Principii biblice și rolul spiritualităţii în relaţiile de cuplu

„Doar puţini sunt aceia care au vederi corecte cu privire la căsătorie.”[1]

Pornind de la constatarea lucidă a acestei stări de fapt, un om onest o va lua drept avertizare și se va întreba dacă și cum va reuși să-și formeze acele vederi corecte, acele principii sănătoase, acele valori înalte care să-i consolideze relaţia de cuplu, fie că are deja întemeiată o căsnicie, fie că încă nu a pornit pe acest drum. Citind sau recitind pasajele biblice privitoare la relaţia de cuplu, cineva găsește pasaje precum cele care urmează, care necesită o bună înţelegere:

„Să n-apună soarele peste mânia voastră” (Efeseni 4:26). Îmi revin în minte atâtea conjuncturi, în viaţa proprie, în cea a părinţilor, a vecinilor de la bloc sau a cuplurilor prietene, în care soarele a apus totuși, acoperind cu un iluzoriu văl de tăcere întunecată, mânie, ranchiună, încăpăţânare, orgoliu, dezamăgire, dorinţă de răzbunare, planuri ascunse, divorţuri în fapt etc. Dacă, printr-o măsură supranaturală, soarele n-ar întârzia să apună pe cer până când oamenii s-ar împăca în certurile lor, probabil că n-ar mai apune niciodată. Ar fi un perpetuu crepuscul al vrajbei noastre.

„[V]reau să știţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii și că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:3). Aici, atenţia se concentrează pe luptele de idei și mentalităţi cu privire la relaţiile dintre bărbaţi și femei de-a lungul timpului, pe chestiuni de întâietate, pe clamarea principiilor rezonabile și raţionale de a gândi cu propriul cap, de a nu ne lăsa conduși de altcineva, mai ales când e mai puţin dotat decât noi, de a nu ne lăsa manevraţi, pe reflecţia că apostolul Pavel era bărbat și necăsătorit etc.

„Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28). În principiu, suntem de acord că nu ar trebui să punem accentul pe diferenţe, pe ceea ce ne separă, în orice situaţie de interacţiune; totuși, când avem de-a face cu cazuri concrete și interacţiuni cotidiene, constatăm că lucrurile nu se leagă, că nu ne înţelegem bine și ne resemnăm sau ne revoltăm, punând aceste consecinţe pe seama tuturor diferenţelor pe care le identificăm între noi și ceilalţi.

Și totuși, cum ar trebui să înţelegem mesajele revelate ale lui Dumnezeu pentru noi, copiii Lui, ca să ne hrănim cu ele viaţa de cuplu și să avem acea bucurie și acel belșug spiritual la care râvnim?

Maturizarea în credinţă

Voi da, fără întârziere, răspunsul pe care am fost privilegiată să-l primesc, după întârzieri și rătăciri pe cont propriu de zeci de ani: maturizarea în credinţă, în relaţia cu Dumnezeul nostru, ne va echipa cu tot ce avem nevoie ca să formăm un cuplu armonios. Maturizarea perpetuă, ca proces, ne va ajuta să-L căutăm și să-I preţuim glasul în viaţa pe care ne-o dă de trăit, în faptele pe care ni le-a pregătit deja, iar această binecuvântată călăuzire este și pentru relaţia de cuplu. Existenţa noastră pe pământ formează un întreg ce nu poate fi abordat pe porţiuni decupate din context; viaţa de cuplu e viaţa noastră, așa cum sunt și activitatea profesională, și relaţiile de familie, de prietenie, petrecerea timpului liber sau cultivarea spirituală. Toate sunt interconectate și toate trebuie conectate cu sursa vieţii, cu Tatăl ceresc, care spune: „Fiule, dă-Mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele!” (Proverbele 23:26).

Atunci, cu inima noastră în mâna Tatălui, vom înţelege altfel fiecare dintre recomandările Bibliei. Vom privi ca pe o copilărie demnă de un zâmbet mânia sau trufia care nu ne permitea să ne împăcăm cu persoana iubită și s-o îmbrăţișăm cu duioșie; vom avea încredere să-l socotim pe soţ drept capul familiei, având încredinţarea că el Îl socotește și-L acceptă drept cap al lui pe Hristos; vom realiza marea libertate pe care ne-a adus-o, pentru prima dată în istorie, credinţa creștină, prin egalizarea în lume a tuturor credincioșilor ca fraţi, dincolo de diferenţele de etnie, naţiune, gen sau stare socială; vom aprecia cuvintele inspirate de Dumnezeu pe care niște copii ai Lui ni le-au transmis doar, nu le-au inventat din firea lor.

Atunci dragostea frăţească va încălzi toate relaţiile pe care le avem cu semenii și vom putea trece dincolo de simpla politeţe sau civilitate, ca să ne iubim aproapele, să-i fim solidari, să renunţăm la noi pentru o cauză, un ideal. Atunci vom conștientiza că putem forma un cuplu echilibrat și fericit dacă vom fi mai întâi noi înșine oameni întregiţi de relaţia cu Dumnezeu și schimbaţi de El în caracterul și chiar în temperamentul nostru. Înainte de a fi bărbat sau femeie, suntem oameni și ar trebui să căutăm să atingem măsura cea mai înaltă a acestei calităţi printre toţi ceilalţi semeni. Adică să ne lăsăm șlefuiţi în toate virtuţile și curăţaţi de toate defectele.

Astfel, dacă vom fi împliniţi mai întâi ca fii și fiice ale Lui, atunci avem șansa să formăm o pereche made in heaven[2], așa încât partenerul sau partenera să nu fie o simplă proptea a vieţii de unii singuri ori o alegere oarbă, în ultimă instanţă.

Abia după ce ne vom fi echilibrat și înnobilat noi înșine, prin mâna Lui, vom fi de asemenea capabili să formăm un cuplu viabil, tonic, plin de dragoste, bucurie, căldură sufletească, înţelepciune, respect și admiraţie reciprocă. Nu o relaţie de dependenţă, de interes, de instrumentalizare sau obiectualizare, de dominaţie/supunere. Partenerul de viaţă este și trebuie să fie un sprijin solid, dar nu o cârjă; un camarad de drum, un companion la figurat și la propriu (pentru că realmente împarţi pâinea cu el), dar nu escortă, servitor sau hamal; partenerul de viaţă trebuie să fie dispus să te ajute, să poarte poverile cu tine, să lucreze alături de tine, să te încurajeze, dar nu ca slugă, subaltern ori tutore. Sunt nenumărate tiparele negative în cuplu, însă modelul bun presupune întotdeauna conectarea la voia divină.

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne scoată în cale persoana potrivită, pentru că numai ceea ce ni se potrivește ne poate aduce fericirea! Nu ceea ce ne dorim neapărat, deoarece dorinţele pot fi nesăbuite; nu ceea ce ne spun, atât de divers și de contradictoriu, cei din jur, deși nu ne cunosc; nu ceea ce ne spune egoul, care se (re)cunoaște doar pe el. Maturizându-ne în credinţă, vom avea deplină încredere în felul în care ne cunoaște deplin Dumnezeu și ne vrea fericiţi. Dorinţele vor suna astfel: „Doamne, Tu toate le știi… Facă-se voia Ta!”

Astfel, remarca lui Ellen White nu va mai suna ca o fatalitate. Mai ales când aprofundăm reflecţiile sale despre relaţiile de cuplu: „Căsătoria este un lucru care va influenţa și va afecta viaţa celor implicaţi în ea, atât cea prezentă, cât și cea viitoare. Un creștin sincer nu va înainta în planurile sale referitoare la căsătorie fără certitudinea aprobării lui Dumnezeu.”[3]

Cum să distingem glasul lui Dumnezeu pentru noi?

Înţelegând că e spre binele nostru suprem să-L punem pe El pe primul loc în viaţa noastră, să facem orice „ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23), să facem orice gând „rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5).

O nouă întrebare se ridică în urma acestui răspuns: dar cum să facem ceea ce ne recomandă Cuvântul revelat? Pare greu sau imposibil… Se simte nevoia unui ghid mai amănunţit.

Frumuseţea vieţii cu Dumnezeu este că avem de-a face cu un tot, din care nu putem scoate ceva ca să-l tratăm separat.

Răspunsul la care am ajuns este că acel ghid se scrie, de fiecare dată, cu fiecare experienţă și cu fiecare om care își trăiește credinţa, așa cum a procedat și Pavel, apostolul neamurilor. Și că ghidul este prezent în noi și ni se dezvăluie pe măsură ce trăim învăţătura biblică; facem pașii, iar drumul ni se așterne înainte. Așadar, cum să facem totul „ca pentru Domnul”? Invitându-L să fie prezent acolo, lângă noi, ca sfetnic, prieten, veghetor, partener de dialog, ca instanţă morală supremă, vie, cu care interacţionăm în gând. Cum să facem orice gând „rob ascultării de Hristos”? Transformând orice gând nepotrivit, lumesc, demonic în rugăciune: „Doamne, ia-mi Tu aceste frământări nedemne de un copil al Tău și îndreaptă cugetul meu spre cele luminoase ale Tale, spre sfinţenia Ta, condu-mă în toate!”

Acum, răspunsurile date ar putea părea un ghid pentru o „carieră” de pustnic, de misionar, de predicator ori plantator de biserici, însă nu de partener în cuplu. Totuși, frumuseţea vieţii cu Dumnezeu este că avem de-a face cu un tot, un întreg rotunjit, din care nu putem scoate ceva ca să-l tratăm separat. Să căutăm să facem voia lui Dumnezeu, și toate se vor armoniza. Printr-o consacrare zilnică, învăţăm, treptat, să ne oferim cu totul pentru planurile Lui. Iar într-o zi, când o vom face chiar cu totul, „în totul totului tot” (Deuteronomul 18:13), vom discerne îndemnul Lui în inima și în conștiinţa noastră, spre fericirea noastră.

CORINA MATEI subliniază conexiunea indisolubilă între șlefuirea permanentă a caracterului nostru de creștini și cultivarea calităţilor care ne fac parteneri de încredere într-un cuplu viabil.