„Glonţul care te ucide nu te nimerește niciodată în frunte. Te nimerește întotdeauna în tâmplă. Nu îl vezi venind, pentru că te uiţi în direcţia greșită.” (Jeff Wacker)
Modul în care ne gestionăm resursele naturale nu este sustenabil, dar e ușor să tratăm cu superficialitate avertismentele, pentru că vigilenţa doarme adânc într-o societate care fetișizează bunăstarea.
Vremea polemicilor despre consumul iraţional de resurse naturale sau despre finitudinea lor aproape că a apus în Cape Town, metropola care se apropie cu precizie chirurgicală de ziua unui examen dur. Destinaţie turistică de top, al doilea cel mai mare oraș al Africii de Sud se pregătește de o infamă premieră, cea în care alimentarea municipală cu apă va fi sistată pentru o perioadă nedeterminată.
„Părul nespălat este acum un semn de responsabilitate socială”, declara pentru CNN Darryn Ten, locuitor din Cape Town, sesizând ineditul trist al situaţiei cu care se confruntă una dintre marile metropole ale lumii: frecvenţa redusă a dușului a devenit un indicator al integrităţii cetăţenești în orașul situat, în mod ironic, chiar la îngemănarea Oceanului Atlantic cu cel Indian. După ce planul de urgenţă al orașului s-a derulat, etapă cu etapă, limitând progresiv consumul de apă al locuitorilor, de la 1 februarie 2018 au intrat în vigoare restricţii fără precedent – consumul de apă menajeră a fost limitat la 50 de litri de persoană pe zi, o șesime din consumul mediu al americanilor.
„Apa este viaţă. Ce vom face fără apă?” se întreabă Amirah, o tânără care își așteaptă rândul pentru a umple câteva sticle de apă la izvorul de lângă Newlands Brewery. O întrebare care macină cele patru milioane de locuitori ai orașului, confruntaţi deja cu un șir lung de constrângeri: apa acumulată în urma dușului, care nu trebuie să depășească 90 de secunde, e reciclată, spălarea mașinii sau udatul grădinii sunt interzise, gelul dezinfectant pentru mâini și șerveţelele umede au ajuns un surogat pentru apă.
Rezultatele nu sunt totuși cele așteptate, consumul de apă menţinându-se cu 86 de milioane de litri peste ţinta fixată de administraţia locală. „Este incredibil faptul că majorităţii nu pare să-i pese, aruncându-ne pe toţi în cap spre Ziua Zero. Nu le mai putem cere oamenilor să oprească pierderea apei. Trebuie să-i forţăm” – scriu reprezentanţii primăriei pe un site local, nemulţumiţi de faptul că jumătate dintre cetăţenii orașului nu își asumă consumul auster, care ar putea amâna ziua scadenţei.
Pe de altă parte, nota comună a reacţiilor locuitorilor este indignarea faţă de restricţiile impuse, raţionamentul fiind: „Ne plătim impozitele și, prin urmare, ar trebui să trăim cât se poate de confortabil”, notează David Olivier, cercetător la Institutul Global pentru Schimbări, din cadrul Universităţii Witwatersrand, din Johannesburg.
În timp ce populaţia și oficialităţile, deopotrivă timorate, își pasează responsabilitatea asupra problemei, momentul în care criza va apăsa pe trăgaciul armei încărcate e unul iminent – Cape Town e la distanţă de câteva săptămâni de Ziua Zero, momentul în care nivelul apei din cele șase baraje ale orașului va coborî la 13,5%, iar alimentarea cu apă a orașului, cu excepţia serviciilor esenţiale, va fi întreruptă.
Cronica unui dezastru (ne)anunţat
„Va fi terifiantă pentru mulţi ziua în care vor deschide robinetul, dar apa nu va mai curge”[1], avertizează Christine Colvin, membră a consiliului consultativ al primăriei din Cape Town.
Calculată în fiecare săptămână, data fatidică a fost stabilită iniţial în luna aprilie. Conform calculului dat publicităţii marţi, 13 februarie, Ziua Zero a fost amânată pentru 4 iunie, graţie eforturilor de raţionalizare a apei, dar și în contextul unor precipitaţii modeste, care le-au permis fermierilor din afara orașului să renunţe la apa furnizată de municipalitate pentru irigaţii.
Criza, care lovește orașul cu o magnitudine greu de imaginat în anii anteriori, nu a venit chiar pe neanunţate – silueta penuriei hidrologice s-a conturat sumbru la orizont de mai bine de un deceniu. Specialiștii au avertizat că schimbările climatice și creșterea numărului de locuitori ar putea secătui rezervele de apă ale orașului și că se impune identificarea unor surse suplimentare de apă potabilă, iar orașul nu a așteptat dezastrul cu mâinile încrucișate. Sistemul de apă din Cape Town este unul relativ sofisticat, cu șase rezervoare principale de stocare, conducte, instalaţii de tratare a apei și cu o reţea extinsă de distribuţie. De altfel, în Cape Town, expertiza în domeniul apei și managementul apei se numără printre cele mai bune din lume, scrie Peter Gleick, cofondator al Institutului Pacific pentru Studii în Dezvoltare, Mediu și Securitate. În ultimii 20 de ani, ca o strategie de răspuns la ameninţarea crizei, orașul a redus pierderile de apă, a înregistrat progrese în reducerea consumului de apă provenind de la cele șase baraje, a suprataxat utilizatorii mari, adjudecându-și chiar și premii internaţionale (C40 Cities Bloomberg Philanthropies, în 2015) pentru modul în care și-a administrat consumul de apă.
În ciuda acestor eforturi, o creștere de 79% a populaţiei în intervalul 1995-2018, comparativ cu o creștere de numai 15% a apei stocate în baraje, anunţa deja apropierea de un prag critic. Cei trei ani consecutivi de secetă, care au diminuat cu trei sferturi apa din barajele pline în 2014, au constituit cireașa de pe tortul crizei. Acest tip de secetă apare o dată la 311 ani, scrie Piotr Wolski, cercetător la Grupul de Analiză a Sistemului Climatic, al Universităţii din Cape Town, într-un studiu care sugerează faptul că schimbările climatice deja modifică modelele precipitaţiilor din Africa de Sud.
Greșeala capitală a oficialilor a fost aceea de a presupune că tiparele de precipitaţii ale viitorului vor semăna cu cele din trecut sau că abaterile de la normă nu vor fi majore, spune Kevin Winter, cercetător la Departamentul de Știinţă a Mediului și Geografiei, din cadrul Universităţii din Cape Town. „Este ca și cum ai conduce o mașină privind în oglinda retrovizoare.”[2]
Scenariul Zilei Zero este unul care nu mai poate fi evitat, cred edilii orașului, cu excepţia situaţiei în care sezonul ploios, care începe în luna mai, ar aduce o cantitate de precipitaţii mai mare decât cea înregistrată în ultimii ani, iar orașul ar câștiga timp până la următorul impas hidrologic, continuând să investească în extrem de costisitoarele instalaţii de desalinizare a apei oceanice – ceea ce ar putea rezolva problema definitiv.
Citind viitorul în scenariile crizei sud-africane
Există un spectru larg de ipoteze despre ce se va întâmpla în oraș după ce alimentarea cu apă va fi tăiată, iar oficialii sunt preocupaţi de modul în care orașul, văduvit de un combustibil atât de preţios, își va putea menţine funcţionarea normală.
„Întrebarea care domină orele mele de trezire acum este: Când Ziua Zero sosește, cum facem apa accesibilă și cum împiedicăm anarhia?”[3], mărturisește Helen Zille, premierul provinciei Western Cape.
Există un plan de urgenţă, deși nimeni nu știe cât de bine va funcţiona în realitate. În Ziua Zero, milioane de oameni, înșiruiţi în cozi imense, vor aștepta să își ridice raţia de 25 de litri de apă de la cele 200.000 de centre de furnizare a apei, care vor fi păzite de forţele armate. E o imagine în care putem întrezări, ca într-o oglindă, viitorul unui Pământ din ce în ce mai arid și mai aglomerat.
| Radiografia unui deficit care se accentuează
Criza de apă este cea mai mare ameninţare cu care se va confrunta planeta noastră în următorul deceniu, conform Raportului Riscurilor Globale din 2015, elaborat de Forumul Economic Mondial. Raportul din 2018 plasează lipsa apei în primele cinci riscuri de mediu cu impact major în următorii 10 ani. Doar 3% din apa Pământului este potabilă și două treimi din aceasta sunt stocate în gheţari sau sunt indisponibile. Penuria de apă dulce devine o realitate tot mai pregnantă, fie că este vorba de secetele severe din zonele de altfel fertile ale lumii, fie că vorbim de sute de milioane de persoane fără acces la apă potabilă din regiunile defavorizate geografic. În anii 1900, doar 200 de milioane de persoane (14% din populaţia globului) locuiau în zone cu deficit de apă, numărul acestora urcând la peste două miliarde în 1980 (42%) și la 3,8 miliarde (58%) în 2000. Studiile au indicat că multe dintre sursele de apă dulce din lume sunt golite mai repede decât s-ar putea regenera, ceea ce creează „una dintre cele mai dificile provocări ale acestui secol”[4], conform declaraţiei lui Arjen Hoekstra, profesor de gospodărire a apelor la Universitatea din Twente, Olanda. Dezvoltarea economică, poluarea masivă, înmulţirea populaţiei lumii (mai ales cea urbană), schimbările climatice, risipa de apă și lipsa de reacţie a decidenţilor politici sunt factorii care contribuie la dezechilibrul tot mai accentuat dintre cererea și furnizarea apei potabile. Aproximativ 4,3 miliarde de oameni, adică 71% din populaţia globală, se confruntă cu un deficit moderat până la sever de apă cel puţin o lună pe an, India și China cumulând aproape jumătate din populaţia supusă acestui gen de privare. Între 1,8 și 2,9 miliarde de persoane se confruntă cu acest deficit sever pentru cel puţin 4-6 luni anual, iar pentru 500 de milioane de oameni criza apei se prelungește pe întreg parcursul anului. Nici ţările dezvoltate nu sunt imune la criza de apă, deși magnitudinea acesteia este diferită, iar resursele financiare le permit identificarea unor surse alternative de apă. Astfel, SUA are 130 de milioane de oameni afectaţi de deficitul de apă cel puţin o lună pe an, mai ales în statele Texas, California și Florida – iar fluviul Colorado este pe lista fluviilor mari care sunt aproape epuizate înainte de a-și fi încheiat cursul. Sunt însă ţări care prezintă o vulnerabilitate sporită, din pricină că întreaga lor populaţie suferă de lipsa apei: Yemenul, cu o populaţie de 18 milioane, și Arabia Saudită, cu cele 20 de milioane de cetăţeni ai săi. Într-o situaţie nesigură se plasează și ţările în care un procent mare al populaţiei are un deficit sever de apă în tot cursul anului: Libia și Somalia (80-90% din populaţie) și Pakistanul, Marocul, Nigerul și Iordania (între 50 și 55% din populaţie). Deși Europa are resurse de apă, iar secetele și deficitul de apă nu prezintă severitatea din alte regiuni defavorizate geografic, totuși aceste fenomene înregistrează o creștere, cu impact asupra sănătăţii populaţiei și asupra dezvoltării economice. Creșterea temperaturii medii și reducerea precipitaţiilor ca urmare a schimbărilor climatice ar putea fi responsabile de scăderea cu 10% sau mai mult a bazinelor hidrografice din regiunea mediteraneeană până în 2030, precum și de modificarea frecvenţei și intensităţii secetelor, în special în Europa de Sud și Europa Centrală. |
Din culisele urbanizării globale
Urbanizarea accelerată este o trăsătură distinctivă a secolului nostru, constituind un factor suplimentar de stres pentru autorităţile responsabile cu aprovizionarea deja deficitară cu apă a multor orașe ale lumii. În timp ce dezvoltarea economică în sine sporește consumul de apă pe cap de locuitor, creșterea populaţiei urbane potenţează această cerere, prin concentrarea unui număr mare de locuitori într-un areal restrâns.
Populaţia urbană a crescut de la 746 de milioane, în 1950, la 3,9 miliarde, în 2014. În prezent, 54% din populaţia lumii locuiește în zone urbane, iar în 2050 procentul ar putea urca la 66%, circa 90% din creștere fiind concentrată în Asia și în Africa.
Un raport al ONU din 2014 constată și o creștere a numărului de „megaorașe”. În 1990, existau doar 10 orașe cu 10 milioane de locuitori sau mai mult, cumulând 153 de milioane de locuitori, adică sub 7% din populaţia urbană globală de atunci. În 2014, numărul megaorașelor ajunsese la 24, înglobând 12% din populaţia lumii (orașul Tokio găzduiește singur 38 de milioane de locuitori), urmând ca până în 2030 numărul orașelor cu minimum 10 milioane de locuitori să ajungă la 41.
Așezările urbane sunt adevărate devoratoare de apă. Chiar dacă orașele mari ale lumii (cu peste 750.000 de locuitori) ocupă mai puţin de 1% din suprafaţa planetei, bazinele lor hidrografice acaparează 41% din suprafaţa globului. Având în vedere creșterea mai rapidă a orașelor din ţările în curs de dezvoltare, acestea au nevoie să găsească soluţii financiare pentru infrastructura care să permită transportarea apei de la distanţe mari, mai ales dacă limitarea financiară se suprapune peste cea geografică.
Un studiu condus de Rob McDonald, cercetător știinţific la Conservarea Naturii, din Arlington, a analizat resursele de apă din peste 500 de orașe mari ale lumii, oferind în premieră o imagine globală a infrastructurii de apă ce deservește aceste orașe.
Studiul a indicat că 1 din 4 orașe sunt sub stres hidric[5] (utilizează cel puţin 40% din rezervele disponibile de apă), plasând pe lista celor mai mari 10 orașe aflate în această situaţie Tokyo, Delhi, Mexico City, Shanghai, Beijing, Kolkata, Karachi, Los Angeles, Rio de Janeiro și Moscova.
Faptul că 22% din activitatea economică globală se desfășoară în orașe stresate hidric arată că suntem legaţi prin fire invizibile de zone îndepărtate ale lumii, iar modul în care sunt gestionate rezervele de apă are repercusiuni, dincolo de bunăstarea locală, asupra economiei și stabilităţii globale.
Scurt periplu prin orașele însetate ale lumii
Ultimii ani au adus schimbări neașteptate în dinamica rezervelor de apă dulce, afectând regiuni tradiţional umede și creându-le dificultăţi chiar și statelor care au expertiza și tehnologia necesare pentru a gestiona crize hidrologice. Acolo unde dezavantajele așezării geografice s-au întâlnit cu limitările financiare situaţia rămâne dramatică, necesitând ajutor internaţional pentru crearea unei infrastructuri adecvate. Este cazul capitalei Yemenului, Sana’a, care, potrivit previziunilor specialiștilor, urma să fie prima dintre capitalele lumii ajunsă în imposibilitatea de a le furniza apă locuitorilor ei. Între timp, Cape Town (care este și capitala legislativă a Africii de Sud) pare să se fi apropiat mai mult de această premieră, însă situaţia din Sana’a, orașul a cărui populaţie crește anual cu 7%, continuă să fie dramatică.
Mai mult de jumătate din cei 2.000.000 de locuitori ai capitalei yemenite suferă de stres „acut” din pricina lipsei de acces la apă și la serviciile de salubritate, alte sute de mii confruntându-se cu un stres „moderat”. Relocarea populaţiei într-o zonă de coastă a făcut obiectul unor discuţii interne, dar rămâne un proiect utopic, prin costurile economice implicate, cât și prin tensiunile sociale pe care le-ar putea genera.
Criza de apă este o problemă ce afectează, de altfel, majoritatea orașelor Yemenului, unde apa furnizată provine în mare măsură din straturile acvifere subterane, provocând o reducere a nivelului pânzei freatice de doi metri pe an. Aprovizionarea deficitară cu apă accentuează instabilitatea ţării: aproximativ 70-80% dintre conflictele din zonele rurale ale Yemenului sunt legate de apă, soldându-se, potrivit Ministerului de Interne, cu 4.000 de decese pe an.
Jakarta, capitala Indoneziei și oraș de coastă, se scufundă mai repede decât orice alt oraș al lumii – cu 5-10 centimetri pe an, 40% din suprafaţa sa fiind sub nivelul mării – din pricina lipsei acute de apă potabilă. Mecanismul e următorul: pentru că statul nu le poate asigura necesarul de apă celor 10 milioane de locuitori, săpăturile ilegale după apă au înflorit, secătuind pânza freatică și lăsând în urmă un pământ poros. Construirea unui sistem de conducte prin care apa curată să le fie furnizată beneficiarilor, întrerupându-le dependenţa de extracţiile ilegale de apă subterană, ar putea constitui o soluţie, care încă se lasă așteptată – deși inundaţiile din 2007, provocate de sistemul defectuos de drenare al orașului, care nu a absorbit apa de la ploile torenţiale și de la deversările râurilor, au lansat un avertisment puternic, secerând 50 de vieţi omenești și lăsând 300.000 de oameni fără locuinţă.
Mexico City, capitala Mexicului și cel mai populat oraș al Americii de Nord, nu le poate oferi locuitorilor săi decât un acces limitat la apă potabilă. Potrivit datelor oferite de guvern, 20% din cele 21 de milioane de locuitori nu au apă la robinete în fiecare zi. Și mai dramatică este situaţia celor care nu primesc apă (1 persoană din 5) decât o dată pe săptămână sau chiar o dată la câteva săptămâni. Orașul aduce 40% din apa potabilă de la surse îndepărtate, dar reţeaua de conducte este uzată, înregistrând pierderi de până la 40% din apa transportată.
Straturile acvifere sunt aproape epuizate, așa că orașul mizează pe un regim normal al precipitaţiilor, fiind practic la mâna naturii – orice perturbare serioasă a climei așază orașul pe traiectoria dezastrului, după cum recunoaște Ramón Aguirre Díaz, directorul Sistemului de Apă din Mexico City.
Chiar și Brazilia, ţara care găzduiește 12% din resursele de apă dulce ale omenirii (și unde lipsa apei potabile ar fi fost de neconceput doar cu câţiva ani în urmă), s-a trezit neajutorată în faţa secetei istorice pe care a traversat-o timp de doi ani. Apa din rezervoarele celui mai mare oraș brazilian, São Paulo (21 de milioane de locuitori), a scăzut la un nivel drastic, așa încât pe conducte a rămas noroiul, impunându-se restricţii extreme ale consumului de apă. Doar precipitaţiile abundente de ultimă oră, care au cauzat inundaţii de amploare, au salvat orașul de întâlnirea cu Ziua Zero – și de posibilul haos care ar fi putut urma.
Potenţialul conflictogen al lipsei de apă este în creștere[6], sublinia Peter Gleick, președintele Institutului Pacific. În Cape Town, primele zile de secetă au produs aglomeraţie la puţinele izvoare din zonă, generând haos și răniţi. Orașul brazilian Ita s-a confruntat cu lupte, furturi și jefuirea camioanelor cu apă în perioada de restricţie severă a consumului, oferind un spectacol care i-a panicat pe oficialii din São Paulo, conștienţi că incidentele se pot reedita, la o scară diferită, într-un oraș cu 21 de milioane de locuitori.
Violenţa locală poate genera instabilitate pe areale mai largi, în cazul unor crize severe de apă, care ar accentua clivajul dintre comunităţile/statele sărace și cele bogate. În cuvintele scriitorului Christian Parenti, „oricâte ziduri, oricâte arme, oricâtă sârmă ghimpată, drone înarmate sau mercenari detașaţi permanent s-ar folosi, nu vor fi în stare să salveze o jumătate a planetei de cealaltă”.
Ceea ce ne-ar putea vindeca de orbirea noastră selectivă și de mentalitatea provincială este realitatea că suntem cu toţii în aceeași barcă – rezistăm ori ne scufundăm împreună.
La vremuri de criză, viziune de criză
Obișnuiţi să cheltuim resursele naturale cu mână largă, ca și cum ar fi inepuizabile, suntem nepregătiţi pentru scenariile viitorului, în care apa ar putea fi un bun de lux, accesibil mai degrabă elitelor. Criza de apă cu care se confruntă regiuni extinse ale lumii și care își aruncă umbrele și spre zonele nearide în mod tradiţional ne predă lecţii pe care avem nevoie să le însușim mai repede decât ne simţim pregătiţi să o facem.
Una dintre ele este aceea că suntem destul de slab pregătiţi pentru a gestiona un dezechilibru grav între cererea și oferta de apă și că fiecare tergiversare a măsurilor incomode atrage după sine un cost greu de calculat astăzi.
Atunci când seceta din 2012-2016, considerată cea mai gravă din ultimul secol, a lovit California, planurile de intervenţie ale autorităţilor s-au rezumat la „declararea stării de urgenţă și rugăciuni pentru ploaie”, punctează cercetătorul NASA Jay Famiglietti. Măsurile specifice de combatere a crizei pe care le propune, de la o legislaţie restrictivă în domeniul utilizării apelor subterane până la raţionalizarea imediată și obligatorie a consumului de apă, nu sunt nici pe departe populare – doar 34% dintre californieni agreau ideea raţionalizării apei și, fără îndoială, procentul nu ar fi unul promiţător nicăieri în lume.
Există soluţii de criză care au fost aplicate cu succes în perioadele de secetă – Australia a reușit să reducă la jumătate consumul de apă în mediul de afaceri și rezidenţial în seceta din 1997-2009; în Israel, 40% din apa utilizată în agricultură provine de la apele uzate care sunt reciclate, iar 50% din apa de băut este asigurată prin desalinizarea apei marine. Criza de apă a dat naștere și unor soluţii creative, cu priză la public – în Sacramento, în cadrul unui proiect-pilot, s-au plătit 1.000 de dolari pentru înlocuirea peluzelor cu plante rezistente la secetă, iar districtul Montecito, care a reușit să micșoreze consumul de apă prin amenzi aplicate celor care nu respectau reglementările locale, vrea să implementeze un proiect de cumpărare a apei de la fermierii de orez, care să-i descurajeze în a-și cultiva terenurile.
Eforturile făcute nu ţin pasul totuși cu anvergura problemei și mai ales nu se circumscriu unei viziuni noi, capabile să soluţioneze probleme cu care omenirea nu s-a mai intersectat până acum. Și pe care le va rezolva învăţând să se orienteze în hăţișul prezentului și scrutând cu luciditate zvonurile dinspre viitor. „Trecutul nu mai este un ghid sigur pentru viitor”, afirmă Christine Colvin, analizând cazul Cape Town. Eroarea cardinală a autorităţilor, potrivit lui Colvin, ar fi aceea că s-au ghidat după datele istorice, care plasează orașul în cele mai mici zone de risc din Africa de Sud în ce privește criza de apă. Pe de altă parte, proiecţiile climaterice situau orașul la un nivel alarmant al riscului de secetă, iar timpul a confirmat că ele erau mai credibile decât hărţile modelelor din trecut.
Un studiu condus de NASA, Universitatea Columbia și Universitatea Cornell ne oferă o perspectivă asupra modului în care încălzirea globală va afecta în viitor aprovizionarea cu apă. Conform studiului, riscurile de apariţie a unei megasecete care să dureze 35 de ani sau mai mult, afectând câmpiile din centrul și sud-vestul Americii, sunt de peste 80%, dacă emisiile de gaze cu efect de seră rămân la nivelul actual. Secetele trecute, chiar și cele grave, care au lovit regiunea în secolul al XII-lea sau al XIII-lea, ar putea să pară, prin comparaţie cu cele din viitor, drept „plimbări pitorești prin grădina Edenului”, scrie Jason Smerdon, unul dintre autorii studiului.
Lupta pentru salvarea planetei nu este una ușoară, avertizează specialiștii – mai ales pentru o generaţie cu o apetenţă crescută pentru prosperitate economică, pe altarul căreia jertfește lesne siguranţa mediului. Și nici nu există o unică și providenţială soluţie, ci, după cum subliniază raportul Forumului Economic Mondial, răspunsul la problemele hidrologice este alcătuit mai degrabă dintr-un mozaic de măsuri vitale.
De fapt, cu cât știi mai multe despre mediu, cu atât devii mai pesimist, pentru că îţi dai seama cât de mult durează schimbarea sistemelor care cauzează problema, afirmă John Holdren, director al Oficiului de Politică a Știinţei și Tehnologiei, care a studiat mare parte din viaţă problema schimbării climatice.
Holdren oferă o imagine plastică a situaţiei în care se află omenirea: e ca și cum am conduce prin ceaţă o mașină cu frâna ineficientă în timp ce ne îndreptăm spre o pantă. „Știm sigur că panta este acolo, doar că nu știm exact unde. Din prudenţă, am putea începe să frânăm.”[7]
Vom reuși să menţinem controlul mașinii? Donella H. Meadows, expertă în probleme de mediu, obișnuia să răspundă lapidar (și totodată tonic și mobilizator) pleiadei de întrebări legate de posibilitatea de a mai opri planeta din marșul ei către autodistrugere: „Avem exact timpul necesar – începând din acest moment.”[8]
