La români, timpul liber este ceva ce ţi se întâmplă, ceva la care mai degrabă asiști, nu participi.
Așa îmi explic letargia oamenilor care se scurgeau apatici pe promenada unei staţiuni de pe litoralul românesc, unde am ajuns recent, îmbiată de nostalgia unor vacanţe memorabile din copilărie.
Adevărul este că nici nu era nimic de văzut acolo. Pe trotuarul deja prea aglomerat simţeai, când și când, un miros înţepător de urină, care îl făcea și mai respingător pe cel omniprezent, de prăjeală. Muzică ieftină răzbătea anemic din vreun chioșc, ca un indiciu șters că e posibil ca undeva, cineva chiar să se distreze. Nu aici, desigur.
Lumea aceea solară din care veneau amintirile mele părea să fi fost înghiţită de o distopie cu zombie care își târau colacii, copiii și șlapii, parcă abia așteptând să stea undeva. Să meargă undeva și să zacă. Am bănuit că asta făcuseră oricum tot restul zilei.
De aceea am dat dreptate comentariului unui influencer care spunea că, „pentru ce are de făcut când ajunge la destinaţie, turistul român e cel mai grăbit din lume. Depășește, accelerează, scapă pe contrasens, te evită în ultima clipă… și după aia ajunge la locul de concediu și nu face absolut nimic. Stă. Din când în când, mănâncă și bea. După aia, stă. Nu are bilete la concert, nu se grăbește că închide muzeul de istorie, nu îl așteaptă nimic, absolut nimic interesant de făcut. Dar pentru statul ăsta e în stare să alerge o zi întreagă. Ca să nu facă nimic jumătate de oră în plus.“
Ce-a spus el sarcastic au spus și studiile de piaţă, dar mai elegant. Unul recent, efectuat de Reveal Marketing Research, arăta că „românii preferă să facă în timpul liber activităţi simple, cât mai puţin costisitoare“.
Ar suna bine dacă nu ar continua cu „jumătate dintre ei aleg să petreacă timpul în casă, mai ales femeile (54,5%)“. Studiul este din 2019, înainte ca pandemia să normalizeze izolarea. „Aproximativ unul din trei români este pasionat de citit sau de călătorii, în timp ce doar unul din cinci alege să facă drumeţii sau fotografii.“
Și mai nepopulare sunt activităţile culturale: unul din zece români optează pentru petrecerea timpului liber în astfel de activităţi. Ce fac ceilalţi? „Peste 50% dintre respondenţi preferă să asculte muzică, să vizioneze filme, să iasă la plimbare în parc sau pur și simplu să se relaxeze.“
„Românii preferă să facă în timpul liber activităţi simple, cât mai puţin costisitoare.“
Cel mai recent Barometru de Consum Cultural (2019) a făcut cunoscut faptul că, dacă în cazul tuturor practicilor de timp liber analizate de autori, procentul de implicare crește direct proporţional cu nivelul de educaţie (respondenţii cu facultate fiind segmentul social cu cea mai mare proporţie de angrenare în diferitele activităţi de loisir), în cazul mersului la club și la biserică polii se schimbă.
Adică mai degrabă respondenţii doar cu studii liceale merg în club și mai degrabă respondenţii care s-au oprit la studiile gimnaziale merg la biserică. Însă, în topul celor mai larg îmbrăţișate activităţi de petrecere a timpului liber la români rămân: întâlnirile cu rudele și prietenii (89% dintre români), plimbarea în parc (67% dintre români) și mersul la biserică (49% dintre români).
Clasa de lux
Dar nu românii au inventat statul degeaba. Nu, nu. Sociologia îi păstrează o stimă adâncă economistului și sociologului american Thorstein Veblen, care a discutat pe îndelete despre pasiunea pentru inactivitate într-o lucrare monumentală, apărută în 1899: Teoria clasei de lux.
Ipotezele lui Veblen sunt atât de active în societăţile dezvoltate de astăzi încât până și modul în care a fost tradus titlul cărţii sale este un argument în favoarea lor. O traducere mai aproape de sensul primar al titlului este „Teoria clasei de loisir“ (The Theory of Leisure Class, orig.), dar confundarea loisirului cu luxul respectă spiritul cărţii.
Nu românii au inventat statul degeaba.
Veblen vedea societatea modernă ca pe o stratificare socială care are la bază concepte precum demnitatea, valoarea și onoarea. În această societate, munca productivă a ajuns să fie văzută ca degradantă, un vestigiu al societăţilor primitive și barbare, bazate pe dinamica dominaţiei și a exploatării, în care munca cea mai ușoară era rezervată cuceritorilor, iar cea grea, celor înfrânţi.
În rândul clasei de lux, munca manuală este percepută ca un semn de neputinţă socioeconomică. Lucrul acesta pare să contrazică respectul profund pe care îl purtăm profesioniștilor din diferite domenii: de la medicină la sport sau arte. Însă, dacă ne uităm un pic mai atent la noi înșine, observăm că cea mai mare stimă o acordăm, în realitate, doar vârfurilor, doar profesioniștilor care fac performanţă.
Marea masă a celor care muncesc același lucru și fac eforturi nerăsplătite prin distincţii și medalii trece neobservată. În plus, de cele mai multe ori, ne interesează disproporţionat de puţin efortul care a dus la performanţă: îi acordăm mult mai puţină atenţie, vorbim mult mai puţin despre el, îl glorificăm mult mai puţin decât performanţa în sine, chiar dacă aceasta ar fi fost imposibilă fără efort.
Societatea, prin ochii lui Veblen, este una în care vectorul dominant este statutul, al cărui indicator de marcă nu este acumularea de bogăţie (un rezultat pe care el îl vede, matematic, proporţional cu munca productivă), ci loisirul, care este opusul complet al muncii productive.
Antonimul muncii
Alegem orice mall dorim, din orice oraș dezvoltat al României, și privim la oricare cinci afișe publicitare care conţin oameni (nu doar grafică). Nu este dovedit statistic, însă, anecdotal, este foarte probabil ca toate acele postere să afișeze modele așezate în diverse contexte de… stat degeaba.
Reclamele la bijuterii sau ceasuri nu vor fi niciodată prezentate de modele aflate în plină activitate, într-un cubicle dintr-o multinaţională, deși aceste accesorii se poartă, desigur, și în astfel de spaţii. La drept vorbind, clienţii magazinelor de bijuterii petrec, într-o lună, mai mult timp la serviciu decât la evenimentele de tip cocktail din care par desprinse modelele de pe afișele prezente astăzi prin magazine. Dar reclama nu vinde realitatea, ci iluzia asocierii cu clasa de lux, care, ca și pe vremea lui Veblen, este tot una neproductivă.
Societăţile dezvoltate migrează spre o materializare a idealului de loisir.
La un secol după Veblen, în anii 1970, consensul între sociologi era că, pe măsură ce se dezvoltă industrial, societăţile dezvoltate migrează spre o materializare a idealului de loisir[1], conceptualizat drept „un echilibru al neoboselii“[2].
Părerile contrare erau mai degrabă exotice, deși, 40 de ani mai târziu, râdem amar la speranţele predecesorilor noștri că rafinarea tehnologică ne va aduce în dar timpul și posibilitatea de a nu face nimic. Opusul este ceea ce s-a întâmplat. Iar lucrul acesta pare să ne fi consolidat fascinaţia pentru idealul, atât de greu de atins, al repaosului.
Când reușim însă să îl atingem, în acele puţine ocazii numite „concediu“, descoperim că… nu e nimic semnificativ acolo. Ceea ce ne aduce înapoi pe promenada plină de apatie de unde am pornit. Ne dezamăgește și ne întristează să vedem că timpul acela liber, în care am așteptat tot anul să intrăm, nu are valoare în sine, ci tot noi trebuie să îl construim, să îl mobilăm cu activităţi care ne aduc satisfacţie.
În China[3], de pildă, unde pensionarii ajunși la vârsta la care au tot timpul din lume se numără cu sutele de milioane, universităţile pentru seniori se bucură de un larg succes printre vârstnicii care au înţeles că ceea ce îi împlinește este să își petreacă timpul liber cu sens.
E limpede că avem nevoie de odihnă și de momente de pură inactivitate. Însă acestea necesită un sens care să le îmbrace, unul care să ţină mai mult decât: „Hai să trăim și noi ca bogaţii, nefăcând nimic!“
Alina Kartman este convinsă că secretul concediilor cu adevărat memorabile este spiritul de iniţiativă și asumarea creativă, un fel de antreprenoriat al vacanţelor.
