Alert, zâmbitor, doct, Daniel Reynaud răspunde precis și captivant la întrebările mele despre viaţa lui, despre pasiunea pentru literatură, istorie și media. Nu știu cât din jovialitate și atenţie se datorează faptului că este căsătorit cu o româncă. Discuţia capătă un ton mai grav când povestește despre fratele lui mai mare, Gabriel, un foarte talentat regizor ce i-a transmis pasiunea pentru vizual și care a murit într-un accident de motocicletă.

Teza sa de doctorat combină cele trei pasiuni (literatura, istoria și media vizuală) într-un studiu despre reprezentarea corpului expediţionar din Australia și Noua Zeelandă la bătălia de la Gallipoli, un moment definitoriu pentru identitatea ţărilor de la antipozi. Decan al Facultăţii de teologie și arte de la Universitatea Avondale, Australia, dr. Reynaud va apărea în curând la Speranţa TV într-o serie de șase emisiuni despre cum ar trebui să înţelegem media vizuală.

Numele dumneavoastră arată că aveţi rădăcinile în Franţa.

Da, părinţii mei sunt francezi, dar tata s-a născut în Vietnam, unde lucra pe plantaţiile de cafea. Când francezii au pierdut războiul, în 1954, părinţii mei s-au întors în Franţa, apoi au venit în Australia. Tatăl meu a înţeles că, în orice parte a lumii s-ar fi dus, nu era decât un străin. În Vietnam era colonist, în Australia era francez, în Tahiti era alb. Întotdeauna străin.

Ce amintiri aveţi din copilărie?

Am fost foarte săraci. Aveam o mică fermă de oi, dar era foarte slabă. Amintirile mele sunt cu sunete de vaci și cu miros de oi. Ne-am mutat în Queensland și tatăl meu a găsit de lucru ca profesor de franceză.

Ce vă interesa la școală? Aveaţi niște materii favorite?

Domeniile mele favorite erau istoria și literatura engleză. Și au rămas la fel în continuare.

Când v-aţi hotărât cu ce vreţi să vă ocupaţi în viaţă?

Dintotdeauna am avut vocaţie de profesor, de când eram foarte mic. De îndată ce învăţam ceva, voiam să îi învăţ și pe ceilalţi. În engleză există o sintagmă proverbială, „Un ponei care știe un singur drum“, adică un om care poate face un singur lucru. Eu sunt acela. Am știut dintotdeauna că voi fi profesor.

Aţi studiat istoria? Literatura?

Da, după ce am terminat liceul mi-am luat licenţa ca profesor, având ca specializări istoria și engleza. La sfârșitul acelei perioade am obţinut o diplomă de master în domeniul mass-media. Apoi Colegiul Adventist m-a întrebat dacă vreau să vin să predau istorie.

Daniel Reynaud și producătorul TV Gary Kent, la Gallipoli, Turcia, un loc definitoriu pentru identitatea australiană.

Deseori studiem numai ceea ce mass-media plasează în produsele sale, dar trebuie să fim atenţi la ceea ce receptează, la ceea ce preia publicul, pentru că acesta nu este un lucru de la sine înţeles. Simplul fapt că producătorii de media au transpus ceva în producţia lor nu înseamnă neapărat că publicul a și preluat acel conţinut.

A fost un lucru bun să reveniţi unde fuseserăţi student?

A fost minunat. Era acasă! Familia mea era încă acolo, părinţii, fraţii mei locuiau acolo. Și predam ceea ce îmi plăcea foarte mult. Simţeam că munca depusă nu avea de-a face cu banii primiţi, de parcă cineva mă plătea să fac ceea ce oricum doream cel mai mult să fac.

Se spune că cel mai bun lucru în viaţă este să faci ceea ce îţi place și să găsești pe cineva să te plătească pentru asta.

Da, asta este și teoria mea.

Asta explică, într-un fel, de ce sunteţi atât de luminos, de zâmbitor și păreţi atât de relaxat.

Îmi place viaţa.

Aţi predat mass-media într-o școală creștină. A fost prima dată sau aţi mai făcut asta și înainte?

La nivel gimnazial. Am predat în principal istorie și literatură engleză. Dar, în programele din Australia și Noua Zeelandă, mass-media face parte din programa de literatură engleză. Sigur, se studiază romane, poezie și teatru. Dar se studiază și cinematografia, televiziunea, modul în care funcţionează mijloacele de comunicare în masă, pentru că sunt considerate parte din procesul de comunicare. Filmul este romanul zilelor noastre. Filmul ne povestește lucruri pe care altădată obișnuiam să le citim.

Cei mai mulţi oameni folosesc astăzi mult mai mult timp privind la televizor decât citind literatură. Ce a urmat?

Când am venit la Avondale, la colegiul adventist, am continuat studiile de master și m-am înscris la doctorat. Am ales un subiect care combina câte ceva din domeniile mele preferate. Ajunsesem interesat de media datorită fratelui meu, care a fost producător de filme.

Aţi publicat o carte intitulată Valorile mediei, care propune o abordare creștină.

Am scris această carte pentru studenţii mei. La curs am tendinţa să vorbesc foarte repede și studenţii nu pot să ia notiţe, așa că mi-am scris prezentările, ca ei să fie liberi să asculte și să interacţioneze la curs.

Aceasta este o carte despre modul în care media alege anumite valori și le codifică. În momentul în care produci ceva pentru mass-media prezinţi anumite valori. Am studiat modul în care mass-media codifică valorile și modul în care publicul le decodifică, le înţelege, căci acesta este un proces la fel de interesant. Deseori studiem numai ceea ce mass-media plasează în produsele sale, dar trebuie să fim atenţi la ceea ce receptează, la ceea ce preia publicul, pentru că acesta nu este un lucru de la sine înţeles. Simplul fapt că producătorii de media au transpus ceva în producţia lor nu înseamnă neapărat că publicul a și preluat acel conţinut.

Puteţi să ne daţi un exemplu?

E ceva ce există în orice ţară: reclama politică. Dacă un partid pe care îl detestaţi își face reclamă, pretinzând că e partidul pentru care trebuie să votaţi, e aproape sigur că asta nu vă va schimba convingerile. De fapt, e foarte posibil să fiţi și mai radical în convingeri, deoarece veţi spune: „Asta nu este decât propagandă!“.

Deci faptul că media încearcă să inducă anumite valori unui lucru nu înseamnă că noi vom prelua în mod automat acele valori din media. Îmi amintesc o reclamă din adolescenţa mea, pentru un magazin de haine, dar reclama era atât de slabă încât nu am cumpărat nimic de la acel magazin timp de vreo douăzeci de ani. Era o reclamă care trebuia să mă facă să cumpăr, dar de fapt m-a determinat să nu cumpăr.

Foarte pe scurt, aș caracteriza în acest fel efectul pe care îl au asupra consumatorilor mijloacele de comunicare în masă: media știe foarte bine să ne spună și să ne confirme ceea ce deja credem; reușește destul de bine să ne ofere o opinie atunci când nu avem una și nu are aproape nicio șansă să ne facă să ne schimbăm o părere odată formată.

Dar nu toate efectele sunt de felul acesta, de confirmare sau antagonice.

Nu. Există o întreagă gamă de posibilităţi privind modul cum reacţionăm la media. Și trebuie să le înţelegem. Între altele, am sarcina să le predau aceste lucruri studenţilor, celor care urmează să fie profesori, celor care vor lucra în media, pentru a-i ajuta să înţeleagă ce instrumente au la dispoziţie în acest domeniu.

Cât durează cursul și care este perioada în care îi puteţi observa pe studenţi?

Un semestru, cu 3-4 ore pe săptămână, și implică mai multe proiecte de cercetare.

Deci aţi putut începe de mai multe ori cu o grupă de studenţi și i-aţi putut observa cum evoluează. Vorbiţi-ne despre impactul pe care îl au orele dumneavoastră asupra studenţilor pe parcursul mai multor luni.

Este foarte interesant. Mulţi studenţi vin cu o abordare destul de naivă a mediei, iar la sfârșitul semestrului o înţeleg mult mai bine. De fapt, de multe ori unii studenţi mi-au spus: „Mai bine nu m-aș fi înscris la acest curs pentru că acum sunt la televizor o mulţime de lucruri de slabă calitate care îmi plăceau înainte, iar acum nu îmi mai plac.“ Și eu spun: „Bravo! Acesta este un rezultat pozitiv.“

Asta nu înseamnă că vor arunca televizorul, ci că vor fi mult mai atenţi și mai conștienţi de ceea ce aleg. Ceea ce mă interesează este un telespectator cu spirit de analiză. Nu cred că are sens să arunce televizorul, dar dezvoltarea spiritului de observaţie contează.

Aţi scris și o carte despre cum să citim Biblia cu ochi noi, din perspectivă literară. Ne puteţi spune câteva lucruri despre asta?

Da. Această carte a apărut pentru că eu, ca profesor de literatură engleză, am predat Shakespeare

și alţi mari scriitori englezi. Și totuși, fiind creștin, auzeam mereu că Biblia este cea mai importantă operă literară din lume. Și atunci de ce nu am studia-o și ca un text literar? Asta mi-a trezit interesul. M-am documentat, am citit ce au spus alţii, am venit și eu cu observaţiile mele. Apoi am început să predau un curs. În loc să predau Biblia la ora de religie, am predat-o la cursul de literatură engleză și încă fac acest lucru.

Mi se pare foarte interesant.

Cineva citea o carte groasă înainte de a merge la culcare, a citit-o în întregime și apoi a trântit-o de podea, spunând: „Ce carte îngrozitoare! O mulţime de personaje, și nicio acţiune.“ Știţi ce citea? Cartea de telefoane! Este aceasta o descriere corectă a cărţii de telefoane? Da, multe nume și nicio acţiune. Dar nu se potrivește destinaţiei ei.

Deci problema nu era cartea, ci strategia lui de citire a cărţii. Și eu îmi întreb studenţii: „Cunoașteţi strategia de lectură pentru o istorisire scrisă cu trei mii de ani în urmă într-o cultură complet diferită,

într-o limbă complet diferită? Nu, probabil că nu o știţi. Pentru că a fost scrisă după reguli complet diferite.“ Deci eu susţin că, înainte de a citi Biblia ca lucrare teologică sau ca hrană spirituală, trebuie să o citesc ca operă literară. Cred că cele mai multe greșeli în înţelegerea Bibliei vin din faptul că nu se înţelege cum funcţionează ca text literar.

Odată înţeleasă ca operă literară, mesajul ei spiritual ajunge la noi mai bine, mai puternic.

Am descoperit acest lucru la studenţii mei. Mulţi dintre ei cunoșteau Biblia, au auzit de ea întreaga viaţă, și totuși abordarea din perspectivă literară a fost foarte interesantă pentru ei, le-a deschis ochii, au înţeles lucruri noi. Chiar ieri am analizat cu studenţii parabola fiului risipitor, din Luca 15. Pentru majoritatea studenţilor a fost o revelaţie să descopere despre ce este parabola în realitate, spre deosebire de ce credeau înainte că reprezintă. Sunt două lucruri diferite. Unii oameni se tem că citirea Bibliei din punct de vedere literar ar putea cumva diminua respectul și încrederea noastră în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu rânduit să ne aducă adevărul și mântuirea.

Familia lui Daniel Reynaud. Soţia, Emanuela, este româncă.

În Geneza 1, Dumnezeu este foarte puternic, este foarte ordonat, structurat, știinţific, dar nu este sugerată căldura sufletească. Dar cum creează El omul în Geneza 2? Aplecându-Se în noroi, punând gura pe Adam și suflând aer în gura lui. Este un portret apropiat, intim, al lui Dumnezeu. Acum, care din cele două imagini este adevărată?

E adevărat sau dimpotrivă?

Cred că dimpotrivă. Să vă mai dau un exemplu de ieri. Am citit 1 Corinteni 13, minunatul capitol despre iubire. Deseori acordăm atenţie gândurilor profunde; la seminar am dat atenţie cuvintelor extraordinar de frumoase folosite și structurii propoziţiilor. Și cât de puternică este structura propoziţiilor și rolul acesteia pentru a transmite mesajul! Și am citit fragmentul ca și când ar fi fost o poezie, iar la sfârșit am cerut părerea studenţilor. Cineva mi-a spus: „Îmi place și mai mult acum!“. Da, pentru că este un alt nivel de frumuseţe care să fie apreciat. Cred că studiul Bibliei ca text literar servește spiritualităţii ei, nicidecum că este în detrimentul acesteia.

Unii oameni se tem să facă așa pentru că știm că cercetarea Bibliei din punct de vedere critic-literar a ajuns să o prezinte ca pe o combinaţie de multe surse literare, care se contrazic. Cei care fac asta vin cu un fragment și spun că atât e originalul și acest fragment a fost adăugat, ca textul a fost editat, manipulat etc. și că sunt multe straturi diferite. Un exemplu tipic este Geneza, capitolele 1 și 2, care sunt prezentate ca două relatări contradictorii privind mitul creaţiei, cum ar spune criticii.

Doriţi să ne spuneţi ceva despre asta?

Da, am multe să vă spun, mai mult decât aș putea transmite în acest cadru. De fapt, am studiat capitolele 1 și 2 din Geneza și le-am privit ca fiind complementare. Când teologii vin cu studii literare, majoritatea specialiștilor literari nu le consideră bine făcute. Ceea ce numesc teologii „literar“ și ceea ce numesc experţii „literar“ sunt două lucruri complet diferite. De fapt, nu îi încurajez pe studenţii mei să citească teologia analizei literare, nu pentru că ar fi ceva neapărat greșit, ci pentru că nu înţeleg foarte bine ce înseamnă „literar“ aici.

Mai bine îi îndemn să o abordeze așa cum ar face cu oricare alt text. Asta nu desacralizează Biblia, ci doar mă face să mă întreb: „Sunt conștient de abordarea pe care o am pentru citirea corectă a Bibliei?“ Odată ce ai ajuns la abordarea corectă nu ai cum să nu-i înţelegi mesajul. Și acesta devine foarte puternic.

Să vorbim pe scurt despre Geneza 1 și 2. Capitolul 1 din Geneza  este foarte ordonat, sistematic, folosind formule repetitive. Dumnezeu creează totul doar prin cuvintele Sale. În Geneza 1, Dumnezeu este foarte puternic, este foarte ordonat, structurat, știinţific, dar nu este sugerată căldura sufletească. Dar cum creează El omul în Geneza 2? Aplecându-Se în noroi, punând gura pe Adam și suflând aer în gura lui. Este un portret apropiat, intim, al lui Dumnezeu.

Acum, care din cele două imagini este adevărată? Ambele. Acest Dumnezeu copleșitor, puternic.

Și acest Dumnezeu personal. Ambele imagini sunt adevărate. Evreii au alăturat cele două capitole pentru că au vrut să spună că Dumnezeu este și așa, și așa. Noi facem o greșeală când vrem să separăm imaginile. Din punct de vedere literar, aceste imagini sunt complementare și de aceea eu mă distanţez de abordarea teologic-literară, despre care consider că nu reprezintă corect nici literatura, nici teologia.

Dimpotrivă, o bună înţelegere a valorii și a frumuseţii Bibliei ca literatură face să crească aprecierea oamenilor faţă de subiectele ei de importanţă spirituală. În acest fel, viaţa lăuntrică a cititorilor este îmbogăţită și așezată într-o poziţie favorabilă intervenţiei lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc. Sper să putem să vă citim cărţile și în limba română.