Adresându-le ucenicilor o întrebare perenă, întrebarea întrebărilor, Iisus a vrut să obţină de la noi răspunsul răscumpărător pe care îl căuta: o mărturisire esenţială pentru ucenicie.
„Iisus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: «Cine zic oamenii că sunt Eu?» Ei I-au răspuns: «Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Unul din proroci.» «Dar voi», i-a întrebat El, «cine ziceţi că sunt Eu?» «Tu ești Hristosul!» i-a răspuns Petru. (Marcu 8:27-29)
Acest dialog între Iisus și ucenicii Săi are loc în timp ce Iisus învăţa, predica și vindeca prin orașele și satele Galileei. Din ce în ce mai mulţi oameni auzeau despre Iisus și Îl urmau. Slujirea lui era marcată de multe minuni: transformarea apei în vin, redarea vederii orbilor, curăţarea leproșilor, hrănirea mulţimilor, scoaterea duhurilor necurate, învierea morţilor, potolirea furtunilor și multe alte minuni.
Liderii religioși urmăreau totul și complotau. Ucenicii erau martori la aceste minuni, la manifestarea autorităţii și puterii Sale divine. Întreaga provincie Galileea părea să fie în alertă. În contextul popularităţii Sale tot mai evidente, Învăţătorul a formulat întrebarea cu care se confruntă fiecare generaţie de oameni și fiecare persoană în parte: cine este Iisus? Aceasta este, poate, cea mai importantă întrebare din istoria lumii.
Matei 16:13-20 și Luca 9:18-20 descriu, de asemenea, acest episod, cu mici variaţii și detalii suplimentare. Examinând toate cele trei naraţiuni, descopăr un scenariu care mă intrigă.[1] De ce ar pune Iisus această întrebare în mod expres în acest context? Chiar Îi păsa Lui de ce credeau oamenii despre El? A fost aceasta cu adevărat intenţia Lui în cazul respectiv? Ce încerca să obţină întrebându-i pe ucenici ce spune lumea despre El sau, mai direct, ce credeau ei înșiși despre El?
Incidentul are loc în Cezareea lui Filip: un oraș populat predominant de neevrei, situat la câţiva kilometri nord-est de Galileea, cunoscut pentru închinarea la diverse zeităţi – un loc potrivit ca Iisus să fie declarat Fiul lui Dumnezeu.[2][3] Fusese respins în orașul Său natal, Nazaret. Prin urmare, a trebuit să-și redirecţioneze slujirea către alte regiuni, pentru că propriul Său popor a refuzat să-L accepte ca Mesia.
Oriunde mergea, era deopotrivă acceptat și respins, respingerea fiind atitudinea majorităţii liderilor religioși ai vremii – fariseii și saducheii –, care căutau prin toate mijloacele posibile să scape de El (Luca 4:29). În timp ce complotul lor lua proporţii, aceștia Îl urmăreau permanent pe Iisus, atenţi la orice cuvânt sau gest care ar fi putut fi folosite împotriva Lui pentru a-L acuza de încălcarea legii și a-i pune capăt slujirii și chiar vieţii.
Astfel, popularitatea lui Iisus în rândul oamenilor obișnuiţi a crescut simultan cu suspiciunea și complotul care lua proporţii în mijlocul fariseilor și saducheilor dornici să Îl înlăture. Pe acest fundal conflictual, Iisus îi ia deoparte pe ucenici, care formau cercul Său intim, și îi confruntă cu cea mai semnificativă întrebare a istoriei: Cine spun oamenii că sunt Eu? Dar voi cine spuneţi că sunt?
Adresându-le întrebarea aceasta ucenicilor, Iisus a vrut de la ei răspunsul răscumpărător pe care îl căuta: o mărturisire esenţială pentru ucenicie. În primul rând, Iisus a vrut să cunoască părerea oamenilor: cine credeau ei că este El. În al doilea rând, a vrut să testeze înţelegerea ucenicilor cu privire la El.
Mărturia personală
Ucenicii au ales să răspundă mai întâi la partea mai ușoară a întrebării: ce credeau ceilalţi despre identitatea lui Iisus și misiunea Sa. Au sugerat trei răspunsuri populare și fiecare dintre ele era adevărat, ușor de găsit și necontroversat. Ucenicii au ales trei persoane cu care oamenii Îl identificau pe Iisus.
Era El cumva Ioan Botezătorul, înviat din morţi pentru a confrunta o generaţie decadentă cu un mesaj mesianic de pocăinţă, reformă spirituală și mântuire? Sau era El oare profetul Ilie, pe care îl așteptau să se întoarcă la poporul lui Dumnezeu cu judecata sa neînduplecată în dreptul Izabelelor contemporane, pentru a instaura împărăţia așteptată a mântuirii și a păcii? Sau era El un profet de tipul lui Ieremia, determinat să deschidă calea spre Dumnezeu și să inaugureze o nouă epocă de reformare spirituală?
Atunci, ca și acum, Iisus era mai interesat de mărturia personală. Petru s-a dovedit capabil să înţeleagă importanţa caracterului personal al întrebării. Răspunsul lui nu a denotat nicio urmă de ezitare: „Tu ești Hristosul.” Matei și Luca adaugă în răspunsul lui Petru: „Fiul Dumnezeului celui viu”, respectiv „Hristosul lui Dumnezeu”.
Ucenicii aveau la îndemână o multitudine de dovezi pentru a crede că Iisus era Hristosul – Mesia. Ei auziseră cuvintele Lui pline de autoritate și văzuseră minunile Sale copleșitoare. Îl văzuseră lucrând ca Mesia – „Unsul” –, propovăduindu-le săracilor Evanghelia, vestindu-le tuturor împărăţia și chemându-i pe toţi la pocăinţă. Ei L-au recunoscut pe Iisus ca împărat și conducător – cel care avea să vină așa cum era prezis în Scriptură – și nu au împiedicat mulţimile să-L încununeze rege după înmulţirea pâinilor pentru cei 5.000 de oameni. Dar, la acest moment de răscruce din Cezareea lui Filip, ei nu au putut înţelege pe deplin natura întrebării Sale.[4]
În această istorie sunt evidente câteva prezumţii importante.
Ucenicii, liderii religioși și majoritatea oamenilor simpli aveau așteptări diferite cu privire la Iisus și, din cauza acestor așteptări, au înţeles greșit rolul Său.
Cei mai mulţi se așteptau ca Iisus să fie un conducător autoritar și puternic, gata să răstoarne autoritatea romană și să impună împărăţia mesianică. Se așteptau ca Iisus, Mesia, să-Și ia locul cuvenit în împărăţia Sa. În mod clar se gândeau la un regat pământesc. Dar împărăţia despre care vorbea Iisus era de o cu totul altă natură; era împărăţia mântuirii — o împărăţie care nu aparţinea acestei lumi. Rolul lui Iisus a fost „nu acela de a cuceri, ci de a suferi și de a muri ca Slujitor al Domnului – ca o jertfă ispășitoare pentru păcate”[5]
Iisus a fost mulţumit și ușurat că măcar Petru L-a recunoscut ca Mesia, deși portretele realizate de oameni nu L-ar putea niciodată descrie pe deplin pe Iisus Hristos. „Ai dreptate”, a răspuns Iisus. Mi-l pot imagina pe Petru simţindu-se mândru că a dat răspunsul corect. Totuși Petru nu a înţeles cu adevărat ce se întâmpla, pentru că mai târziu, în evanghelia lui Matei, Iisus îl mustră pe același ucenic pentru că încerca să corecteze predicţia lui Iisus cu privire la propria Sa moarte (Matei 16:23).
Pregătirea ucenicilor
Parcurgând mai departe relatarea lui Marcu, ne dăm seama că Iisus îi pregătea pe ucenici pentru evenimentele care urmau să aibă loc în viitorul foarte apropiat. Învăţătorul i-a avertizat că „Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și după trei zile să învieze” (Marcu 8:31)
Aceasta este prima dată când ucenicii L-au auzit pe Isus prezicându-Și viitorul. Iisus a vorbit clar și fără echivoc despre moartea și învierea Sa. De trei ori le-a spus că va muri curând (Marcu 8:31; 9:31; 10:33,34). I-a pregătit pe ucenici cu privire la moartea Sa iminentă, care era punctul de cotitură al întregii Sale slujiri.[6] În alte ocazii i-a pregătit să înţeleagă de asemenea că preţul pentru ucenicie avea să fie plătit cu suferinţă și sacrificiu (Marcu 8:33-38; 9:35-37; 10:42-45).[7]
Episodul s-a încheiat cu un alt avertisment pentru ucenici. Iisus i-a îndemnat să nu povestească nimănui nimic despre discuţia lor. Ciudat. De ce le-ar cere așa ceva? Poate pentru că Iisus Și-a dat seama că, deși Îl însoţiseră de la început și fuseseră martori ai lucrărilor Sale, ucenicii tot nu Îi înţelegeau pe deplin lucrarea. Era nevoie să-i înveţe mai multe. Dar ucenicii nu erau încă pregătiţi să înţeleagă afirmaţiile pe care le făcea Iisus cu privire la moartea Sa iminentă. Abia după moarte și înviere, ucenicii și mulţi alţii au ajuns să creadă și să înţeleagă care fusese misiunea pentru care venise Iisus și că El încercase în repetate rânduri să îi pregătească pentru aceste evenimente.
Reflecţii personale
În timp ce analizez acest episod din Cezareea lui Filip, mă gândesc la modul în care am răspunde astăzi la întrebarea lui Iisus: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Mai este această întrebare de actualitate? Cu siguranţă că da! Răspunsul la întrebare depinde însă de cât de bine Îl cunoaștem pe Iisus. Știm noi cine este Iisus? „Nu este suficient să știi ce spun alţii despre Iisus: trebuie să știi, să înţelegi și să accepţi la nivel personal că El este Mesia. Trebuie să treci de la curiozitate la angajament, de la admiraţie la adorare.”[8]
Din studiul Cuvântului lui Dumnezeu am învăţat că, atunci când adresează o întrebare, Iisus oferă și răspunsul. Nu lasă nimic la voia întâmplării. El este clar și direct. Nu ar trebui să fim niciodată confuzi sau nesiguri cu privire la identitatea lui Iisus. Îl putem cunoaște prin puterea lucrării Sale în viaţa noastră, prin comuniunea intimă și timpul personal petrecut cu El, prin studiul amănunţit al Cuvântului și prin aplicarea acestuia. Pe parcursul întregii Scripturi, de la Geneza la Apocalipsa, găsim ceea ce trebuie să știm despre Iisus și despre Tatăl.
Astfel, întrebarea permanent valabilă pe care Iisus a rostit-o în Cezareea lui Filip îi este adresată fiecărei generaţii. Nu pentru a scoate la lumină ce cred alţii despre Iisus, ci ceea ce cred eu personal despre El și cum mă raportez la chemarea, afirmaţiile și cerinţele Lui. În cuvintele asertive ale lui Iisus Îi distingem mesajul personal: „Ce știi despre Mine? Contez pe tine să le spui și altora. Eu sunt mântuirea acestei lumi și tu ești «veriga» prin care pot ajunge la cei care nu Mă cunosc și nu sunt pregătiţi pentru întoarcerea Mea.”
Răspunsul la întrebarea: „Ce părere ai despre mine?” nu vine din cunoașterea istoriei sau a filosofiei, ci din angajamentul personal faţă de Iisus. William Barclay spunea: „Cunoștinţa noastră despre Iisus nu trebuie să fie niciodată la mâna a doua. Am putea cunoaște fiecare verdict emis vreodată în dreptul lui Iisus; am putea cunoaște fiecare teorie hristologică pe care mintea omenească a gândit-o vreodată; am putea face un rezumat competent al învăţăturii despre Iisus a oricărui mare gânditor și teolog – și să nu fim totuși creștini. Creștinismul nu înseamnă niciodată a cunoaște ceva despre Iisus, ci constă întotdeauna în cunoașterea personală a lui Iisus. Iisus Hristos ne cere fiecăruia să dăm un verdict personal. El nu l-a întrebat doar pe Petru, ci ne întreabă pe fiecare dintre noi: «Dar tu, tu ce crezi despre mine?»”[9]
Răspunsul nostru nu poate fi nici filosofic, nici sociologic. Nu avem opţiunea de a ne raporta la Iisus ca la un învăţător renumit, ca la un promotor al eticii sau ca la un reformator radical. Răspunsul nostru trebuie să fie profund personal, concentrat pe nevoia noastră de a rămâne în Iisus și numai în El.
Demersul acesta de a rămâne în Iisus nu este nici ușor, nici temporar. „Viaţa creștină nu este un drum pavat către bogăţie și comoditate”; de multe ori implică muncă istovitoare, asuprire, negare și suferinţă profundă.[10] Vom întâmpina provocări, la fel cum s-a întâmplat și cu ucenicii. În cele din urmă totuși, știm că Iisus este mereu cu noi și că El nu ne va părăsi.
Acest articol a fost publicat iniţial în revista Dialogue vol. 24, nr. 3, 2012, p. 19-21.
Marilyn Scott este pastor asociat al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea Spencerville, Maryland, SUA.
