Când te căsătorești, ultimul lucru la care te gândești este ce o să faci când o să te simţi singur.

Te gândești la cum o să fie când o să aveţi copii, la cum o să vă înţelegeţi peste 5-10-20 de ani, la ce o să se întâmple dacă vreunul dintre voi se îmbolnăvește, la ce o să se întâmple dacă se ajunge la adulter sau la divorţ. Practic, te gândești la orice v-ar putea separa, sperând că nu o să fie cazul și pregătindu-ţi scenarii prin care ai putea preveni asta. Nimeni nu te pregătește însă pentru situaţiile de zi cu zi în care, deși sunteţi împreună, te vei simţi complet singur.

Probabil că unul dintre motivele pentru care te-ai căsătorit este pentru că ai găsit o persoană cu care ai vrut să intri într-un parteneriat pe viaţă. Cel mai probabil, este o persoană cu care ai multe lucruri în comun și cu care poţi interacţiona ușor pe multiple niveluri. Ești fericit când se realizează acea conexiune, deci de ce te-ai gândi vreodată că te-ai putea simţi singur când persoana pe care o iubești este în aceeași cameră cu tine. Și ce ai simţi în acele momente? Prima dată când ţi se întâmplă, s-ar putea să fii un pic buimac, să nu îţi dai seama foarte bine ce tocmai s-a întâmplat și chiar să te simţi trădat. Dacă episodul se repetă cu o frecvenţă destul de crescută, s-ar putea să începi să te simţi atât de trist și de abandonat, încât să îţi pierzi speranţa că lucrurile s-ar putea reface semnificativ. Vestea bună este că, de cele mai multe ori, sentimentele sunt mai negre decât realitatea.

De aceea, dacă treci prin așa ceva, primul lucru pe care trebuie să îl știi este că nu ai motive să disperi. Orice relaţie are suișuri și coborâșuri, perioade mai bogate și perioade atât de seci, încât ajungi să îţi ascuţi auzul și să îţi asculţi vecinii, dacă ai nevoie de companie. Ce mai trebuie să știi este că și partenerul tău probabil îţi împărtășește sentimentele. Chiar dacă, să zicem, că el se retrage faţă de tine și practic îţi impune o perioadă de singurătate, o face pentru că nu se mai simte bine în preajma ta. Probabil se simte inadecvat, neapreciat, neadaptat și se retrage din instict de autoconsevare, nu din intenţia de a-ţi administra o pedeapsă, deși există și astfel de cazuri, când conflictele nerezolvate se adună de prea mult timp. Empatia, abilitatea de a te pune în pielea celuilalt, este cea mai importantă abilitate pentru a putea renunţa la oblojirea egoului rănit și a putea rezolva conflictul.

Pentru că, de cele mai multe ori, la baza unei perioade de singurătate stă un conflict sau un cumul de factori care se adună de ceva timp. Poate fi o remarcă trântită în cel mai prost moment și care îl poate răni pe celălalt, chiar dacă trece sub titlul de „glumă”; poate fi o tragedie în familie prin care fiecare trece în mod diferit și ajunge „pe partea cealaltă” schimbat într-un fel; poate fi simplul fapt că viaţa o ia înainte, alte priorităţi îţi acaparează atenţia și te trezești că au trecut ani de zile de când ai pierdut conexiunea cu partenerul tău de viaţă, care a trăit tot acest timp în singurătate, sau cu altcineva. Acestea sunt elemente care intervin în orice căsnicie și simplul fapt că te panichezi s-ar putea să agraveze lucrurile și să îţi împingă sentimentele negative la extreme. Nu degeaba se spune că de la iubire la ură e doar un pas. Dar, odată făcut, drumul înapoi poate fi plin de penitenţe și tot degeaba. Efortul de a recupera ce ai pierdut este mult mai mare și cu mai multe riscuri de eșec decât efortul de a repara ce ai stricat.

De asemenea, cât timp conflictul rămâne deschis, la fel va rămâne și hăul care s-a căscat între voi. Cât timp ţinem la neînţelegeri, la ranchiună, practicăm pedepsirea celuilalt sau pur și simplu nu vrem să iertăm, practic ne condamnăm singuri la singurătate. Cu o retragere furioasă în sine, cu o atitudine care seamănă mai mult a pedeapsă pentru celălalt nu vom repara nimic. Ceea ce nu înseamnă că orice s-ar întâmpla trebuie trecut vederea de frică să nu trecem printr-o astfel de perioadă. De multe ori, ne retragem singuri din relaţie, conștient sau nu, atunci când nevoile noastre nu sunt împlinite. Dacă ele sunt corecte și de bun-simţ, să trecem peste neîmplinirea lor căzând la un „compromis” nu este decât o soluţie de amânare a unui conflict ulterior, care probabil va fi mai grav. În același timp, doar pentru că ne simţim neglijaţi nu avem voie să uităm cum să fim parteneri empatici. Cele mai multe relaţii nu sunt sau nu pornesc prin a fi tiranice, ci ajung așa din cauza faptului că s-a permis perpetuarea unor dezechilibre, când în astfel de momente, din prea multă iubire pentru celălalt, au fost iertate greșeli care nu au fost asumate și nici îndreptate sau când, din prea multă iubire de sine, celălalt a fost forţat să adopte o poziţie inferioară din care nu a mai putut ieși de frică să nu fie iar găsit vinovat.

Comunicarea, în general, este extrem de dificilă. Comunicarea în cuplu este și mai dificilă, chiar și în situaţiile în care cei doi se cunosc atât de bine încât își pot termina unul altuia propoziţiile. Poate atunci este și mai riscantă, pentru că cei doi sunt atât de încrezători, încât nu mai sunt deloc atenţi la detalii și semne de avertizare pe care alţii le-ar depista rapid. Nuanţele pe care le dăm cuvintelor sunt încărcate de emoţii pe care nu le putem controla prea bine și chiar și cheia descifrării lor stă în emoţiile pe care le acumulăm din mediul înconjurător și din trecut. Când ne plângem celuilalt că nu ne-a convenit cum s-a comportat într-o anumită situaţie, poate nu am vrea să transmitem ideea că ne-a fost rușine cu el, dar exact asta s-ar putea să înţeleagă și să se retragă în sine o perioadă. Dacă tot noi ne simţim apoi jigniţi că am fost lăsaţi singuri și îi punem încă „un cap de acuzare” vom agrava foarte mult comunicarea, mai ales dacă partenerul nostru chiar își asumă postura de vinovat și nu ne poate transmite ce simte cu adevărat și unde greșim. Trebuie să înţelegem că, atunci când doi oameni se iubesc, fiecare îi înmânează celuilalt, odată cu încrederea totală, puterea de a-l ridica sau a-l distruge. Întotdeauna suntem răspunzători, într-un fel sau altul, de starea de spirit a partenerului nostru.

Astfel sănătatea emoţională în cuplu depinde de cum răspunde fiecare la întrebarea: „Ce spun eu și ce auzi tu?” Frustrarea de a nu fi ascultat, înţeles, simţit, văzut este de fiecare dată o stradă cu două sensuri. La orice vină aruncată, la orice generalizare fără substanţă se poate răspunde cu un ricoșeu pe măsură, pentru că adevărul este că fiecare le avem pe ale noastre. Din acest punct de vedere, un mic repaus poate fi chiar bine-venit și ar fi cel mai bine folosit ca o perioadă de analizare a propriei persoane. Viaţa poate fi extrem de urâtă și ar fi bine să ascultăm de cine a zis să ne alegem bine bătăliile. Deci gândește-te bine care este motivul real, substratul supărării tale și dacă este destul de important pentru a crea un clivaj în relaţie. Gândește-te bine dacă nu cumva poţi să rezolvi tu cu tine problema, fără să îţi tragi partenerul de urechi de fiecare dată. Gândește-te bine la ce ai vrea să-i spui. Scrie pe o foaie sau în draftul unui email. Scrie tot ce îţi trece prin cap, lasă să treacă un timp (depinde de fiecare cât) și revino la ce ai scris. Șterge jignirile, generalizările, acuzele aduse din celelalte certuri încă de pe vremea lui Adam și Eva, lucrurile care nu sunt tocmai adevărate și adaugă și niște aprecieri pe lângă reproșuri. Concluzionează cu ce ai învăţat despre tine și ce ai de gând să faci tu în dreptul tău pentru a îmbunătăţi situaţia. Dacă a trecut prea mult timp și situaţia este prea tensionată pentru a discuta calm (evită cât poţi cearta la nervi), trimite-i e-mailul într-o dimineaţă și nu cere niciun răspuns. Răbdarea e de aur. Între timp, începe cu discuţii despre nimicuri, cu zâmbete pe furiș și încearcă să reîncălzești atmosfera. Și, ţine minte, dacă chiar vrei să vezi o schimbare în cineva, o să ai mai multe șanse să o vezi dacă o să arăţi că ești dispus să te schimbi tu primul. Și, să fim serioși, fiecare avem ceva de schimbat în bine!

Dacă situaţia este prea gravă, nu ezitaţi să cereţi ajutor. Puteţi suporta orice mai bine decât trauma unei despărţiri. Dar nu cereţi sfaturi pe la părinţi, socri și prieteni, care inevitabil vor ţine partea unuia și își vor forma o părere proastă despre celălalt, ceea ce veţi regreta mai târziu. Cereţi sfatul unui specialist cu care amândoi să vă simţiţi bine. Și ţineţi minte că acestea sunt doar sfaturi care nu vă pot garanta succesul și că nimeni nu vă poate da o reţetă prin care să vă salveze relaţia de voi înșivă. Să fii într-o relaţie înseamnă să îţi asumi că trebuie să lucrezi cu cel de lângă tine, nu împotriva lui, dar, mai mult de atât, înseamnă că trebuie să îţi asumi că trebuie să lucrezi cu tine, să te cizelezi cu răbdare, rezistenţă la durere și dăruire neabătută. Dar presupun că nimeni nu ţi-a spus că o să fie ușor, nu? :)