Slaba concentrare a minţii asupra a ceea ce trăim într-un moment anume are darul de a umbri fericirea unei zile, chiar și atunci când subiectul gândurilor călătoare e unul cât se poate de agreabil.

În pelicula Ziua Cârtiţei, Phil Connors, un meteorolog plin de sine, trăiește o adevărată aventură atunci când este prins într-o buclă de timp care îl obligă să retrăiască, de zeci sau poate sute de ori, aceeași zi, oricâte tertipuri ar încerca protagonistul pentru a evada. Acea zi este 2 februarie, sărbătorită drept „Ziua Cârtiţei” în orașul Punxsutawney, unde Connors este delegat pentru a transmite buletinul meteo în direct. Fiindcă întoarcerea acasă din orășelul de provincie îi este împiedicată de o furtună de zăpadă, Connors se resemnează să petreacă o noapte aici, doar pentru a constata că, invariabil, se trezește în aceeași cameră de hotel, în același oraș, la aceeași dată calendaristică, 2 februarie. Și, cum ziua de mâine nu mai sosește niciodată, protagonistul, care știe pe de rost personajele orașului, replicile lor și toate incidentele unei zile, învaţă să răspundă acestei încremeniri în timp dedicându-se nevoilor (devenite deja atât de familiare) celor din jur.

Spre deosebire de eroul comediei, care trăiește un prezent repetitiv până la ultima lui fibră, în viaţa reală ratăm adesea festinul prezentului, rătăcind nepermis de mult fie prin cotloanele trecutului, fie printre umbrele viitorului. În mod normal, politeţea ne oprește să navigăm pe telefon în timp ce un coleg ne povestește despre problemele sale de familie. Însă la fel de decuplaţi de istorisirea lui putem fi dacă mintea ne rătăcește, de exemplu, la facturile neachitate sau la vizita anunţată a rudelor – totul în timp ce mimica noastră dă impresia că atenţia ne este focalizată asupra persoanei care se destăinuie.

În timp ce putem taxa drept insensibilă o astfel de atitudine, realitatea este că mintea noastră evadează adeseori dincolo de graniţele prezentului, indiferent de preocuparea momentului. Uneori suntem la muncă doar fizic, în timp ce mintea colindă deja prin însorite locaţii de vacanţă sau inventariază meniuri posibile pentru cină. Iar zilele de vacanţă, atât de planificate și de așteptate, nu sunt scutite de invazia gândurilor hoinare care pot știrbi frumuseţea și tihna clipei: putem fi la sute de kilometri de plaja pe care ne bronzăm, rumegând problema unei avansări care întârzie sau a proiectelor neterminate, care ne așteaptă ostile acasă.

Distragerea atenţiei, o problemă cronicizată

Momentele în care viaţa pare să curgă pe lângă noi în timp ce, în vârtejul zilnic de activităţi, cedăm rolul de actor celui de spectator absent nu sunt atât de puţine cum am fi tentaţi să credem. De fapt se spune că aproape jumătate din ce trăim ar fi trecut de mintea noastră pe pilot automat, decuplându-ne de momentul prezent și de încărcătura lui mai mult sau mai puţin plăcută.

„Dacă vă faceţi griji despre ce ar putea fi și vă întrebaţi ce ar fi putut fi, veţi ignora ceea ce este”, spune o zicală pe care Carolyn Anderson, autoarea unui articol publicat de Huffington Post, o ilustrează cu modul în care și-a ruinat plăcerea unei ședinţe de masaj.

În loc de a se relaxa în timpul masajului, Carolyn a început să se întrebe dacă terapeutul va insista suficient în zona umerilor – de altfel veșnic tensionaţi – fără să fie nevoie să-i atragă atenţia. Atunci când umerii au beneficiat în sfârșit de atenţia terapeutului, mintea pacientei a zburat către următorul articol pe care avea să-l posteze pe blog. În cele din urmă, masajul s-a încheiat într-o notă dezamăgitoare, pentru că beneficiara lui nu reușise să-și conecteze și mintea la răsfăţul de care corpul se bucurase preţ de câteva minute.

„Mi se pare destul de ciudat acum să privești pe o stradă aglomerată și să înţelegi că jumătate din oameni nu sunt cu adevărat acolo” – e declaraţia provocatoare a psihologului Matthew Killingsworth, coordonatorul unui studiu care a analizat activităţile cotidiene dintr-un unghi inedit, acela al concentrării sau distragerii gândurilor de la momentul acţiunii.

Studiul, realizat de psihologii Matthew Killingsworth și Daniel Gilbert, de la Universitatea Harvard, a arătat că oamenii sunt distrași de la activităţile zilnice de gânduri care nu au legătură cu ceea ce fac, iar fericirea zilnică este afectată de această incongruenţă a gândului cu ocupaţia curentă.

Iniţial, un număr de 2.250 de voluntari au fost rugaţi să își monitorizeze activităţile, sentimentele și gândurile, fiind contactaţi printr-o aplicaţie web pentru iPhone la intervale aleatorii din timpul de veghe. Ulterior, studiul s-a extins, obţinând peste 650.000 de rapoarte în timp real, de la 15.000 de persoane neomogene din punct de vedere al educaţiei, venitului, ocupaţiei sau statutului marital, subiecţii provenind din 80 de ţări. Ori de câte ori erau contactaţi, participanţii raportau ce anume făceau în momentul respectiv, precizând cât de fericiţi se simţeau (pe o scală de la 0 la 100) și dacă erau concentraţi pe activitatea respectivă sau dacă mintea le era distrasă.

Și atunci când erau implicaţi în activităţi plăcute, subiecţii nu erau protejaţi de invazia gândurilor negative, întrucât, așa cum subliniază Killingsworth, chiar dacă rata de rătăcire a minţii este mai scăzută în activităţile plăcute, odată ce mintea hoinărește, are aceeași susceptibilitate de a vira spre subiecte negative. De asemeni, în timp ce gândurile hoinăresc, gradul de fericire al subiecţilor se diminuează, deși în grade diferite, direct proporţional cu conţinutul gândurilor, care pot fi triste, fericite sau neutre. Chiar și în cazul în care subiecţii erau distrași dintr-o activitate mai puţin plăcută (condusul într-un trafic de vârf) de un gând plăcut, ei erau totuși mai puţin fericiţi decât atunci când erau concentraţi asupra activităţii din acel moment.

În timp ce abilitatea fiinţelor umane de a reflecta la experienţele trecute și de a anticipa viitorul este una specială, „fiinţele umane folosesc adesea această abilitate în moduri care nu sunt productive și, în plus, pot fi nocive pentru fericirea noastră”, afirmă Matthew Killingsworth. De altfel, „o minte rătăcitoare este o minte nefericită”, după cum punctează realizatorii studiului, subliniind că această abilitate – de a gândi non-prezentul – vine la pachet cu un cost emoţional.

Capacitatea gândirii umane de a străpunge graniţele prezentului este uimitoare și are rolul ei în învăţare, în planificare sau creșterea creativităţii, dar obiceiul de a lăsa mintea să zboare departe de sarcina curentă are o notă de plată deloc confortabilă: rezultatele studiului au relevat faptul că fericirea subiecţilor depinde mai puţin de activitatea în care sunt înregimentaţi, cât de direcţia gândurilor hoinare și de frecvenţa cu care mintea se detașează de momentul prezent.

Până la urmă, așa cum spune Matthew Killingsworth, dacă distragerea atenţiei ar fi un joc cu fise în care nu există decât opţiunea de a pierde – fie 50, fie 20, fie 1$ – nimeni nu ar fi interesat să participe.

Starea de flux și feţele fericirii

Fericirea nu e suma experienţelor pasive în care nu ne implicăm sau ne implicăm cu jumătate de măsură – este și concluzia la care ajunge Mihaly Csikszentmihalyi, profesor de psihologie la Claremont Graduate University și arhitectul conceptului de flow (flux).

Crescând în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, observator nemijlocit al modului în care tragedia golește de sens vieţile oamenilor, Csikszentmihalyi a fost interesat să afle ce anume conferă semnificaţie vieţii, așezând-o pe traiectoria împlinirii, dacă nu chiar a fericirii. În acest demers, de a înţelege unde anume în experienţele noastre zilnice ne simţim cu adevărat fericiţi, psihologul a studiat un mare număr de interviuri luate oamenilor de pe diferite meridiane, plasaţi în diferite registre ocupaţionale, pentru a înţelege ce îi face să fie împăcaţi cu viaţa și profesia pe care o au.

Elementele comune găsite în relatările oamenilor de altfel foarte diferiţi, de la compozitori la directori executivi și de la poeţi la alpiniști sau călugări, îl vor ajuta să definească un concept nou, starea de flux, definită drept „starea în care persoanele sunt atât de profund implicate într-o activitate, încât nimic altceva nu pare să mai conteze; experienţa în sine este atât de plăcută, încât persoanele ar face-o cu orice preţ, numai pentru plăcerea de a o face”.

Cum știi că te afli în starea de flux? O primă condiţie este aceea a concentrării complete pe ceea ce faci în momentul respectiv, imersiunea totală în activitate, până la punctul în care foamea sau setea nu sunt decât slab percepute, iar curgerea timpului nu mai este corect evaluată.

Starea de flux echivalează cu o stare de bine interioară și ea poate fi atinsă în orice tip de activitate, atunci când o provocare peste medie solicită folosirea peste medie a abilităţilor personale. Numai că, deși intuiţia noastră ne-ar putea spune contrariul, această stare este mai ușor de atins în timpul lucrului decât în timpul liber. Nu oricine are abilitatea de a se bucura de momentele libere, susţine Csikszentmihalyi, avertizându-ne că, dacă nu învăţăm să utilizăm acest timp, simpla lui trăire nu vine cu nimic în plus la calitatea vieţii noastre. Explicaţia acestui aparent paradox (timpul liber ne poate livra mai puţină fericire decât cel înţesat de activităţi) pornește de la starea de concentrare pe care o reclamă munca, vigilenţă care slăbește în momentele noastre de respiro. Mai ales atunci când timpul liber este cheltuit în activităţi pasive mai degrabă decât în hobbyuri sau în interacţiuni sociale.

De fapt, împlinirea se trăiește mai ales socializând, susţine Csikszentmihalyi. Starea de spirit a unei persoane depresive este greu de distins de cea a persoanelor normale câtă vreme persoana se află în compania celor cu obiective compatibile și este dispusă să investească energie și atenţie în această interacţiune.

Cercetările legate de starea de flux au avut, în final, rezultate similare cu studiul realizat la Harvard: focalizarea pe ceea ce trăim, și nu evadarea din realitatea prezentului, dă măsura fericirii noastre.

Trăind fiecare zi ca și când ar fi prima

Tuturor ni se întâmplă să conducem fără ca să reţinem, poate minute în șir, nimic din peisajul din jur, să citim o carte și să ne dăm seama că nu avem idee despre ce era vorba în ultimele paragrafe sau să ascultăm o prelegere și să ne trezim că nu am auzit niciun cuvânt, pentru că am fost furaţi de gânduri și purtaţi departe de locul în care ne aflăm.

Un motiv pentru care gândurile noastre tind să evadeze atât de des este că nu mai acordăm atenţie lucrurilor cu care suntem deja familiarizaţi, afirmă Ellen Langer, profesor de psihologie la Universitatea Harvard. Este ca și cum viaţa și-ar fi pierdut prospeţimea, ceea ce ne permite să comutăm atenţia pe pilot automat, încredinţaţi că nu ratăm nicio experienţă incredibilă, pentru că știm deja cum stau lucrurile. Remediul ar fi, în opinia lui Langer, acela de a dezvolta obiceiul de a detecta lucruri noi în orice situaţie, oricât de cunoscută ne-ar fi, păstrându-ne astfel conectaţi la momentul prezent. Iar dacă am privi tot ce e în jurul nostru, de la clădiri, la oameni și la propriile noastre reacţii cu „mintea începătorului”, am putea remarca faptul că există detalii proaspete la care să rezonăm în cele mai uzuale experienţe.

Concentrarea atenţiei asupra experienţelor prezentului ne-ar putea ajuta nu doar să savurăm momentele, dar ar putea modifica percepţia noastră asupra timpului. Este un fapt cunoscut acela că, înaintând în vârstă, avem senzaţia că timpul aleargă cu o viteză din ce în ce mai mare. Atunci când creierul este solicitat, fie prin trăirea unor experienţe noi, fie printr-o manieră inovatoare de a face lucrurile obișnuite, timpul este „încetinit”, susţine neurologul David Eagleman.

Teoria lui Eagleman este împărtășită și de Steven Meyers, profesor de psihologie la Universitatea Roosevelt, din Chicago. „Timpul alunecă tocmai pentru că mergem orbește prin rutina zilelor noastre”, punctează Meyers. Faptul de a rămâne concentraţi pe ceea ce ne oferă prezentul ne dă senzaţia „încetinirii” timpului, pe când distragerea atenţiei ne lasă cu impresia că am pierdut ore, zile și luni întregi – că viaţa ni s-a prelins printre degete atunci când ne uitam în altă parte.

Dacă nu tratăm ca de la sine înţelese lucrurile din jur și ne setăm mintea să le disece zilnic cu o nouă doză de uimire, am putea constata că lumea e într-o permanentă schimbare. Și că putem aduce la viaţă, doar prin decizia noastră, o gamă înviorătoare de emoţii, criogenate în apatia cu care privim miracolele unei zile.

Un prezent înţesat cu miracole

Faptul că ne-am setat vieţile la o viteză extenuantă pentru suflet și trup ne privează de șiragul de minuni în care este înfășurată fiecare felie de viaţă care ne este dăruită.

Pentru că există un sâmbure de miracol în fiecare lucru, după cum ne asigură scriitorul Brennan Manning, deși ne-am dezvoltat o imunitate bolnăvicioasă faţă de ea, așa încât „măreţia unei lumi scăldate în har nu ne mai dă fiori”. Pragmatici și comozi, impresionaţi tot mai puţin de spectacolul lumii exterioare, îl urmărim superficial, pentru a ne menţine în cadenţa îndatoririlor cotidiene – spectacolul alb a zăpezii ne avertizează să ne schimbăm cauciucurile, mănunchiul de raze de soare ce șiroiește printre faldurile unei noi zile sau ale unui nou anotimp ne aduce aminte să schimbăm fila calendarului.

Iar în acest șir al ratărilor pe care ni le impune o viaţă ocupată și o minte distrasă, poate cea mai dureroasă rămâne cea a persoanelor dragi, pe care le privim fără să le vedem cu adevărat în acest iureș în care câștigul poartă uneori straiele pierderii.

Profesoara și scriitoarea Rachel Macy Stafford povestește despre modul în care primul ei copil a constituit o binecuvântare ambalată într-un șir lung de întreruperi și întârzieri, neavenite într-un program ocupat, în care mintea alerga de la sarcina în curs la cea imediat următoare. Proaspăta mamă a încercat să-i imprime un ritm mai alert copilului care se oprea să miroasă un trandafir, să mângâie un căţeluș ori să intre în vorbă cu o bunicuţă de la metrou.

Întârzierile frecvente au devenit greu de digerat pentru o mamă care, după propria-i mărturisire, era ghidată de o „viziune tunel” – centrată pe ceea ce urmează pe ordinea de zi și pentru care tot ce nu se regăsește pe listă se încadrează în categoria pierdere de timp. În dialogul mamă-fiică s-au insinuat două cuvinte care au început să se lipească tot mai frecvent de începutul și de finalul propoziţiilor: „Grăbește-te!”, secondate deseori de câte un ferm „nu avem timp pentru asta”.

Ziua în care a decis că nu va mai folosi cuvintele pe care le rostise mai des decât cele prin care își declara iubirea a sosit atunci când fiica mai mare a admonestat-o pe sora ei mai mică pentru lentoarea ei, cu un arsenal în care mama și-a recunoscut cu ușurinţă mimica și expresiile.

Decizia ei, mult mai ușor de formulat decât de respectat, a introdus-o în miezul unor miracole pe care le detectase prea puţin până atunci. Expresiile noi descoperite pe chipul mezinei, modul în care ochii i se încreţeau în lumina unui zâmbet, ușurinţa cu care aborda oamenii, încântarea cu care studia detaliile din jur au convins-o că fiica ei este o observatoare. Și că stilul ei trepidant de viaţă avea nevoie să fie infuzat cu note dintr-o viziune copilărească asupra vieţii.

Câtă vreme pășim prin viaţă cu ochii pe jumătate închiși, absorbiţi de episoadele deja consumate sau îngrijorându-ne de ceea ce ne rezervă viitorul, ne izolăm într-un univers îngust și arid, precum cel al personajului singuratic din drama lui Marin Sorescu. Captiv într-o sumedenie de orizonturi concentrice, protagonistul remarcă amar că visul tuturor peștilor grăbiţi spre nicăieri este de a înghiţi cea mai mare dintre nadele frumos colorate. O capcană în care se lasă atrași și oamenii. Doar că ei au capacitatea de a anticipa vremea în care „se face întuneric în mâna dreaptă și în salcâmul din faţa casei”, când nu le mai rămâne decât „să stingă cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse”, de la mobilierul familiar al odăii până la stelele care îmbracă cerul în mantie de lumină. Dar până la momentul inevitabil de finish, au și privilegiul de a-și lăsa ochii și mintea să îmbrăţișeze fiecare fărâmă de prezent.