În 16 mai 1866, trenul spre Salzburg era înţesat de călători. Printre ei, rătăcit în devălmășia de pasageri de la clasa a II-a, se afla Karl Hettingen, un om de afaceri de 27 de ani, care se îndrepta spre Odessa, după cum preciza pașaportul său elveţian.

Nimic nu l-ar fi distins de masa călătorilor pe tânărul zvelt, cu ochi albaștri și nas vulturesc. Totuși, nicio clipă nu-l părăsea teama (de altfel, bine disimulată) că ar fi putut fi, în orice clipă, recunoscut.

La vama din Salzburg și-a dat seama că uitase numele pe care un funcţionar vamal i-l cerea cu brutală nepoliteţe, iar orele petrecute în sala de așteptare din Salzburg și apoi în cea din Viena au fost un slalom printre primejdiile întâlnirii cu ofiţeri austrieci, care l-ar fi putut recunoaște ușor. Ajuns în cele din urmă la Baziaș, ultima staţie a căilor ferate austriece, s-a văzut nevoit să rămână pentru două zile în oraș fiindcă vapoarele care preluau pasagerii trenului nu mai circulau regulat. Conform planului, însoţitorii lui se prefac a nu-l cunoaște, iar unul dintre ei telegrafiază la Düsseldorf părinţilor lui Karl, care așteaptă cu înfrigurare vești despre călătorie. Îmbarcat pe vaporul sosit din Belgrad, care transportă pasagerii în josul Dunării, tânărul Karl îi scrie, între sacii și lăzile de bagaje de la clasa a II-a, împăratului Franz Joseph al Austriei, încredinţându-l de sentimentele sale prietenești.

La Turnu-Severin, călătorul încearcă să părăsească vaporul, trezind suspiciunile căpitanului, care știe că destinaţia de pe biletul său de călătorie este Odessa. Ajuns în sfârșit pe uscat, este salutat reverenţios de Ion Brătianu, tocmai în momentul în care căpitanul vasului îl recunoaște, din fericire prea târziu, pe călătorul nerăbdător – este prinţul Carol de Hohenzollern, căruia miniștrii îi transmit deja, prin telegraf, un bun venit călduros, împreună cu rugămintea de a-și continua călătoria spre București, pentru a preveni orice tulburare.

Resorturile unei alegeri – dinastie străină versus domni pământeni

În iunie 1865, personaje influente ale politicii românești, precum Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbey, se înţelegeau „ca la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident.“[1]

Ideea unui domnitor străin apăruse însă cu câteva decenii mai înainte; marele logofăt Iordache Catargiu propunea, în contextul redactării Regulamentelor Organice, unirea Valahiei cu Moldova sub un domnitor străin, comisul Leonta Radu susţinea ideea principelui străin în 1839, iar diplomatul Ion Maiorescu propunea în 1848 unirea românilor sub un principe austriac.[2]

După ce tânjiseră, în epoca fanariotă, după un domn pământean, românii deveniseră sceptici cu privire la rolul pe care acesta l-ar mai fi putut avea în a ridica ţara, mai ales că nepotismele, peșcheșurile și alte hibe de obârșie balcanică erau înrădăcinate în practicile domnitorilor locului. Fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica îi scria ministrului de externe al Franţei, explicându-i necesitatea unui domnitor strămutat din alte locuri, recunoscându-și mustrările de cuget pentru că a comis „o mulţime de nedreptăţi și de nelegiuiri“[3] în cei șapte ani de domnie – în esenţă, era vorba de numirea rudelor apropiate și a prietenilor în posturile-cheie de conducere.

Românii își doreau un principe străin și din pricina legăturilor sale de rudenie cu monarhii europeni, ceea ce ar fi sporit prestigiul și implicit oportunităţile ţării. (De altfel, faptul că regelui Carol I i s-a conferit titlul de mareșal de către Germania și Rusia sau că, în 1913, Tratatul de Pace dintre Bulgaria, pe de o parte, și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de altă parte, după cel de-al doilea război balcanic, a fost semnat la București, denotă consideraţia cu care erau tratate în acea perioada România și regele ei.)

În plus, alegerea unui domnitor străin părea o soluţie salvatoare în situaţia complicată în care se regăsea România după abdicarea lui Cuza: marile puteri încercau căi de anulare a unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman, care considera că unirea trebuia recunoscută doar în perioada domniei lui Cuza, le propunea Puterilor Garante „intrarea unui corp de trupe turcești pe teritoriul moldo-valah“[4], pentru menţinerea ordinii publice.

Prima alegere a guvernului român s-a îndreptat către contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care a declinat oferta tronului, intuind opoziţia lui Napoleon al III-lea faţă de acest proiect.[5]

După tatonări la Paris, Ion C. Brătianu călătorea la Düsseldorf, unde îi propunea tronul României lui Carol, cel de-al doilea fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei.

Deși răspunsul prinţului nu conţinea, în sine, o promisiune, iar acceptarea tronului era condiţionată de poziţia pe care o va adopta regele Prusiei, Brătianu a considerat că obţinuse un răspuns pozitiv. Două săptămâni mai târziu, prinţul citea cu uimire în ziare despre candidatura sa la tronul României, sub numele de Carol I. La 17 aprilie, Carol transmite tatălui său decizia de a accepta oferta românilor, iar în urma consfătuirii cu regele Wilhelm și cu cancelarul Bismark, acesta hotărăște să meargă în România, așezând Puterile Garante în faţa faptului împlinit.

Întâlnirea regelui cu ţara

E greu să ghicești ce gânduri pot trece prin mintea unui prinţ la prima sa întâlnire cu regatul și cu supușii săi – pe care-i asigură solemn, după depunerea jurământului, că a devenit român din clipa în care a pășit pe aceste meleaguri.

Dintr-un jurnal în care-și așterne impresiile, aflăm că orașul Turnu-Severin îi pare principelui nimic mai mult decât „o comună cam neglijată“. Călătoria spre capitală trebuie să fi fost edificatoare asupra stării în care se găseau drumurile ţării: de la Craiova nu mai e drum bătut, așa că trăsura o ia peste câmp. Viteza de deplasare nu poate fi una satisfăcătoare, mai ales că înhămarea cailor e primitivă, iar hamurile, subţiri, „ca niște fire de păianjen“, se rup tot timpul.

Mișcat de primirea entuziastă pe care i-o face un regiment de infanterie în Pitești, Carol nu se poate opri să nu constate că „regimentul părea o imitaţie rea a armatei franceze, în care, de altfel, domnește de asemenea mult laisser aller“.[6]

Dacă ar fi să acordăm credit călătorilor ce au vizitat România în 1866, prima impresie a unui străin este inevitabil tristă – prin lipsa șoselelor, vastele șesuri lipsite de sate, bordeiele de pământ și copiii despuiaţi ce se joacă afară, senzaţia călătorului este că „a trecut deja de hotarul civilizaţiei“.[7]

Chiar și capitala ţării trebuie să fi arătat dezolant în ochii unui occidental – case modeste, dacă nu insalubre, ridicate fără niciun plan arhitectural, străzile centrale pavate cu bârne, iar cele periferice impracticabile pe timp ploios. Reședinţa princiară nu are în ea nimic din alura unui palat, ceea ce prilejuiește și dialogul notoriu dintre generalul Golescu, cel care-i arată prinţului palatul, contrariindu-l pe Carol, care nu reușește să înţeleagă cum poate fi palat o casă cu un singur etaj. Care, pe deasupra, este dotată cu o mlaștină generoasă în faţa ei, în care porcii se tăvălesc netulburaţi de salvele de tun ce marchează solemnitatea zilei.

„Contactul cu realităţile românești este brutal“[8], notează scriitoarea Ioana Pârvulescu, cea care reconstituie, din cărţi și mai ales din ziarele vremii, atmosfera României secolului aș XIX-lea. Carol are ocazia să vadă limpede modul în care gândesc supușii săi încă de la marea vânătoare de urși organizată în cinstea venirii lui în ţară. Atunci când, în strigătele hăitașilor, un urs ajunge chiar în bătaia puștii principelui, care se pregătește să-l doboare, animalul se ridică în două picioare și începe să danseze. Dornic să mulţumească oaspetele regal, aducându-i în raza puștii de vânătoare cât mai multe exemplare, Pantazi Ghica, prefectul Buzăului și organizatorul vânătorii, cumpărase 10 urși de la ţiganii ursari și-i slobozise în pădure. Obișnuit să obţină performanţe, fie ele și vânătorești, doar pe căi cinstite, Carol s-a mâniat îndeajuns cât să pună capăt vânătorii.

Într-o ţară „incredibil de dezorganizată“, cu instituţii fragile ori măcinate de corupţie, unde totul e relativ și nimic nu amintește de orânduiala specifică poporului din care provine regele, „sunt multe de făcut sau poate e adevărat că totul e de făcut“.[9]

Pași spre o Românie modernă

Regele are însă curajul de a continua reformele lui Cuza și de a așeza ţara sa de adopţie în rândul ţărilor civilizate, iar instrumentele pe care le pune în slujba acestui scop au fost enumerate cu prilejul depunerii jurământului: „O inimă credincioasă, gânduri cinstite, voinţă fermă de a face numai binele (…) și acel respect neclintit pentru lege pe care l-am învăţat de la ai mei.“[10]

„România trăiește pe zestrea rămasă de la Carol I.“ (Mircea Vulcănescu)

Independenţa României, adoptarea primei Constituţii a României (una dintre cele mai avansate, urmând modelul belgian, și care prevedea separarea puterilor în stat, independenţa justiţiei și rotaţia partidelor la guvernare) și modernizarea ţării sunt principalele realizări ale unei domnii ce a durat aproape jumătate de secol și care nu a început sub auspicii prea favorabile.

Despre asperităţile drumului spre modernizarea ţării dau mărturie condiţiile demoralizante în care se găsea România atunci când oferea un tron primului său rege.

„Toate visteriile sunt goale, de ani de zile se fraudează; cei mai mulţi funcţionari nu și-au primit de 6 luni salariile, la fel și militarii“[11], scria baronul von Mayenfisch, care-l însoţise pe Carol în călătoria sa spre România. Dezordinea și delăsarea, unite cu corupţia, domneau, de altfel, pretutindeni – anul agricol fusese foarte slab, în Moldova bântuia holera, armata era slab organizată, dispunând de numai 8.000 de oameni, de cazărmi în ruină și de arme inutilizabile, delapidările din banii publici erau ceva obișnuit, România avea o datorie publică de 120 de milioane de mărci, iar starea învăţământului era una deprimantă, cu 1.300 de școli la 3.000 de comune, clădirile fiind doar niște barăci în care pătrundeau ploaia și zăpada.[12]

Cu privire la domnia lui Carol I, cea mai lungă din istoria României, istoricul Neagu Djuvara aprecia faptul că s-a caracterizat prin progrese economice uriașe – un veritabil salt înainte, pe care îl compară cu cel al Japoniei – de a căror beneficii ne bucurăm încă, la aproape un secol și jumătate distanţă: „Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol I.“[13] Cum în secolul al XIX-lea, calea ferată era un vector al integrării în rândul statelor civilizate ale vremii, sub domnia lui Carol se construiesc, de la zero, 3.180 de kilometri de cale ferată, până în anul 1906 (astăzi, România are aproximativ 11.000 de kilometri de cale ferată).

În 1914, la moartea regelui Carol I, podul de la Cernavodă reprezenta cel mai mare complex de poduri din Europa, fiind al treilea ca lungime din lume.

În 1867 se introduce sistemul monetar naţional, iar în 1870 se bat primele monede de aur, argint și aramă, după înfiinţarea Monetăriei Statului. Iau naștere o serie de instituţii specifice statelor moderne: Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1872), Societatea Naţională de Cruce Roșie (1876), Banca Naţională a României (1880).

Între anii 1895 și 1910 se modernizează portul Constanţa, în anul 1901 este inaugurat Palatul Poștelor din București. Bazele culturale ale ţării sunt consolidate în mod constant: în 1867 se înfiinţează Școala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a domnitorului (între alte universităţi și colegii naţionale, cele mai multe funcţionând și astăzi), Societatea Academică Română (devenită ulterior Academia Română) se instituie prin decret regal în 1867, se inaugurează Palatul Universităţii din București (1869), Palatul Universităţii din Iași (1897), Teatrul Naţional din Iași (1896), Ateneul Român (1888), Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.[14]

Profesionalismul și rigoarea sunt mottoul sub care se construiesc clădirile trainice, rămase în picioare și astăzi. Arhivele vremii indică faptul că fiecare construcţie publică dispunea de documente ce păstrau informaţii esenţiale despre acestea, de la data de începere și finalizare a lucrării la informaţii consemnând modul de dobândire a terenului construcţiei și numele specialiștilor ce au proiectat și supravegheat execuţia lucrării.[15]

Creșterea demografică din timpul domniei primului rege al României a fost una fulminantă – de la 4.115.818 locuitori, în 1866, la 7.771.341 de locuitori, în 1914.[16]

Bugetul ţării se dublase în 1875 faţă de anul 1866, suprafaţa arabilă a crescut cu o treime în anii 1865-1874, iar producţia de cereale a ţării crescuse cu circa 50% în intervalul 1890-1903. Începând cu anul 1871 și până în 1913, România exporta peste o zecime din exporturile de cereale din toată Europa. De fapt, cerealele au reprezentat, în acest interval, aproximativ trei sferturi din valoarea exporturilor românești, scrie istoricul Bogdan Murgescu, asigurând „finanţarea funcţionării statului român, a eforturilor de modernizare a ţării și consumului elitelor“[17].

Realizările economice, administrative, politice și culturale ale domniei lui Carol aveau să confirme predicţiile regelui Wilhelm, emise în preajma primului an de domnie: „De la început am crezut că vei deveni un adevărat reazem pentru acele încă imature ţări, care nu au nevoie decât de un caracter german cinstit pentru a se transforma în provincii înfloritoare.“[18]

Principiul enunţat de Carol în testamentul său, după care condusese ţara aproape cinci decenii („Totul pentru ţară, nimic pentru mine!“[19]) dovedea că ţara s-a putut baza pe cinstea și altruismul său în călătoria sa sinuoasă dinspre condiţia de stat vasal spre cea de ţară europeană prosperă și respectată.

De la Ferdinand I la regele Mihai

Ferdinand I, căruia înfăptuirea Marii Uniri din 1918 îi conferise și calificativul „Întregitorul“, a reușit să soluţioneze, fie și parţial, problema agrară, care dusese la însângerata răscoală ţărănească din 1907.

Reforma agrară din 1920-1921, deși nu a rezolvat toate problemele ţăranilor, a redus dependenţa acestora de marii proprietari și a extins proprietăţile ţărănești.

Viaţa politică din timpul domniei lui Ferdinand I a fost dominată de Partidul Naţional Liberal. Ion I.C. Brătianu, președinte al partidului din 1909 până în 1927, s-a impus în această perioadă prin proiectul reformei agrare, prin proiectul unei noi constituţii, prin legea electorală a „primei majorităţi“ (partidul ce întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor primea jumătate din numărul mandatelor parlamentare) și prin modernizarea economiei, bazată pe doctrina liberală „prin noi înșine“, concretizată prin legi economice care urmăreau protejarea capitalului autohton.[20]

Domnia lui Carol al II-lea a fost considerată, în general, cea mai puţin fastă din istoria monarhiei românești, din pricina derapajelor din viaţa sa privată, care au interferat cu administrarea treburilor de stat. Și, nu mai puţin, din cauza cedărilor teritoriale fără cea mai mică opoziţie din partea regelui.

Pe lângă dezvoltarea economică din timpul domniei sale, îi pot fi atribuite însă și meritele sprijinirii culturii române, care i-au atras renumele de „rege al culturii“ și au stat la baza titlurilor onorifice – de membru de onoare și, ulterior, de președinte de onoare – acordate de Academia Română.[21]

În perioada interbelică, România a înregistrat una dintre cele mai mari creșteri economice din lume (de 5,5% pe an) și s-a clasat pe primul loc în Europa la producţia de petrol (1936) și pe locul al doilea la producţia de aur și de gaze naturale (1937), transformându-se dintr-o ţară agrară într-una industrial-agrară.[22]

În vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial, regele Mihai s-a remarcat prin curajul de a rupe alianţa cu puterile Axei, decizie cu un impact notabil, ce a contribuit la încheierea conflictului cu câteva luni mai devreme,[23] salvând astfel sute de mii de vieţi omenești.

Cel despre care prinţul Charles afirma că „și-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat și credinţa în valorile civilizaţiei“[24] a reușit, abia la moartea sa, în 2017, să provoace regretul și căinţa unei naţiuni pe care regele Mihai afirma că a așteptat-o loial o viaţă întreagă. A fost momentul în care românii au intuit, probabil, cât de diferit ar fi putut fi traseul lor istoric dacă regimul comunist nu ar fi deturnat ţara de pe șinele monarhiei.

Dincolo de umbrele și de episoadele controversate ale celor 81 de ani de monarhie, această perioadă rămâne una în care „România a dat tot ce avea mai bun“[25], afirmă istoricul Șerban Papacostea.

Uneori, falia dintre mentalitatea regilor și cea a naţiunii pe care fuseseră chemaţi să o conducă a fost suficient de adâncă pentru ca gândul abdicării să devină unul tentant. Regele Carol I, aflat de cel puţin două ori la un pas de abdicare, se întreba dacă vina pentru impasul în care a ajuns se datora lui, pentru că nu reușise să cunoască firea poporului său, ori „acestui popor care nu vrea să se lase să fie condus și nu știe să se călăuzească el însuși“[26].

Quel pays![27] exclama deseori omul politic C.A. Rosetti de câte ori se lovea de mentalitatea distorsionată a concetăţenilor săi și de profilul colţuros al lucrului rău făcut sau dus până la jumătate. O exclamaţie care trebuie să îi fi scăpat la răstimpuri și regelui căruia i se propusese această ţară. Probabil că și urmașilor săi, pentru că, în valsul regilor cu naţiunea care i-a ales, scenariile coregrafice au derapat uneori în strașnice lovituri de picior. A existat, totuși, o afecţiune incontestabilă între ei. Poporul i-a iubit, de cele mai multe ori, și nu s-a sfiit să le arate acest lucru. Iar regii și-au strunit sentimentele care-i legau de ţara lor de origine, luând decizii apăsătoare, menite să protejeze interesele naţiunii de adopţie. Regele Carol I ar fi murit, potrivit lui Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, „de… război“, afectat de decizia de neutralitate a Consiliului de Coroană, care nu ţinea cont de legăturile de sânge ale regelui și nici de tratatul semnat cu Puterile Centrale în 1883.

Urmașul său, regele Ferdinand, avea să se pronunţe în Consiliul de Coroană pentru intrarea României în război împotriva Germaniei, decizie ce l-a costat excluderea sa și a urmașilor săi din casa de Hohenzollern.

Afirmaţia lui Gabriel Liiceanu – „Regele este capul întors spre cer al unui popor“[28] – a avut și va avea întotdeauna contestatarii ei. Însuși autorul ei așeza un bemol în faţa definiţiei, admiţând că democraţia nu are neapărat mai multe șanse într-o monarhie decât într-o republică și că, aidoma președinţilor, și regii pot fi mai mult ori mai puţin reușiţi.

Istoria poporului român, argumentează Liiceanu, s-a făcut însă cu domni, istoria modernă s-a construit sub regi „și nu s-a făcut deloc rău“. Tăvălugul comunist, sosit pe șenilele Armatei Roșii, a întrerupt istoria, suspendând-o într-un antract nesfârșit al „neistoriei“. Tocmai de aceea, atunci când ne întoarcem să recuperăm istoria furată, trebuie să revenim în perioada regilor, locul unde au naufragiat (și unde pot fi regăsite) repere morale indispensabile.

Trist este că eșuăm constant în a identifica adevăratele cauze ale unei dezvoltări sociale și economice pe care, vorba poetului, „o vedem și nu e“. În comunism ni se inocula ideea că suntem într-un perpetuu pericol, identificat în interesul străinilor de a se amesteca în treburile interne ale ţării. Prezentul „Nu ne vindem ţara!“ e un slogan preluat din retorica perioadei comuniste, care a răzbătut, cameleonic, prin toate deceniile postcomuniste. Îndârjindu-ne împotriva unui dușman de fum, în timp ce ignorăm inamicii reali, precum corupţia mică, practicată pe scară largă și prelungită apoteotic în corupţia mare. „Noi nu ne furăm ţara!“ nu s-a strigat niciodată în România de după 90, punctează istoricul literar Mircea Vasilescu într-un articol din Dilema Veche.[29]

Istoria monarhiei ne poate reaminti că nu orice „străin“ vrea dărâmarea ţării, după cum nu ajunge să fii român ca să-i vrei (și să înfăptuiești) binele, și că profilul moral și viziunea unui lider pot face o diferenţă reală chiar în cele mai vitrege contexte istorice.

„Greaua moștenire“ a guvernărilor anterioare și instabilitatea politică (doar în perioada mai 1866-martie 1871 s-au schimbat 10 guverne) nu l-au împiedicat pe Carol I să ajute ţara să recupereze substanţial decalajul mare faţă de civilizaţia economică a Vestului european.

Refrenul sutelor de mii de români veniţi să-l vadă pe regele Mihai în 1992 – „Majestate, nu pleca!“ – precum și lacrimile pe care le-a adus moartea ultimului rege arată că încă mai preţuim demnitatea, cinstea și consecvenţa, că ne dăm seama, la răstimpuri, cât de săraci suntem în lipsa lor. Și că, sub pojghiţa unei confuzii cronice, știm totuși bine ce virtuţi așteptăm de la conducătorii de astăzi și de mâine, orice nume sau culoare politică ar purta.

Footnotes
[1]„  Domnia regelui Carol I. Fapte. Cuvântări. Documente. Adnotate de Dimitrie  A.  Sturdza, Tomul I, 1866-1876, București, 1906, p. XIX., cit. în Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor 4 regi (1866-1947), vol. 1., Ed. Enciclopedică, București, 2004, p. 23.”
[2]„Cristian Preda, Rumânii fericiţi: vot și putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, Iași, 2011, ediţie online.”
[3]„Idem.”
[4]„Ioan Scurtu, op. cit., p. 28.”
[5]„Cristian Preda, op. cit.”
[6]„Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. I, Ed. Cerma, București, p. 22.”
[7]„Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 74.”
[8]„Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 43.”
[9]„Idem”.
[10]„Paul Lindenberg, op. cit., 2003, p. 69.”
[11]„Ibidem, p. 73.”
[12]„Ibidem, p. 72-74.”
[13]„Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 98.”
[14]„Dan-Silviu Boerescu, Carol I. Întemeietorul României moderne. O biografie neconvenţională, vol. II, Ed. Integral, București, 2017”.
[15]„Maria Ardelean, „Pe urmele lui Carol I“, 30 iun. 2015,  merg.in”.
[16]„Dan-Silviu Boerescu, op. cit.”
[17]„Bogdan Murgescu,  Ţările Române între Imperiul Otoman și Europa Creștină, Ed. Polirom, Iași, 2012.”
[18]„Paul Lindenberg, op. cit., p. 91.”
[19]„În Românul, nr. 219, 18 octombrie 1914, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/romanul/1914/BCUCLUJ_FP_P2581_1914_004_0219.pdf”.
[20]„Gh. Rădulescu Zoner (coord.), Istoria Partidului Naţional Liberal, Editura All, București, 2000”.
[21]„„Documentar: 125 de ani de la nașterea regelui Carol al II-lea (1930-1940)“, 3 oct. 2018, agerpres.ro”.
[22]„„Economia României în perioada 1918-1939 (interbelică)“, 7 feb. 2012, știri-economice.ro”.
[23]„Eugen Tomiuc, „Romania’s King Michael: WWII-Era Monarch Who Lived To See Country Emerge From Soviet Domination“, 5 dec. 2017, rferl.org”.
[24]„„Sărbătorind longevitatea Regelui Mihai“, 2 nov. 2011, romaniaregala.ro”.
[25]„Cristian Ghinea, „«Am simţit așa o ruptură… ». Interviu cu istoricul Șerban PAPACOSTEA“, 9-15 iun. 2011, dilemaveche.ro”.
[26]„Cosmin-Ștefan Dogaru, „Bipartidismul românesc: Implicarea lui Carol I și a liderilor politici în funcţionarea alternanţei la guvernare (1895-1914)“, în Annals of the University of Bucharest / Political science series, 10, 3-15, ssoar.info”.
[27]„Ioana Pârvulescu, op. cit.”
[28]„Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 112”.
[29]„Mircea Vasilescu, „Iar «nu ne vindem ţara»“, 9 dec. 2016, dilemaveche.ro”.

„  Domnia regelui Carol I. Fapte. Cuvântări. Documente. Adnotate de Dimitrie  A.  Sturdza, Tomul I, 1866-1876, București, 1906, p. XIX., cit. în Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor 4 regi (1866-1947), vol. 1., Ed. Enciclopedică, București, 2004, p. 23.”
„Cristian Preda, Rumânii fericiţi: vot și putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, Iași, 2011, ediţie online.”
„Idem.”
„Ioan Scurtu, op. cit., p. 28.”
„Cristian Preda, op. cit.”
„Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. I, Ed. Cerma, București, p. 22.”
„Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 74.”
„Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 43.”
„Idem”.
„Paul Lindenberg, op. cit., 2003, p. 69.”
„Ibidem, p. 73.”
„Ibidem, p. 72-74.”
„Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 98.”
„Dan-Silviu Boerescu, Carol I. Întemeietorul României moderne. O biografie neconvenţională, vol. II, Ed. Integral, București, 2017”.
„Maria Ardelean, „Pe urmele lui Carol I“, 30 iun. 2015,  merg.in”.
„Dan-Silviu Boerescu, op. cit.”
„Bogdan Murgescu,  Ţările Române între Imperiul Otoman și Europa Creștină, Ed. Polirom, Iași, 2012.”
„Paul Lindenberg, op. cit., p. 91.”
„Gh. Rădulescu Zoner (coord.), Istoria Partidului Naţional Liberal, Editura All, București, 2000”.
„„Documentar: 125 de ani de la nașterea regelui Carol al II-lea (1930-1940)“, 3 oct. 2018, agerpres.ro”.
„„Economia României în perioada 1918-1939 (interbelică)“, 7 feb. 2012, știri-economice.ro”.
„Eugen Tomiuc, „Romania’s King Michael: WWII-Era Monarch Who Lived To See Country Emerge From Soviet Domination“, 5 dec. 2017, rferl.org”.
„„Sărbătorind longevitatea Regelui Mihai“, 2 nov. 2011, romaniaregala.ro”.
„Cristian Ghinea, „«Am simţit așa o ruptură… ». Interviu cu istoricul Șerban PAPACOSTEA“, 9-15 iun. 2011, dilemaveche.ro”.
„Cosmin-Ștefan Dogaru, „Bipartidismul românesc: Implicarea lui Carol I și a liderilor politici în funcţionarea alternanţei la guvernare (1895-1914)“, în Annals of the University of Bucharest / Political science series, 10, 3-15, ssoar.info”.
„Ioana Pârvulescu, op. cit.”
„Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 112”.
„Mircea Vasilescu, „Iar «nu ne vindem ţara»“, 9 dec. 2016, dilemaveche.ro”.