„Problema cu comunicarea este iluzia că a fost realizată.” (George Bernard Shaw)
Dorinţa de a fi auziţi este adânc săpată în noi. Vrem să ne comunicăm părerile și sentimentele și să o facem bine, așa încât să fim înţeleși de partenerii de dialog. Atunci când nu sunt auziţi și înţeleși, oamenii simt că relaţiilor lor sunt fracturate, iar această percepţie dă naștere sentimentelor de neliniște, singurătate sau iritare, scrie psihologul Leon Seltzer.
Într-un articol intitulat sugestiv „Să te simţi înţeles – chiar mai important decât să te simţi iubit?”, Seltzer analizează câteva motive pentru care sentimentul că ne-au fost înţelese cuvintele (și acţiunile) creează senzaţia de siguranţă. Faptul că oamenii de lângă noi ne înţeleg este important pentru identitatea noastră, validează ceea ce (credem că) suntem, ne conferă sentimentul apartenenţei, crește satisfacţia din relaţie și ne împuternicește să realizăm lucruri pe care nu le-am face dacă nu am simţi că și celorlalţi le pasă de noi.
Uneori avem impresia că în orice gamă s-ar purta discuţiile, celălalt nu reușește sau nu vrea să ne înţeleagă, dar înainte de a ajunge la această concluzie, spune psihologul, ar trebui să verificăm dacă am făcut tot ceea ce ţine de noi pentru a ne face auziţi.
Comunicarea neagresivă
Atunci când frustrarea noastră ajunge la un nivel dificil de tolerat, tindem să controlăm din ce în ce mai puţin ceea ce spunem și modul în care o facem. Totuși comunicarea agresivă nu face decât să ne scadă șansele de a fi ascultaţi, rupând podurile (care încă mai rezistă) spre celălalt.
Atacurile verbale creează un cerc vicios, punctează Seltzer. Frustrarea ne face să abordăm interlocutorul cu ostilitate, dar acesta se va concentra pe mânia noastră mai degrabă decât pe conţinutul mesajului, rezultatul fiind acela că va contraataca sau se va retrage, amplificând astfel frustrarea iniţială. De fapt, dificultatea de a rămâne receptiv atunci când celălalt își exprimă punctul de vedere în mod agresiv este un fenomen universal, susţine psihologul, explicând că agresivitatea este un obstacol aproape de netrecut în calea identificării cu emoţiile celuilalt și a validării opiniilor lui. În final, va fi nevoie să decidem dacă ceea ce ne dorim mai mult este să fim auziţi sau să avem dreptate.
Comunicarea agresivă nu face decât să ne scadă șansele de a fi ascultaţi, rupând podurile spre celălalt.
„Unul dintre paradoxurile interesante pe care le experimentăm în viaţă este că relaţiile au potenţialul de a fi extrem de benefice sau teribil de dăunătoare pentru noi”, spune Samantha Shebibm, de la Universitatea din Alabama, campusul Birmingham. Expertă în domeniul conflictelor, Shebibm s-a concentrat pe aflarea modului în care comunicarea distructivă poate fi înlocuită de forme mai eficiente.
Într-o căsnicie, nu frecvenţa certurilor reprezintă factorul predictor al destrămării relaţiilor, ci modul în care sunt abordate dezacordurile și tensiunile. Conflictul generează stres, iar stresul nu este prieten cu latura noastră raţională, punctează Shebibm, subliniind că avem nevoie de o pauză în care să le permitem emoţiilor noastre „să se răcească”, pentru a putea evalua raţional situaţia.
Uneori, oamenii spun lucruri importante, dar ceea ce spun are o încărcătură emoţională negativă puternică sau transmite mesajul „eu am dreptate și tu greșești”, rezultatul fiind acela că interlocutorul nu reușește să audă mesajul real, explică autoarea Erika Andersen, evidenţiind câteva modalităţi simple de a da greutate mesajului nostru. Evitarea adverbelor „întotdeauna” și „niciodată” reprezintă o regulă de bază a expunerii opiniilor – chiar dacă oamenii au impresia că folosirea acestor cuvinte îi ajută să-și exprime punctul de vedere într-un mod mai puternic, în realitate ele se întorc adesea împotriva lor. Formularea cererilor funcţionează, de asemenea, mai bine decât înșiruirea unor plângeri, observă Andersen. În timp ce plângerile determină interlocutorul să devină defensiv, cererile sunt mai bine primite sau cel puţin activează în mai mare măsură dispoziţia de a asculta.
Comunicarea, o artă. Cum să ne găsim și să ne exersăm vocea
„Nu există ceva mai important pentru relaţii decât să înveţi să vorbești astfel încât să fii auzit, iar dacă totuși există acel ceva, eu nu știu ce ar putea fi”, spune terapeuta Kathryn Ford, subliniind că uneori cel mai greu poate fi să ne facem auziţi de oamenii cei mai importanţi din viaţa noastră.
Faptul că putem fi sinceri cu partenerul nostru reprezintă un indiciu-cheie al unei relaţii sigure și sănătoase, susţine psihologul Lisa Firestone, care reliefează câteva principii ale unei comunicări eficiente, în care ambii parteneri se simt văzuţi, auziţi și mai apropiaţi la final.
Cel mai greu poate fi să ne facem auziţi de oamenii cei mai importanţi din viaţa noastră.
Vulnerabilitatea este un astfel de principiu – deși este greu să te deschizi atunci când crezi că ai fost nedreptăţit, vulnerabilitatea dă naștere vulnerabilităţii. Însăși iubirea este o formă de vulnerabilitate, punctează cercetătoarea Brené Brown, observând că iubirea înseamnă expunere emoţională, asumare de riscuri și înfruntarea nesiguranţei. Atunci când alegem să ne „dezbrăcăm” de măști, să renunţăm la pretenţia că adevărul și dreptatea sunt doar de partea noastră și să admitem că jucăm un rol, fie el și insignifiant, în neînţelegerile create, contribuim la crearea unei relaţii de încredere, care poate suporta povara discuţiilor dificile și a confesiunilor noastre.
Una dintre cele mai mari provocări ale vieţii este aceea de a învăţa cum să porţi conversaţii dificile atunci când nu te mai poţi face auzit de oamenii apropiaţi, susţine psihoterapeuta Harriet Lerner, care a scris o carte despre cum să ne maximizăm șansele de a fi auziţi.
Stabilirea limitelor poate fi o misiune foarte dificilă atunci când dorim să avem o voce autentică într-o relaţie, scrie Lerner, subliniind faptul că limitele sunt necesare pentru a ne apăra demnitatea, integritatea și, nu în cele din urmă, sănătatea mintală. O poziţie-limită înseamnă că ne cunoaștem bine pe noi înșine și știm ce putem accepta și ce considerăm intolerabil, așadar fixarea unei limite nu este ceva ce întreprindem împotriva celuilalt, ci pentru binele nostru și, în ultimă instanţă, al relaţiei. De asemenea, punctează Lerner, o limită nu înseamnă un ultimatum, o ameninţare, o reacţie impulsivă generată de un moment de tensiune sau de o observaţie ambiguă. Enunţarea reacţiilor verbale și comportamentale inacceptabile pentru noi trebuie să fie făcută cu blândeţe, fermitate și respect.
„Dacă nu fixezi limite, vei trăi în haos. Limitele creează o structură pe care oamenii își pot exprima preferinţele și convingerile: «Pot trăi cu asta. Pot tolera asta. Pot fi liniștit și să iubesc în continuare oamenii»”, scrie psihologul John Townsend.
Într-un climat emoţional negativ, partenerii se comportă „ca două sisteme nervoase interconectate”.
În relaţia de cuplu, dacă vrem să fim auziţi și atunci când nu spunem lucruri confortabile, trebuie să știm cum să creăm o atmosferă caldă, pentru că, deși la început de drum acceptăm criticile constructive, cu trecerea timpului tindem să devenim refractari la ele. Cu cât petrecem mai mult timp împreună, cu atât devenim mai predispuși la atenţie selectivă, scrie Lerner, observând că identificăm mai rapid lucrurile neplăcute și le semnalăm la fel de rapid, dar remarcăm mai greu calităţile și lucrurile frumoase pe care le face celălalt. Prin urmare, este nevoie de clădirea unui climat emoţional cald, relaxat, înainte de o discuţie sensibilă, maximizând astfel șansele ca partenerul să fie dispus să ne asculte obiecţiile.
Chiar dacă disputele sunt o parte firească a unei relaţii și pot chiar să menţină conexiunea dintre parteneri, reactivitatea emoţională este cu totul altă poveste, avertizează psihologul. Într-un climat emoţional negativ foarte intens, partenerii se comportă „ca două sisteme nervoase interconectate”[1]. Niciunul din parteneri nu reușește să rămână concentrat pe ceea ce este important sau să asculte cu obiectivitate ce are de spus celălalt, ci ambii se poziţionează în tabere adverse, orice discuţie fiind pasibilă de a declanșa o reacţie în lanţ. Pentru a putea spune lucrurilor pe nume, păstrând totuși relaţia funcţională, este esenţial ca măcar unul dintre parteneri să urmărească să detensioneze climatul, devenind o prezenţă mai caldă, mai iubitoare.
Ascultarea, darul de preţ al iubirii
Mulţi oameni iau ascultarea ca un lucru de la sine înţeles, presupunând că sunt buni ascultători chiar și atunci când cei din jur nu confirmă această presupunere, punctează terapeuta Ruth Stitt. Ascultătorii buni sunt totuși destul de rari, spune Stitt, subliniind că avem nevoie de voinţă și chiar de pregătire pentru a atinge acest obiectiv, pe care îl consideră destul de dificil de atins.
Prima sarcină a iubirii este aceea de a-i acorda celuilalt atenţie pe de-a-ntregul.
Există o relaţie strânsă între iubire și ascultare, spune psihiatrul M. Scott Peck, care a analizat într-o carte această relaţie, concluzionând că prima sarcină a iubirii este aceea de a-i acorda celuilalt atenţia pe de-a-ntregul..
Stitt spune că a fost martoră a transformării pe care o produce iubirea manifestată prin ascultare în sesiunile de terapie maritală. De fapt, ea susţine că nu ar mai fi nevoie să lucreze ca terapeut, dacă oamenii ar învăţa această lecţie simplă: să se asculte cu adevărat unii pe alţii.
Ascultarea se află chiar în miezul intimităţii, așa că merită să încercăm acest lucru înainte să ne lamentăm că nimic din ce spunem și facem nu schimbă lucrurile. După cum remarca pastorul și profesorul David Augsburger, „a fi ascultat este atât de aproape de a fi iubit încât, pentru o persoană obișnuită, cele două sunt aproape imposibil de distins”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
