Trezirea la inegalitate. SUA, după „visul american”

135

Diferenţele economice între cetăţenii Statelor Unite fac din motto-ul legendar, „ţară a tuturor oportunităţilor", o amintire, e de părere Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2001.

În trecut, America era văzută ca o ţară a tuturor oportunităţilor. Astăzi, în SUA, şansa unui copil la o viaţă frumoasă depinde mai mult de salariul părinţilor lui, decât ar depinde în Europa sau în oricare altă ţară inustrializată, susţine Stiglitz, într-un editorial publicat în Financial Times. SUA au muncit mult pentru a crea „visul american". Astăzi însă, America se trezeşte la inegalitate.

Câştigă cine produce. Sau nu

În mod obişnuit, economiştii şi-au explicat diferenţele dintre nivelurile de trai punându-le pe seama „teoriei productivităţii marginale", spune laureatul Nobel. Această teorie presupune că cetăţenii care au o contribuţie mai mare la bunul mers al societăţii câştigă mai mulţi bani.

Totuşi, atrage atenţia Stiglitz, istoria învaţă că cei care au transformat în mod real societatea aducând un avans tehnologic considerabil, câştigă foarte puţin. Rareori inventatorii s-au îmbogăţit de pe urma invenţiilor lor, susţine Stiglitz, amintind de cei care au inventat laserul şi maşina Turing, sau de cei care au descoperit ADN-ul. În schimb, antreprenorii financiari care au produs inovaţii pe Wall Street, sunt excelent remuneraţi, deşi au adus economia lumii pe marginea prăpastiei.

Nici în teorie nu funcţionează

De altfel economisul olandez Willem L. Valk a identificat chiar şi teoretic inadecvarea ideii productivităţii marginale. El susţinea că această teorie „comite o eroare de principiu, pentru că, în determinarea pe care încearcă să o facă productivităţii proprii fiecărui factor, ea acordă puţin fiecăruia din aceşti factori: dacă un întreprinzător ar încerca să aplice în viaţa reală această teorie şi dacă ar da fiecăruia dintre muncitorii săi un salariu corespunzător producţiei acestor muncitori, el va cheltui mult cu salariile şi va da faliment."

Mai săraci, de la un deceniu la altul

Venitul mediu al americanilor s-a diminuat, în raport cu valorile sale în urmă cu 15 ani, spune Stiglitz. Şi nu doar prăpastia dintre venitul minim şi cel maxim s-a adâncit. Salariul minim pe economie a scăzut şi el considerabil. Un muncitor calificat câştigă, într-un program obişnuit de muncă, mai puţin decât câştiga un muncitor înregimentat în acelaşi sistem, în urmă cu patru decenii, susţine Stiglitz.

Economistul contrazice şi teoreticienii care spun că discrepanţele economice ar fi un rezultat firesc al pieţei. El spune că numeroase alte ţări reuşesc să menţină ritmul de creştere economică în timp ce reduc inegalitatea între clase. „Pieţele sunt modelate de regulile jocului, iar sistemul nostru politic are reguli care îi ajută pe cei bogaţi să câştige pe cheltuiala celorlalţi," afirmă Stiglitz.

Soluţiile au fost deja propuse

Stiglitz plasează aşadar responsabilitatea soluţionării problemei inegalităţii economice în ograda politicienilor. Iar rezolvarea pe care economistul o consideră adecvată este creşterea impozitelor pentru cei bogaţi – aplicarea unor taxe procentuale pe venit – şi renunţarea la favorizarea financiară a speculanţilor la bursă prin aplicarea unei reduceri a impozitului în cazul acestora.

Consecinţele psihologice ale inegalităţii din fapt

Dacă Stiglitz priveşte la consecinţele asupra economiilor naţionale pe care le impută inegalitatea economică, Alain de Botton (video) se concentrează pe efectele psihologice ale discrepanţei. Pentru filosoful de origine elveţiană este evident că a dispune de mai mulţi bani furnizează totodată şi un statut social mai înalt.

De Botton identifică în dorinţa de a „urca pe scara socială" una dintre cele mai acute probleme de ordin psihologic ale societăţilor moderne. De Botton, care semnează o carte intitulată Status Anxiety (Anxietatea privind statutul social) este de părere că societăţile democratice, care preţuiesc egalitatea, generează inevitabil anxietate în cetăţenii lor.

Aceasta fiindcă, în timp ce promit să instaureze meritocraţia (promovând sau retrogradând cetăţenii, în funcţie de meritele lor), societăţile joacă mai des după alte reguli, adesea invizibile omului de rând. În acest punct, perspectivele lui Stiglitz şi De Botton se întâlnesc, fiindcă amândoi arată că lumea în care trăim predică valori pe care, în realitate, nu le trăieşte.