Pe 23 mai 2012, Autoritatea Israeliană de Antichităţi anunţa descoperirea unei bucăţi de lut de 1.5 cm, care reprezintă cea mai veche atestare extrabiblică a localităţii Betleem. Eli Shukron, coordonatorul lucrărilor de excavare, consideră că avem de-a face cu un sigiliu de prin secolele VII-VIII Î.CH., folosit probabil în taxarea mărfurilor.
Reconstituirea textului, conform lui Eli Shukron:
תעבשב Bishv’at (în al șaptelea)
םחל תב Bat Lechem (Betleem)
ךלמל Lemelekh (pentru rege)
În al VII-lea an al regelui (nu e clar dacă se referă la Ezechia, Manase ori Iosia) o încărcătură a fost trimisă de la Betleem regelui din Ierusalim.
Această descoperire din situl arheologic „Cetatea lui David“, Ierusalim, readuce în discuţie un subiect destul de controversat, şi anume rolul, importanţa şi relevanţa descoperirilor arheologice[1] în relaţie cu textul biblic. Rămăşiţele trecutului sunt puţine şi incomplete şi de aceea orice descoperire arheologică este preţioasă. Biblia este parte a istoriei, şi studiul vestigiilor antice, pe de o parte, oferă o confirmare (externă) a informaţiilor conţinute doar în scrierile sacre, iar, pe de altă parte, oferă posibilitatea înţelegerii mai ample a contextului în care s-au petrecut evenimentele evocate de Biblie.
Sub umbra spiritului critic
Spiritul critic specific raţionalismului care a dominat epoca Iluministă (secolele XVII-XIX) a făcut ca Biblia să fie privită cu o neîncredere din ce în ce mai pregnantă. Multe dintre relatările şi naraţiunile Bibliei au început să fie privite drept legende ori povestiri folclorice fără o prea mare însemnătate istorică. În felul acesta s-a ajuns să se pună la îndoială existenţa multor personaje biblice, precum patriarhii, Moise sau chiar unii dintre proroci. În general, se considera că Sfânta Scriptură nu poate fi acceptată ca autoritate istorică, deoarece se presupunea că textul cărţii sfinte este produsul unei redactări târzii, ceea ce implica faptul că informaţiile istorice din Biblie sunt denaturate şi inexacte. În mare parte, critica era bazată pe lipsa dovezilor externe care să susţină unele afirmaţii biblice.
Pe de altă parte, se considera că Biblia, fiind o scriere religioasă, tinde să conţină exprimări într-un limbaj mitologic, specific gândirii preştiinţifice, adică fără o prea mare acurateţe. Din acest motiv, detaliile de natură istorică erau în mare parte criticate sau, în cel mai bun caz, ignorate ca fiind irelevante.
Această atitudine critică faţă de Biblie s-a păstrat până în timpurile moderne, istoricitatea relatărilor Bibliei continuând să fie pusă sub semnul întrebării. Bertrand Russell (1872 1970), renumitul gânditor sceptic, în populara sa Istorie a filosofiei occidentale scria: „Istoria timpurie a israeliţilor nu poate fi confirmată din nicio sursă în afară de Vechiul Testament şi e cu neputinţă a şti când încetează de a fi legendă.“[2]
În 1974, Thomas L. Thompson, profesor de Vechiul Testament la Universitatea din Copenhaga, publica o carte intitulată sugestiv The Historicity of the Patriarchal Narratives („Istoricitatea povestirilor patriarhale“), prin care încerca să reexamineze, dintr-o perspectivă critică, relatările Genezei în raport cu arheologia. Emblematică pentru poziţia criticilor blocaţi într-o atitudine anti-biblică este următoarea afirmaţie a lui Thompson: „Nu doar că arheologia nu a dovedit nici măcar un singur eveniment dintre povestirile patriarhale, dar nu a arătat existenţa niciunei tradiţii asemănătoare.“[3]
Dar profesorul Thompson face o surprinzătoare şi gravă greşeală de logică, încă de la început: lipsa dovezii nu înseamnă şi dovada lipsei. Câte persoane reale au trăit cu adevărat, dar a căror existenţă nu poate fi demonstrată cu probe istorice? Miliarde de strămoşi anonimi au trăit fără ca existenţa lor să poată fi argumentată cu dovezi arheologice. Pe de altă parte, ce urme arheologice ar putea lăsa un nomad precum Avraam? Dar ceea ce surprinde cel mai mult este ultima parte a afirmaţiei lui Thompson: ea trădează fie o ruşinoasă ignoranţă, fie o ignorare tendenţioasă a dovezilor.
Arheologia spune altceva
Iată câteva exemple din care se poate observa că relatările privitoare la viaţa patriarhilor se încadrează în contextul cultural al vremii.
Orașul Nuzi a fost centrul administrativ al horiţilor[4], popor amintit şi în Vechiul Testament. Excavările au fost conduse de o echipă americană între 1925 şi 1933. Descoperirea majoră, cu implicaţii în înţelegerea textelor biblice, a fost aceea a unei arhive de familie ce se întindea pe şase generaţii (aproximativ 1450-1350 î.Ch.) Din documentele acestei arhive au fost aflate detalii despre sistemul social, economic, religios şi juridic al horiţilor.
Contrar celor susţinute de Thompson, tăbliţele de la Nuzi amintesc de practici similare celor relatate în Biblie, cum ar fi: adoptarea copilului unei roabe (ca în cazul lui Avraam din Geneza 15:2), regulile privind moştenirea (Geneza 25:29), ritualul căsătoriei (Geneza 28) sau practica leviratului (Geneza 38; Deuteronom 25:5). O practică amintită de documentele de la Nuzi, care a atras atenţia cercetătorilor biblici, a fost cea a adoptării ca soră a unei femei de către bărbatul acesteia. Se pare că, în societatea horiţilor, o femeie se bucura de o mai mare protecţie atunci când avea statutul legal de „soră“. De altfel, se emiteau două documente diferite, unul care atesta statutul de soţie, iar altul care atesta statutul de soră. Aceasta ar putea ajuta la o înţelegere mai clară a pasajelor biblice în care atât Avraam (Geneza 12:10; 20:1), cât şi Isaac (Geneza 26:7) aveau soţii cu statut de soră.
O altă descoperire care susţine relatările biblice vine din aproximativ aceeaşi zonă geografică. În 1933, în partea de răsărit a Siriei, la graniţa cu Irakul, la 11 kilometri nord vest de actualul Abu Kamal, nişte beduini săpau într-o movilă, după piatra necesară unui monument funerar. Bărbaţii au descoperit o statuie fără cap, lucru ce a atras atenţia autorităţilor franceze care controlau la acea vreme Siria. S-a decis ca zona să fie excavată sub coordonarea unui specialist, un arheolog venit de la Luvru. În acest sit avea să fie descoperită cea mai mare colecţie de tăbliţe (mai bine de 25.000), care aveau să rămână cunoscute drept „tăbliţele de la Mari“. Ele au oferit o mulţime de detalii şi noi informaţii care au ajutat la înţelegerea culturii sumeriene. Se pare că majoritatea documentelor datau din perioada 1800-1750 î.Ch. Aceste documente aveau să intre şi în atenţia cercetătorilor Bibliei, deoarece ele confirmau practici similare celor amintite atât în documentele horite (tăbliţele de la Nuzi), cât şi în cartea Genezei (perioada patriarhilor).
Spre deosebire de pretenţiile criticilor, descoperirile arheologice confirmă credibilitatea istorică a relatărilor Bibliei, oferind o înţelegere mai clară a cadrului în care au trăit patriarhii. De altfel, în lumina descoperirilor arheologice, patriarhii, departe de a fi personaje legendare, se demonstrează a fi, într-adevăr, oamenii vremurilor lor.
Biblia confirmată, critica infirmată
Se considera în trecut că hitiţii la care se făcea referire în Biblie nu erau decât o plăsmuire a imaginaţiei, deoarece istoria nu reţinuse nimic despre ei. Asta până în 1906, când Hugo Winckler a început lucrările de excavare lângă un sătuc din Turcia de azi: Boğazköy. Aici aveau să fie descoperite rămășiţele vechii cetăţi Hattusha, capitala puternicului Imperiu Hitit.
Despre regele Belșaţar se considera că e doar o figură imaginară, deoarece în afară de referinţa din Daniel 5, niciun alt document nu mai făcea trimitere la el. Conform datelor istorice, ultimul împărat babilonian era Nabonid. Doar că arheologia avea să facă lumină și aici. Descoperirea „cilindrului lui Nabonid“ avea să confirme existenţa acestui controversat Belșaţar, fiul lui Nabonid, coregent cu tatăl său.
Locuri ce erau cândva considerate legendare au fost în cele din urmă atestate arheologic. Un exemplu este Ofir, celebru în Biblie pentru aurul său. În 1956, în Tell Qasile (la nord de Tel Aviv, Israel), s-a descoperit o mică bucată de ostraca (ceramică inscripţionată) pe care erau însemnate următoarele cuvinte: „Aur de Ofir pentru Beth-Horon, 30 de sicli.“ De atunci, Ofirul a trebuit scos de pe lista locurilor imaginare.
În 1993, arheologii de la Tel Dan, din nordul Israelului, au făcut o descoperire remarcabilă. Dincolo de poarta cetăţii, a fost descoperită o piatră de bazalt refolosită pentru un zid. După ce voluntarul a întors piatra, a observat o inscripţie pe ea. Arheologul și un lingvist au publicat, ulterior, textul care menţiona o victorie a regelui arameu Ben-Hadad, care se lăuda că a înfrânt „casa lui David“ și „casa lui Israel“. Inscripţia a fost datată, pe baza tipului de scriere, ca provenind din jurul anului 850 î.Ch. Importanţa ei este dată de faptul că amintește, pentru prima dată, numele „David“. Este folosit aici în contextul unei referiri la „casa lui David“, numele dinastic din Iuda, folosit de asemenea și în Biblie (1 Împăraţi 12:26; 14:8; 2 Împăraţi 17:21). Nu ar avea desigur niciun sens să numești o dinastie după cineva care nu a existat.
Cine are nevoie de arheologie?
Dar, până la urmă, de ce este nevoie de descoperiri arheologice pentru a susţine Biblia? Din perspectivă teologică, Biblia nu are nevoie de o susţinere externă. Pentru un credincios ea este în sine o autoritate (fiind manifestarea revelaţiei divine), dar, în contextul în care acuzaţiile criticilor vin pe tărâm istoric, aici descoperirile arheologice pot fi invocate ca o dovadă.
Renumitul William F. Albright, figură proeminentă în domeniul arheologiei biblice din secolul XX, afirma: „Descoperire după descoperire au confirmat acurateţea nenumăratelor detalii ale Bibliei“[5] Descoperirile arheologice devin dovezi în contextul criticilor aduse Bibliei. În felul acesta, arheologia poate fi folosită, în primul rând, pentru a demonstra că evenimentele, locurile sau personajele descrise de Biblie sunt reale, istorice. Arheologia este un instrument prin care se confirmă acurateţea detaliilor oferite de Biblie la nivel istoric.
În al doilea rând, descoperirile arheologice „aruncă oarecare lumină, direct sau indirect, asupra Bibliei“[6]. Arheologia, ca parte a studiilor istorice, ajută la înţelegerea cadrului biblic. Paralelele între informaţiile biblice şi datele oferite de descoperirile arheologice arată că aşa-numitele anacronisme ori exagerări legendare sunt detalii corecte din punct de vedere istoric. În al treilea rând, descoperirile arheologice oferă o imagine mai clară a unei lumi de mult trecute, aduc informaţii despre limbile vorbite atunci, despre viaţa şi obiceiurile popoarelor evocate, despre concepţiile filosofice, etice ori religioase.
Ce face și ce nu face arheologia
Dar arheologia nu poate explica pe deplin Biblia. Deşi a apărut în lumea de atunci, Biblia nu e din acea lume; valorile ei spirituale sunt mult mai bogate şi mai adânci şi, în ciuda asemănării cu cele ale popoarelor înconjurătoare, le depăşeşte cu mult.
Certificarea acurateţei istorice a Bibliei nu demonstrează în mod direct originea ei divină, dar arată în mod clar că argumentele folosite împotriva Bibliei sunt uneori nefondate sau cel puţin limitate. Pleiada descoperirilor arheologice care confirmă Biblia ar fi trebuit să ofere o şi mai mare credibilitate textului biblic, dar acest lucru nu s-a întâmplat; criticii de azi au păstrat aceeaşi atitudine, în ciuda faptului că dovezile (arheologice) au demontat multe presupoziţii antibiblice.
Atitudinea critică faţă de Biblie (în ciuda confirmărilor arheologice) trădează o predispoziţie antireligioasă neîntemeiată şi nenaturală, deoarece, contrar practicii comune, criticii pleacă de la „prezumţia de vinovăţie“. Biblia este privită din start ca fiind eronată (şi în mod automat irelevantă), fiind „obligată“ să-şi apere autenticitatea. Iar această atitudine (rău voitoare) persistă în ciuda dovezilor contrarii. Aceasta arată că problema adevărată care trebuie luată în discuţie nu este cea a dovezilor, ci aceea a poziţiilor asumate. Ceea ce este clar până în clipa de faţă este că nu se poate vorbi de nicio descoperire arheologică care să demonstreze în mod vădit că Biblia ar fi eronată (cel puţin din perspectivă istorică). De ce persistă totuşi aceeaşi atitudine de critică împotriva Bibliei, deşi s-a dovedit că acuzaţia este neîntemeiată?
Te-ar putea interesa și: De ce să citești Biblia
