Vorbeam cu cel pe care îl numesc „dom’ Profesor” și l-am întrebat: „Știu că aţi avut rezerve să vă botezaţi; de ce aţi ales să o faceţi, până la urmă? Care a fost elementul hotărâtor?”

A zâmbit și mi-a spus: „În primul rând, eu nu cred în hotărârile pe care le iau alţii în locul meu, cum ar fi când nașul se leapădă de Satana în locul meu, și, în al doilea rând, am văzut și am verificat personal impactul pe care îl are credinţa în Dumnezeu asupra vieţii mele. Am observat același lucru și la alţii: spre exemplu, o persoană, chiar în vârstă fiind, la șase luni după ce vine la credinţă are faţă de alţii o atitudine vizibil îmbunătăţită, ceea ce mie îmi spune foarte mult. După mulţi ani de observaţie, mi-am zis: se confirmă! Viaţa de credinţă transformă radical omul și-l face să pună în valoare abilităţi și daruri cu care, altfel, s-ar fi dus în pământ fără a le observa sau valorifica.

Se confirmă cuvintele lui Iisus: «Veniţi după Mine, și vă voi face pescari de oameni[1]. Adică, din pescari de crapi, vă voi face să pescuiţi oameni naufragiaţi din marea înfuriată a vieţii, să-i scoateţi din anonimat și să-i eliberaţi de sub jugul Satanei…” Și toate acestea pentru ca Tu, Doamne, „să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu” și, așa cum promiţi, Doamne, „să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfinţiţi”[2]. De când Iisus a spus cuvintele acestea și până astăzi, oamenii nu încetează să se mire de ceea ce se întâmplă cu un om atunci când umblă cu Marele Învăţător.

Mirarea a început chiar în dreptul Lui: „A venit în patria Sa și a început să înveţe pe oameni în sinagogă; așa că cei ce-L auzeau se mirau și ziceau: «De unde are El înţelepciunea și minunile acestea?»”[3]

Și toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui și ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”[4] Mirarea lor se accentua și din pricina faptului că înţelepciunea Lui nu era produsul sistemelor de educaţie ale vremii, ci venea din continua Lui comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Rămâneau uimiţi și ziceau: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?”[5]

De la El, mirarea s-a transmis și în dreptul ucenicilor Lui. Când au văzut îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan, oamenii s-au mirat, întrucât știau că erau oameni de rând și „au priceput că fuseseră cu Isus”[6].

Și mirarea continua…

Credinţa și știinţa

Este o formă de onestitate elementară să recunoști că, în spatele marilor mutaţii ale știinţei, ale moralei și ale artei, se găsesc oameni care își ridică pălăria când aud numele lui Dumnezeu, precum și oameni care au ajuns să ridice pălăria după ce au văzut urma pașilor lui Dumnezeu în universul pe care l-au cercetat.

Acesta este cazul filosofului ateu britanic Anthony Flew, care, cercetând genomul uman, a ajuns să scrie cartea Există Dumnezeu (There Is a God, orig.). Și, alături de el, omul de știinţă și credinţă Francis Collins, care a scris cartea Limbajul lui Dumnezeu.

Atunci când primul om a pășit pe Lună, a citit din Geneza, capitolul 1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul…” Fără îndoială, era o legătură tainică între cei care au îndrăznit să calce solul neatins al Lunii și cuvintele pe care le-au citit.

Este adevărat că urmașii lui Iisus au fost percepuţi în general ca unii care „nu au învăţat niciodată”, ca „oameni fără carte”, dar iluzia acestei percepţii s-a destrămat în momentul în care oamenii aceștia au arătat ce a făcut Cartea din ei. Poate că și studenţii de la „Nebucadneţar University”, atunci când i-au cunoscut pe Daniel și pe prietenii lui, au gândit la fel. Au fost convinși că acești dispreţuiţi prizonieri de război sunt de zece ori sub nivelul lor și, într-adevăr, nivelul a fost de zece ori mai mic, însă propriul lor nivel în comparaţie cu cel al prizonierilor. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari.”[7]

Adevărata credinţă nu înseamnă închistare sau înapoiere, ci înseamnă progres în bine, în adevăr și în frumos, care mai apoi este reflectat în diversele aspecte ale vieţii. Lumea nu a fost ridicată de cei plini de ură și dispreţ, ci de oamenii modești, dar plini de dragoste și respect pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Credinţa și libertatea

Tot ce realizează omul și omenirea are ca scop declarat eliberarea omului de tot ce îi limitează fericirea și împlinirea și, fără îndoială, este un scop înalt și nobil. În lupta lui disperată pentru libertate, omul a lăsat în urmă tot ce a perceput ca o piedică în calea idealului său. De neimaginat, în setea lui de libertate, el L-a lăsat în urmă chiar și pe Marele Eliberator, încercând să-și devină propriul eliberator. Oare nu știa el ce i se spusese: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”? Ba da, știa. A încetat el să creadă în adevărul milenar al acestui Cuvânt? Poate că nu a încetat să creadă, dar, straniu, a căpătat convingerea că are un răspuns mai bun și a încercat și continuă să încerce…

Despărţirea de Marele Eliberator s-a soldat cu pierderea totală a libertăţii și cu intrarea omului în cea mai crudă formă de robie: cea a eului său tiranic.

În timpurile trecute, oamenii erau făcuţi sclavi de către alţi oameni. Acum, omul însuși ia sclavă propria viaţă și, astfel, numărul sclavilor este nemăsurat de mare. „«Adevărat, adevărat vă spun», le-a răspuns Iisus, că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului.»”[8] Nu există știinţă sau proces care să îl poată elibera pe om din lanţurile unei astfel de sclavii. Avem însă un mare Eliberator în Iisus: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.”[9]

Și din nou se miră oamenii… „De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la același potop de desfrâu și vă batjocoresc.”[10]

Complotul înjosirii

Ce este oare de batjocorit la îmbunătăţirea vieţii cuiva dintr-un naufragiat al „potopului de desfrâu” într-un om liber și binecuvântat? Totuși, transformarea vieţii, libertatea în Hristos și realizările celor care „umblă cu Dumnezeu” nu dau întotdeauna bine în ochii celor de altă părere și care se consideră superiori, înjosindu-l pe cel credincios.

În ciuda intenţiei, aroganţa intelectuală manifestată prin dispreţul faţă de omul credinţei a produs, ca efect secundar, o lucrare bună: i-a păstrat permanent pe Iisus și pe ucenicii Lui în centrul atenţiei. „Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura.”[11]

Atentatul la demnitatea celui credincios nu a început cu noi, ci cu El: „Dispreţuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferinţa, era așa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.”[12]

În condiţiile acestea, cu așa un precedent de proporţii cosmice, oare la ce să ne așteptăm în dreptul nostru? Să ne așteptăm la un tratament diferit? Ar fi chiar nedrept. „Nu merit nici să fiu răstignit ca Domnul meu” – consemnează tradiţia în dreptul lui Petru, apostolul. Să ne mirăm că ne urăște lumea? Suntem avertizaţi chiar de apostoli: „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăște lumea.”[13] „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi.”[14]

Într-adevăr, nu este nimic de mirare. Totul depinde de ceea ce vedem în încercarea de foc a dispreţului și a înjosirii, la care este supusă credinţa permanent.

Rafinare

Ni s-a spus că nu e important ce ni se întâmplă, ci este important cum răspundem la ce ni se întâmplă. E doar parţial adevărat, întrucât felul în care răspundem la ce ni se întâmplă este dat de ceea ce vedem în ceea ce ni se întâmplă. În funcţie de aceasta vom răspunde într-un fel sau altul. Am observat oameni care, în ciuda tuturor motivelor să se comporte altfel, găseau totuși resurse să ia în râs viaţa de credinţă, „batjocorind ce nu cunosc”, așa cum spune Biblia. Nimic neobișnuit. Marea întrebare este: Ce vezi tu în acest lucru, atunci când ești ţinta unui astfel de atac? Am auzit recent pe cineva îndemnându-i pe alţii să-i ignore total pe astfel de oameni. Nu mi s-a părut deloc în armonie cu normele respectului și cuvintele lui Iisus. El nu a spus să ignorăm răul neadevărat, ci, dimpotrivă, ne-a învăţat să-i acordăm atenţie maximă și să ne manifestăm: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă și înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”[15]

Așadar, bucuraţi-vă și veseliţi-vă! De lucruri rele? Da, fiindcă lucrurile rele, fiind neadevărate, sunt semnul prezenţei lucrurilor bune și adevărate și de acestea trebuie să ne bucurăm.

Nu trebuie să ne bucurăm doar de faptul că răul atribuit este neadevărat, ci să ne bucurăm că opusul lui, binele, este real în viaţa noastră. Și să ne bucurăm chiar și când ne este imputat un rău care este adevărat, pentru că avem ocazia de a-l conștientiza și îndrepta. El este o revelaţie a adevărului cu privire la situaţia noastră. Ni se spune: „Fiule (…) nu-ţi pierde inima când ești mustrat (…)”[16]. Să ne bucurăm, fiindcă cineva așază oglinda înaintea ochilor noștri și vedem ce pete avem pe faţă. Acest cineva poate fi un prieten, un binevoitor care ne lezează din credincioșie, pentru a ne ajuta să ne corectăm. Când sunt mustrat, de fapt mi se face un compliment: tu poţi mai mult și poţi să lucrezi mai bine. Tu nu lucrezi la capacitatea ta și de aceea ești mereu nemulţumit.

Să analizăm, în continuare, modul în care Mântuitorul îi descrie pe cei credincioși în Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele de la 13 la 16:

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.”[17] În ce constă gustul sării? Tocmai în acel „bucuraţi-vă și veseliţi-vă”, adică în ceea ce vedeţi în înjosire, în cele rele și neadevărate și în felul în care răspundeţi. Bucuria și veselia despre care vorbește Iisus aici dau gust sării și o fac să aibă efect.

Cel mai important lucru, atunci când cineva înjosește sarea mărturiei tale, este felul în care răspunzi. Acesta este, de fapt, singurul lucru care va rămâne. Criticului nu i se ridică statuie, dar memoria celui care i-a răspuns adecvat nu poate fi ștearsă.

„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.”[18] Despre ce munte e vorba? Despre Stânca Veacurilor. Dacă cetatea vieţii și a mărturiei tale este așezată pe Stânca Veacurilor, atunci ea va fi remarcată. Nu cel ce batjocorește este remarcat, ci cel care răspunde în Duhul lui Hristos: bucură-te și veselește-te „cu blândeţe și teamă.”[19]

„Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.”[20] Ce este obrocul acesta? Este o faţă întunecată, lipsită de bucuria și veselia despre care vorbea Iisus. Este o faţă și o expresie care nu vorbește despre Iisus, ci despre absenţa Lui. Ce înseamnă lumina pusă în sfeșnic? Înseamnă „un duh blând și liniștit”, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Dar nu blând atunci când zâmbește în somn, în vise frumoase sau în iluzii, ci blând și liniștit în furtuna batjocurii și a dispreţului, care par să înghită corăbioara…

„Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”[21] Tot așa, adică bucuraţi-vă și veseliţi-vă de lucrurile rele care ar putea fi spuse despre voi și care sunt neadevărate!

Acesta este procesul de rafinare despre care a vorbit Iisus în eterna predică de pe Muntele Fericirilor. Cel mai important lucru în ceea ce ţi se întâmplă este ce vezi în acea situaţie. Răspunsul nu va fi dependent de ceea ce ţi se întâmplă, ci de ceea ce vezi în ceea ce ţi se întâmplă.

Începutul lucrării profetice a lui Ieremia a constat într-o scurtă, dar capitală întrebare: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Ce vezi, Ieremio?»”. Înainte de orice, trebuie să ne asigurăm că vedem și că ceea ce vedem corespunde realităţii. Cel mai important lucru de văzut în umblarea noastră cu Dumnezeu, în spatele tuturor încercărilor și realizărilor vieţii, și totodată cel dintâi lucru de văzut este intenţia lui Dumnezeu.

Dacă înţelegem de ce, atunci suntem pregătiţi să înfruntăm aproape orice. „Deschide-mi ochii, Doamne” nu se referă doar la întâmplările din Scriptură, ci și la tot ce se întâmplă în viaţa noastră de fiecare zi.

În mod natural, între ceea ce vedem noi și ceea ce este cu adevărat există o anumită distanţă. Ceea ce vedem noi și ceea ce vede Domnul în ceea ce se întâmplă în viaţa noastră sunt două lucruri distincte și distante, așa cât este de departe „cerul de pământ”.

Este greu pentru noi să nu vedem răul în rău și, cu atât mai greu, să vedem binele în rău, dar, dacă trecem prin acea deschidere divină a ochilor, ajungem să avem acces la un alt nivel al realităţii. Isus ne cheamă să vedem în blestemul cuiva o ocazie de a binecuvânta, în ură – o ocazie de binefacere, iar în persecuţie – o ocazie de rugăciune. „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.”[22] Aceasta este pedagogia lui Dumnezeu: „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi.”[23] Acesta este răspunsul lui Dumnezeu pentru cel drept și pentru cel nedrept, deopotrivă. Răspunsul Lui nu este legat de ceva anume drept sau nedrept, în particular, ci de Sine Însuși, care este „Același ieri și azi și în veci”[24] și la care nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare”[25]

A trăi în acest fel constituie un salt calitativ remarcabil și viaţa celui în cauză ajunge întotdeauna mai sus, mai elevată faţă de locul și condiţia iniţială. Acesta este sensul dezvoltării și al creșterii și el nu vine din natura noastră, ci din Sămânţa care nu poate putrezi.