Vânătoarea de nazişti, o expediţie sortită eşecului?

665

După aproape șapte decenii de căutări, un bătrân aflat în poziţia a patra pe lista celor mai căutaţi criminali naziști a fost prins. Acuzat de participare la exterminarea evreilor de la Auschwitz, a negat orice responsabilitate. Poate trecerea timpului să diminueze gravitatea faptei și să obţină iertarea după atâţia ani? Aceasta ar fi doar una dintre dilemele pe care le generează acest caz.

Pe baza mandatului Parchetului din Stuttgart, forţele poliţiei criminalistice l-au arestat la domiciliu pe un fost angajat, acum în vârstă de 93 de ani, al lagărului de concentrare de la Auschwitz, care a făcut parte din serviciile de gardă, şi care este suspectat de complicitate la crimă, informează Daily Mail. Hans Lipschis, născut în Lituania, pretinde că nu a fost implicat și nici nu a știut de ororile petrecute la Auschwitz, deoarece el a lucrat acolo ca bucătar, și nu în poziţia de gardian.

În trecut, procurorii germani s-au bazat pe declaraţiile martorilor oculari sau pe documente atunci când formulau acuzaţia de crimă împotriva celor care erau suspectaţi ca fiind criminali de război. Însă, începând cu 2011, în cazul unui alt fost gardian, John Demjanjuk, născut în Ucraina, proba principală a acuzării germane a fost un permis de gardă de la lagărul de la Sobibor. Parchetul de la Munchen a considerat că este vorba de o vină prin asociere: Demjanjuk a fost de gardă la Sobibor în perioada în care aproximativ 30.000 de evrei au fost gazaţi, deci a participat la această exterminare, menţionează Le Figaro.

Executarea unui evreu implică responsabilitatea umană?

Un caz celebru, care poate elucida dilema, îl constituie Adolf Eichmann, celebrul criminal nazist (responsabil de trenurile morţii), prins și apoi judecat la Ierusalim, după mulţi ani de căutări. În timpul procesului, şi-a negat responsabilitatea faţă de implicarea sa în crime contra umanităţii, justificându-le prin faptul că el doar a executat ordinele primite. Dacă Lipschis a susţinut că a fost bucătar, Eichmann a pretins că a fost un simplu funcţionar al statului nazist, ambii respingând orice vinovăţie. Însă, poate supunerea faţă de o persoană cu autoritate să anuleze propria responsabilitate? Invocând obedienţa faţă de lege, „Eichmann s-a simţit precum Pilat din Pont și s-a spălat pe mâini cu nevinovăţie", afirmă istoricul Hannah Arendt, în cartea Eichmann la Ierusalim.

Uitarea înseamnă iertare?

Atunci când Holocaustul a luat sfârșit, și toată lumea a încercat să uite, Simon Wiesenthal, supravieţuitor a cinci lagăre de concentrare, a fost unul dintre puţinii care a încercat mereu să își amintească. A devenit reprezentantul permanent al victimelor, fiind hotărât să îi aducă pe cei mai mari criminali ai istoriei în fata justiţiei. „Cauza lui a avut foarte puţini prieteni. Aliaţii se concentrau deja asupra Războiului Rece, supravieţuitorii încercau să își reconstruiască vieţile răvășite, iar Simon Wiesenthal a fost singur", a spus rabinul Marvin Hier, decanul Centrului Wiesenthal din Los Angeles. Cunoscut ca „vânătorul de naziști", Wiesenthal a scris cartea The Sunflower: On the Possibilities and Limits of Forgiveness, în care ridică în mod serios problema iertării foștilor criminali. El consideră acţiunile sale justificate, prin faptul că reprezintă un act de dreptate și nu de răzbunare.

„Cât de uşor se găsesc oameni care să ierte ucigaşii în masă, dar cine este împuternicit să vorbească în numele victimelor?" a declarat Sven Alkalaj, secretar Executiv al Comisiei Economice a Naţiunilor Unite, citat în cartea lui Wiesenthal. De asemenea, iertarea, în condiţiile lipsei regretului, chiar după o îndelungată scurgere a timpului, ar putea reprezenta o formă de complicitate prin minimalizarea răului: „Dacă îi iertăm (harul ieftin), va fi un semn pentru cei din viitor că ei pot să acţioneze fără frica de a fi pedepsiţi şi că universul are o supapă morală de scăpare, numită iertare, care permite răului nu numai să supravieţuiască, ci şi să se dezvolte. A ierta pe cei care au aruncat pe copii în foc este a deveni una cu aceştia, înseamnă a fi de acord cu faptele lor rele şi astfel a deveni complici în acţiunile lor", a afirmat, pe aceleași pagini, Robert McAfee Brown, teolog, scriitor și fost profesor la Universitatea Stanford.

Abordată într-o manieră superficială, această dilemă etică ar putea fi ușor rezolvată prin emiterea unui decret de iertare. Însă, care sunt implicaţiile pentru generaţiile prezente și viitoare și care ar fi percepţia acestora asupra răului absolut? Și, nu cumva o asemenea iertare ar fi, de fapt, doar o notă de subsol a dorinţei de uitare?

Niciun articol afișat