Poate că Platon a fost printre primii care au gândit astfel, dar în sociologia modernă Walter Lippmann este cel care a rămas în istorie pentru ideea că oamenii nu au acces la realitate în toată complexitatea ei, ci operează cu imagini pe care și le construiesc singuri despre această realitate.

În toată istoria omenirii cu greu am găsi un moment în care acest adevăr să pară mai evident decât în era digitală, a internetului și a reţelelor de socializare. Se vorbește foarte mult în aceste timpuri despre „bulele” create pe Facebook, dar în realitate tehnologia nu a făcut decât să exacerbeze „bulele” în care trăiam deja în minţile noastre, fără să ne dăm seama.

Aproximativ 50 de milioane de oameni din toată lumea suferă de epilepsie, una dintre cele mai comune tulburări neurologice la ora actuală. Înainte de o criză de epilepsie, cauzată de o activitate electrică ieșită de sub control a neuronilor dintr-o anumită parte a creierului, bolnavii pot trece printr-o experienţă ciudată. Unii s-ar putea să audă muzică sau voci, alţii – să simtă miros de cauciuc ars, alţii – să vadă o așa-zisă aură. Neurochirurgul Wider Penfield, care a pionierat tehnica de stimulare electrică a creierului în timpul operaţiei pe pacienţi treji, pentru a-și putea da seama de funcţionalitatea anumitor zone din creier, a observat că, într-adevăr, stimulând electric creierul, pacienţii au aceleași experienţe asociate crizelor epileptice. Observaţiile lui și ale multor altora demonstrează că activitatea neuronală poate crea experienţe false de care să fim convinși că fac parte din realitate.[1]

Dar chiar și dacă toate simţurile sunt intacte și creierul nostru funcţionează la parametri normali, tot nu avem acces direct la realitate în toată complexitatea ei, deși aproape zilnic am putea să punem pariu pe capacitatea noastră superioară altora de a analiza și reţine realitatea exact așa cum e ea.

Iluzia de a vedea tot

Una dintre iluziile cu care trăim este că percepem mediul din jurul nostru instantaneu și fără efort. De fapt, măsurând timpul de percepţie, adică cât timp ne ia de la momentul atingerii unui obiect până la realizarea faptului că l-am atins, cercetătorii au descoperit că este mai mult decât se așteptau. Procesele care au loc în creier, bazate pe informaţiile venite prin simţuri, durează cam 100 de milisecunde, înainte ca în mintea noastră să apară reprezentarea vizuală a obiectului cu pricina.[2] Totodată mai credem că, atunci când privim spre ceva, percepem 100% din ceea ce intră în câmpul nostru vizual, în detaliu (dacă nu avem probleme de vedere). În realitate, percepem în detaliu și culoare doar ce lovește centrul retinei, fovea centralis, unde se formează imaginea cea mai clară a vederii. Dincolo de limita a 10 grade de la centru nu mai detectăm decât lumini și umbre, dar, fiindcă ochii noștri se mișcă constant, nu percepem nicio pată fără culori sau detalii.

Dincolo de aceste „picanterii” biologice, există alte motive, cu implicaţii mult mai serioase, care stau la baza ideii că nu percepem tot ce vedem, deși suntem siguri că o facem. Christopher Chabris și Daniel Simons au realizat un experiment care a rămas viral până în ziua de azi. Cercetătorii au realizat un scurt videoclip în care două echipe de studenţi, unii îmbrăcaţi în alb și alţii, în negru, își pasează mingea de baschet. Apoi au rugat voluntari să numere pasele celor în alb. Întrebarea de final: „Aţi observat gorila?” i-a surprins pe mulţi. Ocupaţi să numere pasele, nu au observat că la un moment dat intră în scenă cineva îmbrăcat într-un costum de gorilă, se oprește în mijloc, se uită la cameră, se bate cu pumnii în piept și iese din scenă prin cealaltă parte.[3] În total, petrece cam 10 secunde în videoclip. Experimentul a fost repetat în condiţii diferite și cu alt public, din diverse ţări, clase sociale și niveluri de IQ, dar rezultatele sunt mereu aceleași, aproape jumătate dintre oameni nu văd gorila, deși cercetătorul Daniel Memmert, de la Universitatea din Heidelberg, a folosit un software care urmărește mișcarea ochilor pe ecran pentru a arăta că aceia care nu au văzut gorila s-au uitat o secundă întreagă la ea, exact cât s-au uitat și cei care au văzut-o.[4]

Cei care reușesc testul tind să vadă în aceasta o validare a unei capacităţi sau inteligenţe superioare, dar concluzia nu se susţine. Fenomenul se explică altfel. Creierul funcţionează în baza a două sisteme de procesare care lucrează împreună, mereu. Psihologii comportamentali le dau nume diferite, dar practic este vorba despre procesele automate și procesele controlate. Majoritatea acţiunilor unui om sunt procese automate, pe care nu le conștientizăm în marea majoritate a timpului. Acţiunile controlate sunt cele care cer efort de gândire, se desfășoară în etape și sunt în centrul scenei conștiinţei. Planul de a lua avionul spre o destinaţie de vacanţă implică gândire conștientă, dar aproape tot ce facem pe drum este automat. Psihologul social Jonathan Haidt explică în cartea Teoria Fericirii că, în timp ce procesele automate merg în paralel şi se pot descurca foarte bine cu mai multe sarcini deodată, procesarea controlată este foarte restrânsă – ne putem gândi în mod conștient la un singur lucru odată,[5] cum ar fi numărarea paselor între baschetbaliști. Ceea ce nu înseamnă că procesele automate nu au înregistrat gorila. Înseamnă doar că nu au adus-o în domeniul conștientului decât la unele persoane.

 

 

Studiul cu gorila ilustrează într-un mod dramatic influenţa puternică a iluziei atenţiei, fiindcă nimeni nu este pregătit să creadă că i-ar scăpa ceva important, chiar dacă ar fi atent la altceva.

 

 

 

În 1997, Kenny Conley a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru că nu s-a oprit să ajute un coleg poliţist care era bătut. Conley era în urmărirea unui suspect când a fugit exact pe lângă colegul său. Conley a susţinut până la final că, deși a trecut pe lângă colegul său, pur și simplu nu l-a văzut, însă după cum era de așteptat, nimeni nu l-a crezut. După proces, unul dintre juraţi a recunoscut: „Mi-a fost greu să cred că nu a văzut nimic, chiar dacă era o situaţie haotică.”[6] Conley însuși declarase în faţa juraţilor că ar fi trebuit să îl vadă pe colegul său și nu își poate explica situaţia.

Mai târziu, un cercetător interesat de caz l-a rugat pe Conley să facă testul cu gorila. Conley a numărat bine pasele și a văzut și gorila, ceea ce nu face în vreun fel lumină asupra cazului său. Cercetătorul a fost surprins de reacţia lui Conley. Pentru că, inclusiv în situaţia sa, adică faptul că a fost condamnat pentru că alţii nu au înţeles cum de ar fi putut trece pe lângă un coleg fără să îl observe, Conley însuși nu putea să înţeleagă la rândul său cum de ceilalţi participanţi la test nu au văzut ceea ce fusese atât de evident pentru el. Ceea ce le-a arătat cercetătorilor cât de viscerale și periculoase sunt iluziile despre propriile capacităţi de percepţie și înţelegere. Chabris și Simons atrag atenţia că acest soi de „orb al găinilor” are mai multe potenţiale urmări negative în prezent, nu pentru că am avea mai multe limitări decât strămoșii noștri, ci pentru că suntem expuși unei lumi mult mai complexe, în care mult mai multe lucruri necesită atenţia noastră imediată. Ceea ce ne lasă mult mai predispuși la a greși. Dar, paradoxal, pentru că suntem expuși la o cantitate mult mai mare de informaţii, suntem tot mai siguri pe noi că judecăm mai corect ca niciodată.

Iluzia amintirii corecte

Dacă iluzia descrisă mai sus ne face să credem că am înregistrat corect realitatea chiar și atunci când nu am făcut-o, iluzia că ne amintim corect ce am văzut doar exacerbează problema. Într-un alt studiu realizat de Chabris și Simons, 47% dintre respondenţi erau încredinţaţi că, odată ce au fost martorii unui eveniment și s-a format o amintire despre el, aceasta nu se schimbă. Un procent chiar mai mare, de 63%, credeau că „memoria umană funcţionează ca o cameră video, înregistrând corect ce vedem și auzim, pentru ca mai târziu să ne putem întoarce la ele să le inspectăm”.[7]

Realitatea este alta. Când percepem ceva, creierul nostru nu înregistrează o copie fidelă și perfectă în detalii, ca și cum ar face o poză, ci extrage semnificaţii din ceea ce vedem, mirosim sau auzim, pe care le asociază lucrurilor pe care deja le cunoaștem. Aceste asocieri, realizate prin procesele automate ale creierului, ne ajută să discernem ce este mai important să reţinem și totodată funcţionează ca semnale care înlesnesc accesarea amintirilor când avem nevoie să ne aducem aminte de ceva. Dar tot aceste asocieri ne pot duce la concluzii greșite, în special dacă suntem mânaţi de o părere infatuată despre precizia propriei memorii, avertizează cercetătorii. Ce anume selectăm din lumea cu care venim în contact și ce anume reţinem din ea? „Percepem ceea ce suntem pregătiţi să percepem”[8], spunea sociologul american Walter Lippmann, iar astăzi majoritatea psihologilor tind să fie de acord. Procesul de formare a amintirilor este unul în care dăm sens lucrurilor pe care le vedem și le trăim, iar această interpretare determină atât ce ne aducem aminte, cât și încărcătura emoţională atașată amintirilor, care se poate schimba în timp, odată cu dezvoltarea noastră personală.

Într-o demonstraţie dramatică a acestui principiu, psihologii William Brewer și James Treyens au realizat un experiment simplu. Subiecţii studiului au fost conduși spre o sală de așteptare, unde au fost rugaţi să aștepte puţin până ce sala de testare se elibera. Odată ajunși în sala de testare, au fost rugaţi să scrie o listă cu lucrurile pe care le-au observat în sala de așteptare, una obișnuită, aparent. Toţi subiecţii au scris lucruri obișnuite, precum un birou, scaune, rafturi. Dar 40% dintre ei au spus că au văzut și cărţi sau rafturi pentru dosare. Problema e că această sală era inedită tocmai prin lipsa cărţilor și a rafturilor pentru dosare. Ceea ce arată că, în procesul de memorare, s-a construit o imagine bazată atât pe realitate, cât și pe așteptări, pe ceea ce era de așteptat să se găsească în sală.[9] Iar dacă ne gândim și la experienţa personală, vom putea concluziona cu siguranţă că amintirile se schimbă în timp, odată cu noi. De fiecare dată când revenim asupra unui lucru, amintirea este recompusă asemenea unui puzzle, care poate integra noi bucăţi de puzzle sau le poate scoate pe unele vechi, conform propriilor așteptări despre cum ar trebui să arate amintirea, așteptări care se pot schimba sau nu în timp, dar de care, de cele mai multe ori, nu suntem conștienţi.

 

 

 

„Percepem ceea ce suntem pregătiţi să percepem”. Walter Lippmann

 

 

 

 

Mintea care construiește un fir narativ despre trecut încearcă să dea sens întâmplărilor, iar, atunci când se întâmplă ceva neprevăzut, imediat se petrece o ajustare a viziunii despre lume pentru a putea integra surpriza, explică psihologul și economistul comportamental Daniel Kahneman.[10] Să învăţăm din surprize este ceva normal și de dorit, însă poate avea consecinţe periculoase, derivate din faptul că nu suntem conștienţi de limitarea minţii umane în a reconstrui un stadiu anterior al cunoașterii, al părerilor și credinţelor care s-au schimbat. Odată ce adoptăm o nouă viziune despre lume, pierdem imediat o bună parte din abilitatea de a ne aminti și ce credeam înainte și raţionamentul din spate, dar nu suntem conștienţi de această pierdere, explică Kahneman.

Ca urmare, avem tendinţa să subestimăm cât de surprinși am fost în realitate de evenimentele trecute, dacă nu chiar vom încerca să pretindem că le știam dinainte. Baruch Fischhof a fost printre primii psihologi care a demonstrat efectul de „restrospectivă părtinitoare”, în anii 1970. Fischhof a demarat un sondaj înainte de vizita președintelui Richard Nixon în China și în Rusia, în 1972, în care respondenţii trebuiau să ghicească probabilitatea a 15 rezultate diplomatice a acestor vizite de stat. După întoarcerea lui Nixon, Fischhof i-a rugat pe respondenţi să își aducă aminte ce probabilităţi au notat pentru fiecare eveniment în parte. Rezultatele au fost clare. În dreptul evenimentelor care chiar s-au întâmplat, oamenii au exagerat probabilităţile iniţiale, în același timp scăzând probabilităţile pentru evenimentele care nu s-au transformat în realitate.[11]

O altă urmare directă a retrospectivei părtinitoare este că acţiunile care păreau prudente înainte de o catastrofă pot părea neglijenţe iresponsabile în retrospectivă. Cu cât mai grave sunt urmările, cu atât mai părtinitori suntem privind în urmă, atenţionează Kahneman.[12] Și, deși aceste tendinţe au efectul pozitiv de a ne face să încurajăm aversiunea faţă de risc, totodată oferă recompense nemeritate celor care și-au asumat riscuri și au ieșit câștigători. Liderii care au noroc nu sunt niciodată pedepsiţi pentru asumarea unui mare risc, ci se crede despre ei că au avut fler și capacitatea de a-și anticipa succesul, iar oamenii care s-au îndoit de ei par în retrospectivă slabi și nedemni de succesul înregistrat. Dar efectul și mai pervers al retrospectivei părtinitoare nu este că unii indivizi primesc merite pentru o clarviziune pe care nu au avut-o, spune Kahneman, ci impunerea ideii că lumea este mai cognoscibilă decât este. „Fundamentul iluziei este că noi credem că înţelegem trecutul, ceea ce sugerează că și viitorul poate fi cunoscut, însă în realitate înţelegem mult mai puţin decât credem”,[13] conchide psihologul.

Iluzia interpretării corecte

Sociologul Walter Lippmann și-a formulat teoria despre formarea opiniei publice și diferenţa dintre lumea reală și imaginile din capul nostru cu mult înaintea tuturor acestor descoperiri din sfera psihologiei și a economiei comportamentale. Încă din anii 1920, el a postulat că oamenii iau drept fapte nu ceea ce sunt acestea în realitate, ci ceea ce percep ei că sunt, operând o distincţie între realitatea propriu-zisă și pseudo-enviroment – adică, reflectarea acestei realităţi, o adevărată interfaţă între om și mediul său fizic de existenţă, de care omul nu este conștient.[14] Raţionamentele ce stau la baza acestei teorii ţin de bunul-simţ. În primul rând, omul nu este echipat pentru a înţelege tot mediul în care trăiește, într-o viziune unitară și în nuanţele pe care le necesită o reprezentare adecvată. Pe scurt, suntem limitaţi și nu e nimic peiorativ în a admite acest lucru. În al doilea rând, de puţine ori omul are acces la realitatea nemediată și de cele mai multe ori a ajuns la el ceva ce a trecut prin cel puţin un filtru de interpretare, pentru ca el să îi aplice alte filtre înainte de a o transmite mai departe. Iar tendinţele de interpretare eronată identificate până în prezent sunt copleșitoare.

În primul rând, fiecare dintre noi ne raportăm la o situaţie în spiritul culturii și timpului cărora le aparţinem, cu structurile mintale pe care un spaţiu cultural sau altul le modelează în noi. Stereotipurile prefigurează răspunsul nostru, ca filtru care operează o selecţie înainte ca informaţia să ajungă să fie analizată.[15] De-a lungul timpului, dependenţa de stereotipuri ca de adevăruri absolute și-a demonstrat limitele și consecinţele negative, iar în cultura noastră globalizată stereotipul este un cuvânt „rău”. Ce trebuie să înţelegem este că ele nu au cum să dispară cu totul. Procesele automate din creier lucrează grupând lucrurile pe categorii. Așa ne gândim la cai, câini, frigidere și aspiratoare, prin păstrarea în memorie a uneia sau a mai multor reprezentări a membrilor „normali” din fiecare categorie, explică Kahneman.[16] Abia atunci când aceste categorii se formează în domeniul social, ele se numesc stereotipuri. Și, deși unele sunt greșite, ostile și trebuie corectate, trebuie să înţelegem că nu putem evita gândirea stereotipică cu totul. Dar faptul că devenim conștienţi de ea ne poate ajuta să îi evităm capcanele.

O altă tendinţă veche de când lumea este aceea de a hiperboliza. O istorie pozitivă este glorificată, o poveste negativă capătă elemente de groază și tot așa. În lumea online sau, mai bine zis, în „economia atenţiei” în care fiecare se luptă să capteze atenţia cât mai multor persoane pentru cât mai mult timp (să devină viral), această tendinţă este ea însăși dusă la extrem. Ea merge mână în mână cu tendinţa de a generaliza, de a crede că ultima informaţie la care am fost expuși descrie fenomene mai obișnuite decât sunt în realitate. Totodată avem tendinţa de a crede informaţiile care ne sună familiar în detrimentul informaţiilor noi, chiar și dacă cele familiare nu sunt adevărate. Faptul că într-un colţișor al minţii le recunoaștem ne face să eliminăm anumite filtre prin care trecem informaţiile noi, ca atunci când vameșii nu controlează cu aceeași sârguinţă persoanele pe care le cunosc cum controlează persoanele necunoscute. Prin urmare, o strategie aplicată cu eficienţă și predilecţie în marketing și în politică pentru a convinge oamenii de ceva este repetarea frecventă a unor mesaje simpliste.

Apropo de politică, poate aţi observat că, atunci când vă place politica unui anume lider, tinde să vă placă „pachetul întreg”, și vocea, și fizicul. Acesta este efectul de halou și se aplică atât oamenilor, cât și situaţiilor. Este un soi de tendinţă de generalizare sentimentală. Când mergem la o petrecere și ne simţim incomod, vom spune că totul a fost un eșec. Când ne displace o persoană fără să avem motive întemeiate, vom spune că ne este antipatică. Contradicţiile perturbă claritatea gândurilor și a sentimentelor, iar procesele automate încearcă să păstreze raţionamentele simple și coerente prin exagerarea consecvenţei evaluărilor, pe tiparul: oamenii buni fac doar lucruri bune și oamenii răi doar lucruri rele. Și atunci tindem să evităm contradicţiile. Afirmaţia „Hitler iubea câinii și copiii mici” este șocantă indiferent de câte ori o spunem, pentru că ne violează așteptările impuse de efectul de halou, cum că nu pot exista dovezi de bunătate într-o persoană diabolică – explică Kahneman.[17] Prin urmare, vom avea tendinţa să credem că este o minciună și dacă am vedea dovezi care să indice contrariul.

 

 

Vânzările de cărţi de pe Amazon.com arată că oamenii de dreapta cumpără numai cărţi de dreapta, iar cei de stânga, numai cărţi de stânga. Ceea ce înseamnă că se îmbogăţesc informaţional doar unilateral, rămânând separaţi pe tabere.

 

Nu în ultimul rând, suntem vinovaţi de tendinţa de a căuta să avem mereu dreptate. Contrar regulii de a testa ipoteze prin a le demonstra absurditatea, în mod natural oamenii tind să caute date care să confirme ce cunosc deja. Este parte din strategia de a gândi rapid și de a păstra o claritate a minţii. Psihologul social Jonathan Haidt explică în cartea Mintea moralistă că inclusiv judecăţile noastre morale sunt de multe ori rezultatul proceselor automate, de care nu suntem conștienţi, că mai întâi tindem să dăm răspunsul și apoi să căutăm o explicaţie raţională în care să îl împachetăm.[18] Teoretic, am putea presupune că, în ziua de azi, cu atât de mult acces la informaţii de tot soiul, am fi scăpat într-o oarecare măsură de această meteahnă, dar nu este deloc așa. Vânzările de cărţi de pe Amazon.com arată că oamenii de dreapta cumpără numai cărţi de dreapta, iar cei de stânga, numai cărţi de stânga. Ceea ce înseamnă că se îmbogăţesc informaţional doar unilateral, rămânând separaţi pe tabere. Algoritmii reţelelor de socializare, intenţionat sau nu, exacerbează această tendinţă și ne grupează pe „bule” informaţionale, în care suntem expuși la informaţii conforme cu interesele noastre. Aplicând aceasta la peste 2 miliarde de oameni, a rezultat o polarizare a opiniei publice fără precedent peste tot în lume. După cum spunea Walter Lippmann acum aproape 100 de ani, trăim în aceeași lume, dar simţim în lumi diferite.[19]

Săritul la concluzii

Cu toţii credem că suntem capabili să vedem corect ceea ce ne apare în faţa ochilor, să ne aducem corect aminte de evenimente din trecut și să înţelegem limitele cunoștinţelor noastre, să putem determina corect cauza și efectul. Și, în mare, suntem capabili. Organismul uman are o mecanică internă miraculoasă, care ne ţine în viaţă, care ne ajută să construim comunităţi reale și virtuale, care ne ajută să ne îmbunătăţim viaţa și să avansăm tehnologic. Dar nu o face datorită tuturor erorilor logice și biologice de care am vorbit mai sus, ci în ciuda lor. Și nu o face liniar și constant, ci cu o ciclicitate a dezastrelor umane, de care nu pare că putem scăpa.

Teoretic, și economia convenţională se bazează pe presupunerea că suntem fiinţe raţionale, care, în viaţa de zi cu zi, suntem în stare să evaluăm corect toate opţiunile și să luăm cea mai bună decizie. În realitate, în viaţa de zi cu zi avem nevoie să ni se reamintească în mod constant să nu judecăm oamenii după aparenţe, să punem bani deoparte, să mâncăm corect și alte lucruri care să împiedice greșeli pe care le facem pe pilot automat. Chiar și atunci când realizăm că ceva nu este în regulă, suntem extrem de rezistenţi la schimbare. Iluziile de care am vorbit mai sus ne afectează de fiecare dată când vorbim la telefon în timp ce conducem, convinși că în continuare suntem atenţi la drum; de fiecare dată când bănuim de minciună pe cineva care nu își aduce aminte ceva; de fiecare dată când alegem ca lider cea mai încrezătoare și carismatică persoană. Aceste iluzii ne afectează atât de mult viaţa de zi cu zi, încât tiparele noastre de comportament iraţional nu mai par accidentale, ci de-a dreptul sistematice din moment ce le repetăm iar și iar. Suntem iraţionali într-un mod foarte predictibil, conchide psihologul și economistul comportamental Dan Ariely.[20] Convingerea că de fapt suntem mai degrabă iraţionali decât raţionali a stat inclusiv la baza crahului financiar din 2008 – îmbogăţirea băncilor de pe Wall Street s-a făcut pe spatele oamenilor care nu au putut rezista să nu acceseze credite neperformante.

Viaţa este tot mai complexă, cu tot mai multe forţe care își exercită simultan influenţa asupra noastră, iar noi suntem tot mai prinși în propriul fir narativ și suntem mai departe de a ne înţelege unii pe alţii și de a ajunge la o înţelegere comună asupra realităţii în care trăim. Este greu să scăpăm de impresia viscerală că informaţiile pe care le avem la dispoziţie, și care vin să ne confirme ce credeam deja, reprezintă tot ce este de știut. Cu aceste informaţii clădim cea mai bună variantă despre lume și, dacă e o poveste destul de bună, o vom crede. Este greu, dar nu imposibil să punem la îndoială credinţa intuitivă că ne cunoaștem foarte bine, că știm cum funcţionează minţile noastre, că știm de ce facem ce facem și știm și cum gândesc și funcţionează cei din jur. Că am învăţat din trecut și suntem pregătiţi pentru viitor. Dacă demonstrează istoria ceva, atunci acesta este exact contrariul. Fie că o privim în calitate de consumatori, de oameni de afaceri, de lideri politici, fie în calitate de părinţi, fraţi, soţi și prieteni, înţelegerea felului în care suntem predictibil de iraţionali ne oferă un punct de start pentru a ne îmbunătăţi abilitatea de a judeca și lua decizii și de a schimba viaţa în bine. Pentru toţi.

Footnotes
[1]„Chris Frith, Making up the Mind. How the Brain Creates our Mental World, Blackwell Publishing, 2007, ediţie online.”
[2]Ibidem.
[3]„Puteţi încerca testul la www.theinvisiblegorilla.com”.
[4]„Christopher Chabris și Daniel Simons, The Invisible Gorilla and Other Ways our Intuitions Deceive Us, Crown, New York, 2010, ediţie online.”
[5]„Jonathan Haidt, Teoria fericirii, Almatea, București, 2008, ediţie online.”
[6]„Christopher Chabris și Daniel Simons, op. cit.”
[7]„Idem”.
[8]„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003, p. 43.”
[9], „Christopher Chabris și Daniel Simons, op. cit.”
[10]„Daniel Kahneman, «Thinking Fast and Slow», Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011, ediţie online.”
[11]„Ibidem”.
[12]Ibidem.
[13]Ibidem.
[14]„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op. cit., p. 41.”
[15]„Ibidem, p. 43.”
[16]„Daniel Kahneman, op. cit.”
[17], „Ibidem”.
[18]„Jonathan Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, Humanitas, București, 2016, ediţie online.”
[19]„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op. cit., p. 44.”
[20]„Dan Ariely, Predictably Irrational, Harper Collins, 2009, ediţie online.”

„Chris Frith, Making up the Mind. How the Brain Creates our Mental World, Blackwell Publishing, 2007, ediţie online.”
„Puteţi încerca testul la http://theinvisiblegorilla.com”.
„Christopher Chabris și Daniel Simons, The Invisible Gorilla and Other Ways our Intuitions Deceive Us, Crown, New York, 2010, ediţie online.”
„Jonathan Haidt, Teoria fericirii, Almatea, București, 2008, ediţie online.”
„Christopher Chabris și Daniel Simons, op. cit.”
„Idem”.
„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003, p. 43.”
„Daniel Kahneman, «Thinking Fast and Slow», Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011, ediţie online.”
„Ibidem”.
„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op. cit., p. 41.”
„Ibidem, p. 43.”
„Daniel Kahneman, op. cit.”
„Jonathan Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, Humanitas, București, 2016, ediţie online.”
„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op. cit., p. 44.”
„Dan Ariely, Predictably Irrational, Harper Collins, 2009, ediţie online.”