Despre minciună s-a spus, din moși strămoși, că are picioare scurte. Însă, în zilele noastre, se pare că și reputaţia adevărului începe să capete valenţe negative. În politică, în comunicarea publică în general, în religie și chiar și în etică, adevărul este tot mai des tratat ca o variabilă relativă. Cum am ajuns, ca societate, să ne lăsăm influenţaţi mai mult de apelul la emoţii și credinţe personale și tot mai puţin de faptele obiective?

Relatările din presă sunt martorele neobosite ale unei răsturnări a valorilor în general și ale unei devalorizări a adevărului în special. La nivel politic, partidele naţionaliste conduc mulţimile de votanţi spre zona extremei de dreapta a spectrului politic. Tot mai mulţi actori politici câștigă electorat cu un discurs extremist, care traduce în sfera politică egocentrismul din sfera individuală, cu care tot mai mulţi alegători par să rezoneze. Subiectivismul de stat, la fel ca subiectivismul la nivel personal, pare pentru tot mai mulţi o soluţie adecvată la problemele complexe – economic, social și chiar spiritual – cu care se confruntă societăţile astăzi.

Cel mai recent exemplu din sfera politică s-a materializat chiar duminica trecută, când, pentru prima dată de la restabilirea democraţiei în Spania, după moartea dictatorului Francisco Franco (1975), un partid de extrema dreaptă a reușit să intre într-un parlament regional spaniol. Este vorba, mai exact, despre formaţiunea Vox, care a intrat în parlamentul Andaluziei.

Însă știrea aceasta este doar una dintre instanţele unui proces care a devenit vizibil internaţional mai ales cu prilejul alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Permutările electorale americane au făcut atunci ca discursul media să graviteze în jurul unor concepte noi și confuze, precum post-adevăr și „fapte alternative”, care, în ciuda prospeţimii lor, descriu o stare de fapt începută odată cu postmodernismul: decredibilizarea adevărului.

„Informaţia pură nu mai există”

Autorul american Lee McIntyre scria în cartea Post-Truth, publicată chiar anul acesta, că, după alegeri, lucrurile au mers din rău în mai rău. „Trump a pretins (…) că ar fi câștigat votul popular (pe care Hillary Clinton l-a luat cu un avans de 3 milioane de voturi), dacă se scădeau milioanele de oameni care au votat ilegal.” Apoi, în ciuda consensului a 17 rapoarte ale serviciilor de informaţii americane, a pretins că rușii nu s-au amestecat în alegeri. A susţinut că a avut cea mai mare victorie electorală de la Reagan încoace, că mulţimea prezentă la învestitura sa ca președinte a fost cea mai numeroasă din istorie și că discursul său în faţa CIA a fost primit cu aplauze din picioare. Toate aceste informaţii au putut fi și au și fost contestate, însă reacţia dinspre Casa Albă în faţa contestărilor a fost una stupefiantă: „Din păcate, ideea de informaţie factuală nu mai este de actualitate, nu mai există”.

Louis Pojman, un critic al relativismului, scria în cartea Ethics: Discovering Right or Wrong că religiile și culturile sunt atât de eterogene, încât le putem divide în comunităţi tot mai mici, până ajungem la nivelul individului. Dacă Pojman are dreptate înseamnă că, atunci când vorbim despre o epocă post-adevăr, realitatea descrisă este una în care adevărul a implodat și s-a spart în fragmente nenumărate. Niciun om și nicio instituţie nu mai poate garanta accesul la adevăr, ci la niște adevăruri. Acestea trebuie filtrate și coroborate cu adevărul personal, lucru care a dus la paradoxul în care subiectivismul este garanţia absolutului. Greșit înţeles ca minciună, post-adevărul este climatul în care nu minciuna este tolerată, ci incapacitatea de a afla adevărul.

Așa-numitele „date alternative” sunt un mobilier cum nu se poate mai adecvat pentru epoca post-adevărului. Ele sunt acele informaţii care nu pot fi verificate pe baza corespondenţei lor cu realitatea. Iar dovedirea sau argumentarea lor implică accesul la o presupusă formă subiectivă de adevăr, care poate și chiar intră în contradicţie cu altă formă subiectivă sau nu de adevăr.

În plină controversă legată de numărul participanţilor la ceremonia de învestire în funcţie a președintelui, consiliera lui, Kellyanne Conway, a postulat conceptul inept de alternative facts („date reale alternative”, n.r.), spunând practic că, dacă am privi adevărul din unghiul potrivit, am vedea că raportul Casei Albe, care anunţa o participare record, este de fapt corect. Nu i-am putea oferi însă prea mult credit lui Conway la capitolul creativitate, fiindcă ce a făcut consiliera a fost doar să urce pe valul de popularitate ridicat de alte recurenţe ale termenului – medicină alternativă, educaţie alternativă, muzică alternativă, lansând în realitate un nonsens logic.

O altă faţă a subiectivismului

Din nefericire, climatul european pare că se sincronizează fidel cu atmosfera politică din Statele Unite. Partide europene precum Frontul Naţional (Franţa), Liga Naţională (Italia), Partidul pentru Libertate (Olanda) și Partidul pentru Independenţa Regatului Unit (Marea Britanie) fac tot mai evident pași către retorica fascistă și naţional-socialistă a partidelor de gen din perioada interbelică, în ciuda faptului că, declarativ, reneagă orice asemănare. Profesorul de filosofie Matthew Sharpe, de la Universitatea americană Deakin, putea însă enumera o serie întreagă de similitudini evidente între „atunci” și „acum”: contestarea legitimităţii regimurilor parlamentare curente; alimentarea din și cu temeri antiimigraţie/antietnice; demonizarea „elitelor” și apelul la recuperarea suveranităţii presupus pierdute, în vederea amplificării măreţiei naţionale.

Naţionalismul extrem, vizibil în tot mai multe spaţii politice, are un corespondent neintuitiv în lumea religioasă. Ne-am aștepta ca, pe modelul tot mai evidentei curbări în interior a statelor, să observăm și o reafirmare a valorilor religioase conservatoare și a fundamentalismului. Însă ceea ce vedem în schimb în statistici este o altă faţă a subiectivismului: o perimare a absoluturilor în favoarea unui sincretism la umbra căruia cresc contradicţii dificil de remediat.

La umbra sincretismului

Una dintre contradicţiile generate de sincretismul de valori se reflectă vizibil în spiritualitatea religioasă din lumea vestică. Rapoarte statistice publicate în ultimii ani de Pew Research Center arată o creștere constantă a numărului de vestici care se declară spirituali, dar nereligioși. Iar pronosticul pentru următorii ani prevede o continuare a creșterii numerice a „neafiliaţilor”, cum au fost numiţi.

Noua configuraţie religioasă îi contrariază chiar și pe sociologii care analizează fenomenologic creștinismul. Iată de pildă cum, în contextul în care 27% dintre americani declarau pentru un sondaj Pew că sunt „spirituali, dar nereligioși”, aceștia mărturiseau că totuși se roagă regulat și cred în Dumnezeu. Pentru cercetători, lucrul acesta este o problemă, pentru că arată că indicii folosiţi cândva pentru a măsura religiozitatea nu mai pot fi azi folosiţi pentru a identifica adecvat persoanele religioase. Și nu doar creștinismul se află într-o astfel de postură.

Joseph Blankholm, profesor la Universitatea din California, campusul Santa Barbara, și cercetător în domeniul sociologiei ateismului și secularismului, spunea că astăzi „există moduri de a fi secular care sunt mai degrabă hibride și există căi de a fi secular care presupun mai multă puritate [ideologică]”. Profesorul exemplifica aceste paradoxuri referindu-se la mișcarea iudaismului umanist, care respinge teismul, dar îmbrăţișează cultura și istoria iudaică. „Un termen precum «spiritualitate» poate descrie adecvat acest sincretism”, aprecia profesorul.

Respingerea autorităţii instituţiei religioase a venit la pachet cu o fragmentare incalculabilă a atitudinilor și a preferinţelor religioase, care face extrem de dificilă o taxonomie a orientărilor cultice, altădată mai ușor de descris prin prisma adevărurilor pe care le ţineau ca absolute. Însă atunci când fiecare are adevărul său, subiectiv și personal, iar societatea consimte la acest statu-quo, este de așteptat ca el să se răsfrângă și asupra raportării etice a indivizilor la chestiunile arzânde ale societăţii.

Peter Berger și Anton C. Zijderveld scriau, în In Praise of Doubt, că modernizarea este principala cauză a pluralităţii fără precedent manifestate de cultura vestică în ceea ce privește stilul de viaţă, perspectivele asupra vieţii, valorile etc. Și că această pluralitate duce la o conștientizare acută a diferenţelor dintre noi. Așa cum se exprimă chiar autorii, modernitatea pluralizează, iar pluralitatea, în schimb, relativizează totul. Explozia social media a accelerat acest proces de relativizare, potenţând pluralitatea prin ajutarea oricărei voci, oricât de periferice, să se facă auzită aproape instantaneu în orice colţ al reţelei. Așa cum nota Alexandra Crăciun, conferenţiar în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Știinţe ale Comunicării, „noile structuri de comunicare (cu reţelele de utilizatori ce generează un «ecosistem» paralel în care vocea oricui devine legitimă, delegitimând orice expertiză) susţin deconstrucţia valorii de «adevăr»”.

Ce este (post-)adevărul?

Pseudosoluţia post-adevărului a fost croită spre a fi folosită „în legătură cu sau pentru a indica circumstanţe în care datele obiective au mai puţină influenţă în modelarea opiniei publice decât apelurile la emoţii și credinţe personale”. Spre deosebire de ocaziile în care este utilizat pentru a indica timpul de după un anumit moment/eveniment (vezi expresii tip „post-factum”, „post-partum” etc.), prefixul post- din „post-adevăr” se referă mai degrabă la „timpul în care conceptul respectiv a devenit lipsit de importanţă sau de relevanţă”. Astfel el se înrudește mai degrabă cu expresiile compuse: „postnaţional”, „postmodernism”, semnificând o îndepărtare de o anumită cultură, o schimbare de abordare. Ce înseamnă, mai concret, acest lucru? Înseamnă că și atunci când sunt confruntaţi chiar și cu un adevăr care corespunde realităţii, foarte mulţi oameni aleg să creadă mai degrabă un adevăr fără corespondent în realitate, dar care rezonează puternic cu universul lor emoţional. De altfel, European Communication Monitor identifica „dezvoltarea unor strategii cu senzitivitate socială, culturală și politică” drept cea mai mare provocare din domeniul comunicării la nivel internaţional. Specialiștii intervievaţi pentru studiul din EC Monitor avertizau într-o proporţie uriașă (peste 70%) că „emotivitatea socială” poate deveni un instrument strategic în selectarea, difuzarea și arhivarea informaţiilor.

Ceea ce conturează mai sumbru această ameninţare este faptul că, așa cum spunea și eseistul Andrei Cornea, cei care îmbrăţișează post-adevărul nu sunt în mod necesar ignoranţi sau needucaţi. Însă sunt fidelizaţi până la absurd de propriile preferinţe ideologice. Cornea exemplifica amintind cum, „decenii de-a lungul, personalităţi de stânga de frunte din Occident (printre care scriitori, artiști, filosofi de valoare) au refuzat, în pofida dovezilor incontestabile, să admită că în URSS existau numeroase lagăre de concentrare; iar când le-au admis în fine, cu jumătate de gură, s-au străduit în mod rușinos să le justifice existenţa.” Nu întâmplător, această observaţie rezonează cu un verset biblic foarte cunoscut, care spune că, atunci când „lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19).

O ancoră și o forţă de echilibru

În universul religios, adevărul absolut nu a murit nicio clipă. De aceea, în faţa tuturor confuziilor generate de sincretismul haotic, creștinismul poate fi o ancoră, o forţă de echilibru care îndeamnă elocvent la redescoperirea fundamentelor adevărului. Hristos Însuși Se identifică cu „Adevărul”. De la această prezentare a lui Hristos am putea extrapola și spune, fără să greșim, că sensul pe care creștinismul îl conferă nu doar vieţii trecătoare a omului, ci și celei eterne, este cunoașterea adevărului: „Viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3). Întregul proces de transformare a minţii creștinului, care se petrece prin apropierea dintre el și Dumnezeu, este o restaurare a valorii ultime a Adevărului în mintea și inima omului. În timp ce își cultivă apropierea de Dumnezeu, omul descoperă că trebuie să își facă curăţenie în casa sufletului și a minţii. Efortul de a conlucra cu divinul în acest scop îi rafinează conștiinţa și îi cultivă omului înţelepciunea de a discerne între bine și rău, adică îi dezvoltă gândirea critică.

În timp, creștinul preocupat de igiena propriei minţi își va dezvolta un scut împotriva erorilor de gândire, care îl va avertiza atunci când apar contradicţii sau incoerenţe. Multe dintre inconsecvenţele ideologice evidente în sincretismul religios ar putea fi evitate dacă cel care riscă să le adopte s-ar debarasa de tiparele eronate sau de dezordinea în gândire. Dacă ar aborda disciplinat evaluarea oricărui sistem de gândire ideologică, etică sau religioasă, încăpăţânându-se să îl înţeleagă bine înainte să îl adopte sau să îl combine cu alt sistem de gândire, ar exista probabil mai puţine contradicţii logice în sfera ideilor publice, fiindcă oamenii nu ar mai adopta sincretic sisteme sau părţi de sistem pe care nu le înţeleg decât într-o foarte mică măsură.

Ascunse la vedere

În Predictably Irrational, psiho-economistul Dan Ariely nota că deseori forţele ascunse care ne modelează deciziile aparent raţionale sunt de fapt greșeli sistematice pe care le împământenim prin repetare. În privinţa relativismului, de pildă, Ariely consideră că ne vine natural să gândim comparativ sau relativ la ceva, dar că minţile noastre sunt comode și că adesea compară elementele mai ușor de comparat, nu pe cele comparabile raţional. Exemplul pe care îl oferă el este alegerea între trei opţiuni pentru luna de miere. O persoană care are de ales între Paris (cu mic-dejun inclus), Roma (cu mic-dejun inclus) și Roma (fără mic-dejun inclus) va alege cel mai probabil Roma cu mic-dejun, fiindcă îi vine mai ușor să compare cele două opţiuni cu Roma decât să compare Roma cu Parisul.

Laureat cu Premiul Nobel pentru Știinţe Economice, psihologul Daniel Kahneman a scris o carte revoluţionară despre modul în care gândirea umană rapidă, instinctivă și emoţională interacţionează cu gândirea noastră lentă, mai deliberativă și logică. Thinking Fast and Slow vorbește și ea despre comoditatea noastră și predispoziţia la erori de gândire, oferind nenumărate exemple în sprijinul acestei constatări.

După toate indiciile, oricât de incomod ne-ar fi, se pare că nu avem altă modalitate de a supravieţui în lumea post-adevăr decât aceea de a dezgropa vechile repere. Un demers care presupune un efort care nu ne convine prea tare, dar care ne protejează de paradoxul ultim al societăţii relativiste: acela de a ne bizui pe relativism cu forţa absolutului.