Îmbrăcată în detalii, orice poveste de viaţă poate fi interesantă. Când intri în detalii, dintr-o relatare comună sau mediocră, cuprinsă în câteva cuvinte, povestea devine o destăinuire. Îmi dau seama că povestea mea nu face excepţie, deși adesea mi s-a părut că trăiesc banal și formal.
În timpul liceului mi-am depășit cea mai mare vulnerabilitate: timiditatea. Dar această afirmaţie ascunde mai multe. De pildă, după primul an de școală, profesoara de istorie, printre ore întregi de călătorit în timp, ne iscodea din când în când cu propuneri de a participa în proiecte de voluntariat. Lipsită de interes pentru altceva în afară de școală și de prieteni, am banalizat prin atitudine fiecare încercare a ei de a ne oferi mai mult. Încercam să mă conving că este destul să am note foarte bune și să reușesc să merg la facultate în alt oraș. Cred că îmi era de fapt frică de greșeală și încercam să-mi caut scuze. În capul meu rulau imagini cu mine într-un grup de oameni noi, incapabilă să socializez. N-aș vrea să-i atribui cuvinte profesoarei mele de istorie, dar îmi aduc aminte că mă taxa ferm dacă lipseau argumentele din răspunsurile mele. Din acest punct, amintirea devine ușor incertă, dar știu că în cele din urmă m-a convins să particip la cel puţin un proiect alături de colegii mei.
Acum sunt în cea mai bună perioadă a celor 25 de ani ai mei. Mă pregătesc să devin profesoară. O profesie care mă scoate în faţă – una dintre provocările pe care nu m-aș fi gândit la început de liceu că o voi accepta. Intervalul de timp în care s-au întâmplat cele mai mari schimbări în viaţa mea începe cu clasa a zecea și continuă până astăzi. Sunt nouă ani de întrebări necesare pentru existenţa mea.
Nu am răspunsuri concludente la toate întrebările, dar cea care îmi stăruie cel mai mult în mine este următoarea: Cât de autentic trăiesc?.
În ceea ce mă privește, a trăi autentic sau a trăi conform adevărului înseamnă a trăi cu un set de principii fără de care nu poţi merge mai departe. Mi-am pus mai serios această întrebare la final de liceu, o perioadă în care L-am descoperit pe Dumnezeul Bibliei. Suma experienţelor care m-au ghidat spre această căutare era acolo, dar lipsea o simplă întrebare: Cât de autentic trăiesc?. Ultimele luni ale clasei a douăsprezecea le-am petrecut printre cărţi pentru bacalaureat și o altă stivă de cărţi pentru căutarea răspunsurilor la un șir lung de întrebări: Cine este Dumnezeu cu adevărat pentru mine? De ce mă fascinează să Îl cunosc tocmai acum? Chiar este atât de important să comunic cu El personal? Pot avea o viaţă autentică și fără implicarea Lui?
În jurul mereu, totul avea miros de bucurie și descoperire, pe măsură ce exploram această Persoană fascinantă. Schimbarea direcţiei s-a întâmplat într-un timp foarte scurt. M-am înscris la facultate, hotărâtă să mă ridic deasupra problemelor sau dramelor personale și să-mi concentrez atenţia pe o împărăţie care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Cu această decizie, am primit șansa să mă redescopăr. Am pierdut câteva legături importante, am trăit niște luni bune fără certitudini, poate am pierdut câteva trenuri care păreau a fi șanse unice într-o viaţă, dar am câștigat ceea ce toţi căutăm: un sens. Pentru mine, sensul se traduce prin a ţine cont de cei din jurul meu și prin conștientizarea că nu sunt la un maraton în care fiecare aleargă pe culoarul lui. Iisus a urcat pe cruce fără teamă de suferinţă și a pus totul în joc pentru noi, oamenii. Mă simţeam și încă mă simt îndatorată să ofer și eu lumii ceva înapoi.
