În anii 1880, Wilson Bentley a devenit primul fotograf al fulgilor de zăpadă, deschizând ochii lumii către un nou tip de frumuseţe.

Orice copil știe cum arată un fulg de zăpadă, dar nu orice copil crește într-un adult care să vadă o lecţie de învăţat din asta. Asta pentru că vrem să credem că am lăsat lucrurile copilărești deoparte și că faptul că nu ne mai emoţionează lucrurile banale este semn de mare inteligenţă. Cu cât suntem mai greu de impresionat cu atât ne simţim parcă mai validaţi în maturitatea pe care am reușit să o atingem. Cu excepţia unor oameni ca Bentley, care cumva au reușit să facă o meserie din minunarea în faţa naturii. Bentley a luat fulgii de zăpadă foarte în serios încă de la 20 de ani, când a făcut prima fotografie, cu ajutorul unui microscop. Avea să mai facă mai mult de 5.000 astfel de fotografii, din ce în ce mai avansate și mai clare, care au făcut înconjurul instituţiilor academice din toată lumea. Concluzia muncii sale de o viaţă poate să pară banală, dar a publicat-o în reviste știinţifice precum National GeographicNature, Popular Science și Scientific American: din 5.000 de fulgi, nu a găsit doi la fel.

Fiecare cristal era o capodoperă de design unică. Când un fulg se topea, acel design era pierdut pe veci. Atât de multă frumuseţe evaporată, fără să lase vreo urmă.

„Mi s-a părut că ar fi păcat ca o asemenea frumuseţe să nu fie văzută și apreciată și de alţii. Fiecare cristal era o capodoperă de design unică. Când un fulg se topea, acel design era pierdut pe veci. Atât de multă frumuseţe evaporată, fără să lase vreo urmă”, spunea Bentley. Mă întreb dacă vreunul dintre noi, ajuns să privească rasa umană în același tip de raport ca Bentley cu fulgii nebăgaţi în seamă de nimeni, nu ar spune exact același lucru. Fiecare persoană are un design unic, chiar dacă majoritatea ne naștem cu un cap, două mâini și două picioare. Sufletul, caracterul, inteligenţa, ambiţiile, interesele și ocupaţiile noastre sunt puncte de demarcare care ne așază pe fiecare pe un traseu unic în viaţă. Desigur, puși laolaltă putem trece și drept o masă amorfă, la fel cum fulgii de zăpadă nu înseamnă pentru mulţi decât o pătură albă al cărui destin este să devină o zloată urâtă și în final să dispară, spre fericirea noastră. Dar din asta nu este nimic de învăţat, decât lecţia urâtă a fatalismului. De aceea Bentley este special. El a căutat o lentilă prin care să poată vedea și să arate și altora natura unică și incredibil de frumoasă a fulgilor din zgloată.

„John Ruskin spunea că geniul se rezumă la o putere superioară de a vedea lucrurile. Wilson Bentley este exemplul viu al acestui tip de geniu. El a văzut în fulgii de zăpadă ceva ce nimeni altcineva nu a văzut nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că nu a avut nimeni înţelegerea și răbdarea să se uite”, scria un ziar local despre Bentley. Când mă gândesc la cum aș rezuma anul care a trecut, acest citat mi se pare cel mai potrivit. Toată lumea se plânge pe internet că 2016 a fost un an dezastruos. Am avut Brexit, am avut Trump, am avut puci în Turcia și o victorie importantă a lui Assad în Siria, plus mai multe atentate decât am vrea să numărăm. Pe unii, aceste evenimente i-au afectat direct. Unii și-au diminuat veniturile, alţii se tem pentru joburile lor sau pentru libertatea de exprimare, în timp ce niște mii de oameni au murit sau au fost obligaţi să își părăsească ţara. Însă pe cei mai mulţi dintre noi aceste evenimente nu au ajuns să ne afecteze în mod real. Viaţa merge ca înainte. Suntem poate mai atenţi, mai temători, mai pesimiști, dar în esenţă suntem la fel, muncim la fel, mâncăm la fel, ne distrăm la fel, dormim la fel. Cu toate astea, impresia mea este că intrăm în 2017 conștienţi de un lucru rău care atârnă asupra a tot ce facem ca o piază rea. Și anume, cât de divizaţi suntem.

Wilson Bentley a văzut în fulgii de zăpadă ceva ce nimeni altcineva nu a văzut nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că nu a avut nimeni înţelegerea și răbdarea să se uite.

Ne întrebăm de ce au ieșit voturile așa cum au ieșit în Marea Britanie, în SUA, chiar și în România. Suntem surprinși. Și suntem furioși pe cei care nu gândesc ca noi. Credem că în numele generaţiilor viitoare, trebuie să salvăm societatea de ei. Cu cât urlăm mai tare și le spunem cât sunt de proști, cu atât agravăm situaţia. Nu înţelegem că tocmai această atitudine de superioritate sau de izolare faţă de problemele lor și modul lor de gândire este ce ne-a adus aici. Și nu pentru că nu putem, ci pentru că nu avem „răbdarea și înţelegerea să ne uităm” în direcţia opusă. Ei nu contează. Ei sunt o zgloată care murdărește societatea. Noi însă contăm. Noi suntem niște capodopere graţioase, unice în design și „lumină”, căzute pe pământ pentru a mai înfrumuseţa peisajul. Ceea ce este adevărat, parţial. Cu toţii suntem unici, cu toţii avem o lumină bună de dat și cu toţii am putea contribui la îmbunătăţirea societăţii. Dar asta nu se face cu superioritate, vocalize și insulte, ci cu răbdare, înţelegere, deschidere și umilinţă. Mai degrabă trebuie să fii dispus să fii nebăgat în seamă, decât să strigi după atenţie. După cum spunea cineva care apreciază natura, fulgii de zăpadă nu predică nimănui.