, dar uite cum te pot eu ajuta….”);
  9. Cerând timp de gândire („Trebuie să analizez puţin situaţia. O să te anunţ eu.”);
  10. Atrăgând atenţia că s-a depășit o limită („Te-am ajutat cu plăcere de fiecare dată, sunt sigur/ă că poţi apela și la altcineva.”).

Este nevoie să învăţăm arta de a spune „nu” fără a ne teme că astfel vom fi insuficienţi pentru cei din jur – prea puţin pentru a fi acceptaţi și apreciaţi în lipsa unui mare „da” așezat indubitabil pe buze. Părerea celorlalţi despre noi se bazează, în definitiv, pe subiectivitate – trăsăturile pentru care unii oameni ne plac pot părea indezirabile pentru alţii. Impresiile sunt relative, iar fericirea în viaţă nu depinde de numărul persoanelor care ne privesc cu ochi buni.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.