Oamenii se mai ceartă, mai ales în mediul online, unde o singură propoziţie se poate transforma într-o dezbatere fără cap și fără coadă. Apoi, sunt oamenii care caută cearta, care te urmăresc și te hărţuiesc online, oameni pentru care fiecare postare este un prilej să spună ceva urât, negativ, să te submineze, să te dezumanizeze, chiar să te ameninţe, oameni care se strâng în roiuri ce împroașcă ură, dedicaţi să îţi distrugă viaţa, să își sune șeful pentru a-ţi cere demisia, să îţi publice datele personale etc. De multe ori stăm și ne întrebăm ce e cu acest comportament. De unde izvorăște atâta ură?

Ura pare să fie o caracteristică a vieţii online pentru mulţi dintre noi. Asta o spun cei de la Pew Research Center, care atrag atenţia că 41% dintre americani au fost victime ale hărţuirii online și chiar un procent mai mare (66%) au fost martori la hărţuirea altor persoane. Dintre cei 41%, aproape jumătate au fost supuși unei forme agresive de hărţuire, precum ameninţări fizice, hărţuire sexuală și faptul că au fost urmăriţi în online și hărţuiţi pentru o perioadă lungă de timp. Preferinţele politice, aspectul fizic al victimei, rasa sau etnia și sexul sunt, în ordine descrescătoare, cele mai întâlnite motive pentru acest tip de comportament.

Aceste cifre sunt într-o creștere ușoară de la ultima cercetare realizată de Pew pe acest subiect, în 2014, când doar 35% dintre adulţii americani experimentaseră vreo formă de hărţuire online. Nu este nicio mirare că 62% dintre americani văd hărţuirea online ca pe o problemă majoră, iar 79% cred că cei care deţin platforme de socializare unde utilizatorii sunt hărţuiţi sunt primii care ar trebui să intervină. Nu sunt însă siguri care ar fi cea mai bună metodă de intervenţie pentru a nu fi afectată libertatea de expresie. Problema este că aceasta este deja afectată tocmai din cauza hărţuirii online, care îi face pe oameni să se autocenzureze. Peste 27% dintre americani spun că au decis să nu mai posteze un anumit lucru online după ce au fost martori la hărţuirea altora, în timp ce 13% și-au închis conturile cu totul.

Aceste cifre știrbesc imaginea internetului ca „ultimă frontieră” pentru discursul liber și, din acest punct de vedere, este un fenomen periculos. Și nu doar din această cauză este periculos, ci și pentru că hărţuirea online poate avea consecinţe serioase în viaţa reală a victimelor, de la stres emoţional, anxietate și poate chiar depresie, la afectarea imaginii și reputaţiei sau chiar la temere pentru propria viaţă, scriu cei de la Pew.

De ce să spui ceva urât?

Anonimat

Deși cei de la Pew Research care au făcut studiul nu vorbesc și despre motivele care stau în spatele fenomenului, ei totuși menţionează că anonimatul este un „factor facilitator”, care încurajează răspândirea hărţuirii online. Cei mai mulţi hărţuitori se ascund în spatele anonimatului, pe care îl garantează furnizorii de internet. Mai mult de jumătate dintre cei care au fost hărţuiţi spun că cel mai recent incident în care au fost hărţuiţi a implicat un străin sau o persoană care își ascundea identitatea. Impresia a 89% dintre americani este că abilitatea de a posta online sub anonimat îi face pe oameni să fie nemiloși și să îi atace pe alţii.

Aceasta este mai mult decât o simplă impresie, au demonstrat-o cercetători și antropologi de-a lungul vremii. Societăţile în care războinicii se pictau pe faţă înainte de luptă erau mai distructive decât cele care nu aveau acest obicei. Iar cercetătorul Scott Fraser a arătat că anonimatul dezinhibă comportamentul agresiv încă de la vârste mici. El a făcut un experiment la o petrecere de Halloween, în care copiii au fost puși să participe la jocuri cu premii. În prima fază, jucau fără costume, după care se costumau și jucau în continuare, iar în a treia fază costumele dispăreau, dar jocurile continuau. Fiecare fază a durat o oră. Agresiunea copiilor s-a dublat atunci când au îmbrăcat costumele și a revenit la nivelul iniţial în faza a treia, când au fost scoase măștile. Interesant este că cei mici știau că agresivitatea are impact negativ asupra rezultatului, adică cu cât erau mai agresivi, cu atât erau penalizaţi la premii.

Dezumanizare

Un alt experiment interesant a fost realizat în 1974 de artista Marina Abramović, într-o galerie de artă din Belgrad. Experimentul era foarte simplu. Timp de șase ore, Abramović avea să se transfome într-un obiect. Avea să stea în picioare, tăcută și să nu interacţioneze în niciun fel cu publicul, de parcă ar fi fost o bucată de lemn. Camera în rest era goală. Pe masă, erau 72 de obiecte, printre care o ramă, o sfoară, un trandafir, o pană, o foarfecă, niște cuie, miere, parfum, apă, struguri, lanţuri şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ, și instrucţiunile. Acestea îi invitau pe oameni să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista, care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară, atrăgându-le atenţia că artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă.

La momentul respectiv, Abramović era o artistă criticată că ar fi fost „o exhibiţionistă care doar vrea atenţie”, pentru că mereu show-rile sale au ceva radical în ele (încă primește aceste critici). Și atunci, artista a decis să facă acest experiment, în care să se vadă cât de departe poate să meargă publicul și cât de radicali suntem noi, oamenii, în general. În primele ore, oamenii au sărutat-o pe obraz, au mângâiat-o cu pana și i-au dat să mănânce struguri. Însă pe măsură ce tensiunea creștea, unii au întins-o pe o masă și au legat-o cu lanţuri, alţii au înţepat-o cu spinii trandafirului și i-au gustat sângele, alţii i-au tăiat hainele și au lăsat-o cu bustul descoperit, până când în final cineva a spus mâna pe pistol. Dar alţi membri ai publicului nu l-au lăsat să îl folosească.

În final, când cele șase ore au trecut și Abramović a început să se miște ca o persoană normală, din carne și oase, toată lumea a fugit. „Oamenii nu au putut să mă confrunte ca o persoană, și nu ca o păpușă”, spune artista. Stresul a fost considerabil. A plecat acasă în lacrimi, cu dâre de sânge și, când s-a uitat în oglindă, a descoperit o șuviţă de păr care se albise. Toată lumea cunoaște la nivel teoretic ce înseamnă dezumanizarea, ce înseamnă transformarea unui om în obiect, fie că vorbim despre femei transformate în obiecte sexuale, fie că vorbim chiar de comunicarea online, care, în mod ironic, pune o distanţă atât de mare între oameni, încât se întâmplă să nu ne mai percepem unii pe alţii ca oameni și spunem lucruri pe care nu le-am spune nimănui faţă în faţă. Dar Abramović a trecut de teorie și a expus în faţa lumii lucrurile de care suntem capabili, doar pentru că așa ne trece prin cap. Când nu avem decât propria moralitate ca să ne constrângă, ne putem comporta ca veritabile fiare.

Invidie

Celebrul filosof existenţialist Søren Kierkegaard a avut și el partea lui de trolli și de hateri, chiar dacă a trăit în anii 1800. Aceste incidente au avut asupra lui același impact pe care îl au și asupra noastră astăzi. A căutat să își explice de ce unii oameni se comportă așa și ce are el de făcut în asemenea cazuri. În 1874, la 34 de ani, Kierkegaard scria despre „patologia umanităţii noastre imperfecte”, explicând psihologia din spatele unor comportamente, pe care astăzi le întâlnim parcă tot mai des, cel puţin în mediul online.

„De multe ori am văzut exemple ale unei forme de invidie în care un individ încearcă să obţină ceva prin hărţuire. Dacă, de exemplu, intru într-un loc unde e deja multă lume, se întâmplă de multe ori ca cineva să se ia de mine începând să râdă. Probabil crede că este o unealtă a opiniei publice. Dar, ce să vezi, dacă fac o remarcă începe să devină amabil. De fapt, asta arată că el mă percepe ca pe cineva important, dar dacă el nu poate fi parte din asta, atunci cel puţin o să râdă de mine. Dar cum devine participant, se va făli cu importanţa mea. Asta înseamnă să trăiești într-o comunitate meschină.”

În alt loc, filosoful povestește o întâmplare când s-a întâlnit cu trei tineri care erau în faţa porţii sale și care, atunci când l-au văzut, au început să rânjească unul la altul și să îi arunce insulte. Pe măsură ce se apropia de ei, a observat că fumau și i-a cerut unuia dintre ei un foc. „Instant, toţi trei și-au scos șepcile de parcă le făcusem vreun serviciu că am cerut un foc.” Prin aceasta, Kierkegaard deduce că aceiași oameni care te sfidează vor trece de partea ta la primul cuvânt prietenesc, ce să mai spunem de unul flatant.

Șapte ani mai târziu, el revine asupra subiectului cu o concluzie care a rămas cunoscută până în ziua de azi și care în continuare se potrivește vremurilor pe care le trăim: „Prin încercarea de a-mi arăta că nu le pasă de mine, prin faptul că le pasă ca eu să știu asta, tot denotă dependenţă… Ei îmi arată respect tocmai prin încercarea de a-mi demonstra că nu mă respectă.” Și, câteodată, asta e tot ce trebuie să ţii minte atunci când ești insultat pe internet.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.