Ce fel de influenţă exercităm?

„David a plecat de acolo şi a scăpat în peştera Adulam. Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au pogorât la el. Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni.” (1 Samuel 22:1, 2).

Cea mai veche amintire a mea despre o discuţie pe marginea acestui pasaj se leagă de contextul formării de noi biserici. Eram un tânăr student la teologie atunci când un grup de membri ai unei biserici – pe care tatăl meu o păstorise recent – au format o nouă biserică, într-un oraș aflat la câţiva kilometri distanţă. Tatăl meu a numit noua biserică o „peșteră Adulam”. El a explicat de ce a folosit acest apelativ, descriind atitudinile și circumstanţele în care se găseau mulţi dintre membrii fondatori.

În trecut, era mai frecvent întâlnită situaţia în care noile biserici se formau dintr-o divizare a uneia vechi. În fiecare ocazie în care auzeam despre înfiinţarea unei astfel de biserici îmi aminteam de cuvintele tatălui meu și de peștera Adulam. La începutul acestui an, am citit comentariile expertului în leadership John Maxwell în legătură cu relatarea din 1 Samuel.

După ce l-a ucis pe Goliat, David a fost invitat în palatul lui Saul, unde a învăţat multe despre conducerea regatului lui Israel, inclusiv despre arta războiului. Din păcate, gelozia lui Saul l-a forţat pe David să plece în exil. Spre acest moment al vieţii lui David ne poartă povestea din acest pasaj. Să ne imaginăm oamenii care s-au adunat în jurul lui David: toţi cei care erau în suferinţă, toţi cei care aveau datorii, toţi cei nemulţumiţi. David însuși o spune: „Sufletul meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită” (Psalmii 57:4).

Ce trebuia să facă David cu acești oameni? Sunt aceștia genul care ar fi putut să i se împotrivească regelui Saul? Este acesta grupul cu care David urma să lanseze o revoluţie? Ce fel de lideri – sau de războinici – ar fi fost acești nemulţumiţi, acești oameni necăjiţi?

David ne spune cum s-a raportat la aceste circumstanţe: „Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele.
Trezeşte-te, suflete! Treziţi-vă, alăută şi harpă! Mă voi trezi în zori de zi. Te voi lăuda printre popoare, Doamne! Te voi cânta printre neamuri. Căci bunătatea Ta ajunge până la ceruri şi credincioşia Ta, până la nori” (Psalmii 57:7-10).

Ce se întâmplă cu cei nemulţumiţi?

Dacă ne punem puţin în pielea lui David, începem să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat cu el și cu cei care l-au urmat: „Au venit şi au spus lui David: «Iată că filistenii au început lupta împotriva Cheilei şi au jefuit ariile.» David a întrebat pe Domnul şi a zis: «Să mă duc şi să bat pe filistenii aceştia?» Şi Domnul i-a răspuns: «Du-te, bate pe filisteni şi izbăveşte Cheila.» Dar oamenii lui David i-au zis: «Iată că noi ne temem chiar aici în Iuda. Ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oştilor filistenilor?» David a întrebat iarăşi pe Domnul. Şi Domnul i-a răspuns: «Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.» David s-a dus dar cu oamenii lui la Cheila şi s-a bătut împotriva filistenilor; le-a luat vitele şi le-a pricinuit o mare înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila” (1 Samuel 23:1-5).

Vitejia celor care l-au urmat pe David până la peștera Adulam nu a scăzut. Ei au continuat să cucerească naţiunile din Canaan, nimicindu-i pe ghesuriţi, pe filisteni și pe amaleciţi. De asemenea, au reușit să se ferească de mânia regelui Saul: „David a locuit în pustie, în locuri întărite, şi a rămas pe muntele din pustia Zif. Saul îl căuta mereu, dar Dumnezeu nu l-a dat în mâinile lui” (1 Samuel 23:14).

Pe măsură ce povestea se derulează, grupul lui David crește de la 400 la 600 de persoane (1 Samuel 23:13). Atunci când a fugit în peșteră, David i-a atras pe cei necăjiţi și nemulţumiţi. Dar, prin dependenţa lui faţă de Dumnezeu, a reușit să-și transforme oamenii în lideri și războinici. Iar când David a urcat pe tron, ei erau pregătiţi să preia conducerea naţiunii.

Două întrebări despre influenţă

Experienţa lui David ne pune faţă în faţă cu două întrebări: Ce fel de oameni atragem? Ce se întâmplă cu acești oameni din cauza asocierii lor cu noi?

Să întoarcem oglinda spre noi! Să ne gândim la oamenii care gravitează în jurul nostru, în calitate de prieteni, asociaţi sau discipoli! Ce fel de oameni sunt aceștia? Sunt vizionari și întreprinzători? Ori sunt nemulţumiţi și plângăcioși? Ai observat că oamenii tind să ne judece nu numai după prietenii pe care îi alegem, ci și după oamenii pe care îi atragem în jurul nostru?

Dar noi, ce fel de oameni suntem? Nu vom atrage niciodată optimiștii, dacă suntem pesimiști, cu o gândire sumbră; nu vom atrage niciodată vizionarii, dacă nu vedem nicăieri nicio speranţă; nu vom captiva vreodată imaginaţia și entuziasmul celor din jur dacă  ignorăm oportunităţile și ne concentrăm pe probleme.

Dacă suntem modelaţi în asemănare cu lucrurile pe care le admirăm, cu siguranţă îi vom influenţa pe cei care ne admiră.

Mai există o întrebare de care ar trebui să fim preocupaţi: Ce se întâmplă cu oamenii care se asociază cu noi? Părinţii noștri ne-au sfătuit să fim atenţi când ne alegem prietenii, din cauza influenţei pe care aceștia o pot avea asupra noastră, dar, în egală măsură, trebuie să fim atenţi la modul în care influenţăm noi oamenii. După cum vedem în exemplul lui David, cei nemulţumiţi nu trebuie să rămână cantonaţi în nemulţumirea lor. Stă în puterea noastră să îi influenţăm. Uneori mă întreb dacă nu acordăm prea puţină importanţă influenţei pe care o exercităm. Dacă suntem modelaţi în asemănare cu lucrurile pe care le admirăm, așa cum sugerează apostolul Pavel (2 Corinteni 3:18), cu siguranţă îi vom influenţa pe cei care ne admiră.

„Dacă nu adunăm cu Hristos, risipim. Cu toţii avem o influenţă, iar această influenţă se răsfrânge asupra destinului altora, spre binele lor prezent și viitor sau spre pierderea lor veșnică.”[1]

„Fiecare act al vieţii noastre îi afectează pe alţii – în bine sau în rău. Influenţa noastră este benefică sau nocivă; ea este resimţită, poate conduce la acţiune și, într-o măsură mai mare sau mai mică, este multiplicată de alţii. Dacă prin exemplul nostru îi ajutăm pe ceilalţi să dezvolte principii bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei exercită aceeași influenţă benefică asupra altora și, astfel, sute și mii de oameni sunt atinși de influenţa pe care o exercităm, fără ca noi să o conștientizăm.”[2]

Ce fel de oameni atragem? Ce se întâmplă cu acești oameni din cauza asocierii lor cu noi?

Optimismul, viziunea, imaginaţia și credinţa noastră reușesc să fie contagioase? Oamenii care se asociază cu noi devin mai dependenţi de Domnul Iisus? Sau mai indiferenţi faţă de cerinţele Sale? Se odihnesc în bunătatea și harul Său? Sunt mai hotărâţi să îndeplinească poruncile Sale? Sunt ei mai dornici să construiască împărăţia Lui?

„S-ar putea să nu știi niciodată rezultatul influenţei tale zilnice, dar fii sigur că ea este exercitată spre bine sau spre rău. (…) Aruncă o pietricică în lac și se va forma un val și încă unul și încă unul și, pe măsură ce valul se mărește, cercul se lărgește până când atinge malul. Astfel, influenţa noastră, deși aparent nesemnificativă, poate continua să se extindă mult dincolo de cercul nostru de cunoștinţe, dincolo de controlul nostru.”[3]

Ce fel de oameni atragem? Ce se întâmplă cu acești oameni ca urmare a asocierii lor cu noi?

O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.