„Singurătatea mă jenează ca o unghie ruptă”, spune versul unui poem. Adevărul este că singurătatea ustură, sfâșie și pare a fi zaţul rămas pe fundul unui ibric în care clocotea odată bucuria și iubirea. Totuși, deși frica de singurătate e firească, putem alege să vedem în solitudine mai mult decât o „pustietate în floare”, trăind-o ca pe un dar – acesta este mesajul atipic al scriitoarei Elisabeth Elliot, care a cunoscut durerea văduviei la o vârstă și în niște circumstanţe atipice.
Două mâini împletite, una fragilă, feminină, cealaltă viguroasă și ocrotitoare, masculină – o imagine obișnuită, dar care poate străpunge o inimă care încă își jelește iubirea pierdută. Cărarea singurătăţii, o misivă trimisă celor străpunși de tăișul însingurării, începe cu o imagine ușor diferită, dar care transmite același mesaj: gesturi firești – banale chiar – pentru un cuplu reprezintă declanșatoare ale zecilor și sutelor de valuri de singurătate care copleșesc pe cineva care nu își mai poate aminti bine când și-a cuibărit ultima dată mâna în mâna jumătăţii sale.
Deși pot contraria, opiniile lui Elisabeth Elliot despre ce înseamnă singurătatea și mai ales despre ce putem face din ea poartă girul autorităţii celei care a pășit pe acest drum greu, simţindu-i toate așchiile și denivelările. „Facă-se voia Ta”, a fost laitmotivul vieţii ei de rugăciune încă din copilărie, iar răspunsul pare să fi venit, destul de devreme, sub forma dislocării dorinţelor celor mai dragi.
A rămas văduvă la 2 ani și 3 luni de la căsătorie, după ce Jim, soţul ei, a fost ucis de indienii auca. „Pierduse” oricum 5 ani așteptând ca Dumnezeu să Își descopere planurile Lui cu privire la o eventuală căsătorie cu Jim Elliot, cel pe care îl iubea și de care era iubită, dar care se dedicase unei vieţi dure, de misiune, cu un final imprevizibil. Avea să treacă aproape un deceniu și jumătate până când să primească din nou „chemarea” de a fi soţie, dar, 4 ani mai târziu, un cancer agresiv i-l răpea și pe cel de-al doilea soţ, profesorul de teologie Addison Leitch.
„Facă-se voia Ta”, a fost laitmotivul vieţii ei de rugăciune, iar răspunsul pare să fi venit sub forma dislocării dorinţelor celor mai dragi.
În ciuda durerii pe care o aduce despărţirea (neașteptată sau în etape, dar la fel de agonizantă), Elliot consideră că văduvia ei a fost un dar primit într-o lume în care toţi resimt efectele păcatului. În lumea perfectă din Grădina Edenului, relaţia dintre om și Dumnezeu, la fel ca și cea de cuplu, era definită de armonie, dar păcatul a alterat totul. A denaturat planul lui Dumnezeu pentru oameni – „nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18) –, iar acum singurătatea ne copleșește în versiuni diferite, fiecare cu povara ei de suferinţă.
Nu înţelegem niciodată totul de această parte a veșniciei, dar autoarea este convinsă că îndurarea lui Dumnezeu însoţește și învăluie orice pierdere, orice agonie, orice clipă sau anotimp de singurătate. În văduvie, divorţ, celibat nedorit sau singurătate în doi, Dumnezeu rămâne cu noi și ni Se oferă, ceea ce face din fiecare pierdere o experienţă-dar, din care El construiește întotdeauna ceva mai bun.
Cum se poate parcurge cărarea singurătăţii? Răspunsurile pe care le oferă Elliot nu sunt comode. Acceptarea. Așezarea tuturor dorinţelor sufletului înaintea Lui. Convingerea că, indiferent cât de tare este zdruncinată lumea noastră interioară, „suntem sub aceleași auspicii”. Nu este vorba despre capitulare, nici despre fatalism sau resemnare în această atitudine, ci de un act de credinţă – acela de abandonare în mâna Cuiva care ne iubește și știe totul despre trecutul și viitorul nostru.
În cele din urmă, acest abandon riscant este asumat în relaţiile umane, pentru că a iubi înseamnă exact acest lucru: să-i cedezi puterea de a te răni – așa cum nimeni altcineva n-ar putea să o facă – soţului, soţiei, unui prieten apropiat sau copilului tău. Deși realizăm (într-o măsură mai mare sau mai mică) acest lucru, majoritatea, dacă nu toţi, alegem să iubim în ciuda riscurilor.
Acest abandon riscant este asumat în relaţiile umane, pentru că a iubi înseamnă exact acest lucru: să-i cedezi puterea de a te răni – așa cum nimeni altcineva n-ar putea să o facă – soţului, soţiei, unui prieten apropiat sau copilului tău.
Ucenicia înseamnă abandonare și, în cele din urmă, va conduce la o formă sau alta de suferinţă, iar Iisus a lămurit foarte limpede acest lucru, conchide Elliot. Pe această cale îngustă, în care acceptăm ca voinţa Lui să primeze, a pășit și El, cu mult timp înainte, când „Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51) și să-Și dea viaţa pe care nimeni nu putea să I-o ia cu forţa. Abandonarea în mâna acestui „Om al durerii”, a cărui iubire rămâne încă neînţeleasă, nu ne garantează că nu vom simţi mușcătura singurătăţii, dar ceea ce ni se promite și ni se va da este, dincolo de har și pace, contextul prielnic schimbării noastre și a altora care ajung în sfera noastră de influenţă.
Ce facem din pierderile noastre este, în cele din urmă, o alegere, concluzionează autoarea. Cuvântul Scripturii garantează (iar experienţa ei confirmă) faptul că Dumnezeu va potoli cea mai adâncă sete a noastră. Contrar impresiilor noastre, setea cea mai profundă pe care o avem nu gravitează în jurul unei relaţii, oricât de legitimă și împlinitoare s-ar dovedi aceasta.
Viaţa nu e umplută și golită de darurile bune și de pierderea lor, ci de prezenţa Celui care poate sătura orice nevoie.
După ce admite că, în cei 5 ani în care l-a așteptat pe Jim, a fost „lihnită” după el, după ce a traversat văile văduviei Elliot punctează faptul că doar ne imaginăm că setea emoţională este cea mai adâncă dintre toate – după ce ne este satisfăcută, descoperim că în noi rămâne încă un gol. Viaţa nu e umplută și golită de darurile bune și de pierderea lor, ci de prezenţa Celui care poate sătura toate nevoile noastre: acesta este mesajul percutant al cărţii.
În final, solitudinea în toate versiunile ei poate deveni calea prin care Dumnezeu ne captează atenţia, ne atrage la Sine și ne modelează într-un mod în care nu am fi fost dispuși să-L lăsăm s-o facă în alte circumstanţe. Autocompătimirea, căutarea obsesivă a răspunsurilor sau compararea cu cei care „ar merita chiar mai puţin” din ceea ce noi am pierdut deja sunt tipare limitative de răspuns, care îngreunează drumul spre maturizare și rodire.
Pierderile noastre devin daruri atunci când le privim prin ochii credinţei, iar, dacă unii consideră acest epilog frisonant, autoarea șochează și mai mult, mărturisind că, atunci când își privește pierderile în lumina apusului vieţii, vede că suferinţele ei au fost puţine, dacă ar căuta să le măsoare pe o scară a durerii umane. Și nu pentru că memoria umană e fragmentară, nu pentru că timpul vindecă rănile cele mai adânci, ci pentru că autoarea Cărării singurătăţii împărtășește convingerea apostolului Pavel: „Întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Până la urmă, Elliot și apostolul Pavel vorbesc aceeași limbă: cea a inimilor încredinţate că, ori de câte ori Îi dau lui Dumnezeu ceea ce (cred că) deţin, tot ce este al Lui devine și al lor.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
