În acest al doilea articol dintr-o serie de trei[1], continuăm cu analiza a trei mari argumente antisabatariene. Seria se va încheia luna viitoare cu o evaluare a practicii și învăţăturii lui Iisus pe tema Sabatului.

Argumentum e silentio: Sabatul lipsește în epoca patriarhală

Acesta este un argument clasic, deși inconsistent și invalid, fiind concluzionat din tăcere (argumentum e silentio), o adevărată sperietoare pentru intimidarea literaliștilor. În realitate, nu este necesară reiterarea istorică frecventă a unei porunci sau a unui obicei pentru a dovedi obligativitatea lor actuală.

După ce Sabatul este menţionat de Moise, el nu mai apare în canonul biblic până în timpul lui Elisei[2], cam șapte secole mai târziu. Totuși, nimeni nu ar sugera că Sabatul nu s-ar mai fi păstrat în tot acest răstimp. El este menţionat în vremea lui Elisei nu ca o noutate, ci ca un obicei stabil. Pentru anii 400 și 5 î. Chr. canonul biblic nu conţine cărţi care să acopere respectiva perioadă a istoriei iudaice. Dar am putea spune, oare, că nu este certă continuitatea iudeilor și a instituţiilor lor în perioada amintită deoarece Biblia tace cu privire la acel timp?

Sabatul ca poruncă divină[3], și apoi ca referinţă în cadrul legământului sinaitic[4], nu apare ca o inovaţie. Acest fapt este de maximă importanţă. În episodul cu mana, săptămâna și Sabatul ei apar ca un fapt cunoscut. Se face referire direct la ziua a șasea, ca zi de pregătire, apoi se spune: „Atenţie, mâine este Sabatul Domnului!“, iar după anumite dovezi de neascultare, Dumnezeu spune: „Până când refuzaţi să păziţi poruncile și legile (învăţăturile) Mele?“[5]. În mod evident, această referire la Sabat presupune deja o veche tradiţie săptămânală în vigoare.

În Exodul 20:8-11, poporul Israel este trimis la episodul Creaţiei, explicându-i-se astfel rostul binecuvântării și sfinţirii zilei a șaptea din Geneza 2:1-3. Această relaţie ancorează în mod legitim și suficient porunca sinaitică a Sabatului în episodul încheierii Creaţiei, chiar dacă între Adam și Moise nu ar mai fi existat ciclul sabatic. Dar faptul că porunca nu instituie un calcul săptămânal și nu specifică data de la care trebuie să se înceapă numărătoarea demonstrează că se referă la ciclul săptămânal (sabatic) care deja exista și care era cunoscut înainte de episodul cu mana. Dacă ciclul săptămânal a continuat între Adam și Moise, asta înseamnă că și Sabatul a continuat, că au existat adepţi ai Dumnezeului Creator care să-l respecte.

Și, într-adevăr, cartea Genezei aduce dovezi ale continuităţii săptămânii. În episodul Potopului lui Noe apare frecvent referirea la ciclul săptămânal sub numele de „șapte zile“[6], care a devenit o expresie populară curentă[7]. În cazul nunţii lui Iacov apare pentru prima dată cuvântul explicit „săptămână“[8].

În concluzie, patriarhii nu numai că trebuie să fi avut habar de ciclul sabatic, dar, dacă un asemenea ciclu s-a păstrat până la Moise, asta înseamnă că au existat oameni care l-au păstrat: „Știu că Avraam va porunci fiilor lui, familiei lui care va urma după el, ca să păstreze calea lui Yahwé, împlinind dreptatea și făcând ce este drept, pentru ca Yahwé să aducă asupra lui Avraam ce a promis“[9]. Sau: „…Avraam a ascultat de glasul Meu și a păzit ce-i spusesem să păzească: poruncile Mele, preceptele Mele și instrucţiunile Mele.“[10]

Michael Morrison încearcă să argumenteze acest fapt cu surse iudaice, afirmând că Talmudul ar declara că Avraam nu a ţinut Sabatul. Chiar dacă Talmudul ar face această declaraţie, nu există niciun motiv pentru a lua în serios o afirmaţie talmudică în domeniul istoriei arhaice, făcută la mii de ani după Avraam. Dar realitatea este că Talmudul (Pesikta Rabbati)[11] nu afirmă că Avraam ar fi ignorat Sabatul, ci doar că nu este menţionat explicit că el ar fi ţinut Sabatul; în continuare, aceeași sursă afirmă că Iacov ar fi ţinut riguros Sabatul[12]. Prin urmare, argumentul lui Morrison este și orb, și șchiop.

Geneza 2:1-3 le explică evreului și omului în general care este originea săptămânii și a Sabatului, iar Exodul 16 și 20 arată că ciclul sabatic era un fapt tradiţional cunoscut. Între cele două momente, ciclul de șapte zile (săptămâna) este menţionat în mod repetat, suficient ca să știm că a existat o linie genealogică păstrătoare a ciclului săptămânal/sabatic.

Sabatul este numai pentru evrei

Acest clișeu susţinut de Morrison și de mai toţi antisabatarienii, că Sabatul este exclusiv al evreilor, se poate regăsi în unele scrieri patristice (Justin Martirul, Ioan Hrisostom), dar nu este o invenţie creștină, ci una din pretenţiile iudaismului postbiblic, decadent, începând cu perioada greco-romană[13]. Iudeii au conceput ideea că, în timp ce acele șase zile lucrătoare au fiecare pereche, Sabatul a rămas fără pereche până când a apărut Israel cu care să se însoţească. Comentând afirmaţia legală că Sabatul a fost făcut ca „un semn între Mine și voi [Israel]“[14], Mekhilta (Massekta de-Shabbeta 1) adaugă: „și nu între Mine și neamurile lumii“.

Comentariul Exodus Rabba (25:11) presupune chiar o condamnare a neevreilor care încearcă să păzească Sabatul. Rabbi Levi[15], purtat de un teribil zel naţionalist-mistic, afirmă că urmașilor lui Noe le-a dat Dumnezeu numai șapte legi, între care nu era Sabatul, și că, de aceea, un neevreu care ţine Sabatul (deci existau asemenea credincioși contemporani cu el!) merită pedeapsa capitală. Neevreii care păzeau Sabatul fără a deveni evrei li se păreau celor din urmă mai odioși decât cei care nu aveau nicio relaţie cu iudaismul. Această gelozie este un semn de profundă decadenţă teologică și spirituală, din care nu este cazul să se inspire creștinii serioși.

Nu toţi învăţaţii evrei erau însă de acord că sâmbăta ar fi numai pentru evrei. Vechi scrieri evreiești afirmă universalitatea Sabatului. De exemplu, filozoful evreu alexandrin Philon[16] afirma că Sabatul este „sărbătoarea întregului pământ, nu doar a unei cetăţi sau a unei ţări; o zi care, singură, este numită pe drept zi de sărbătoare pentru toţi oamenii, ziua de naștere a lumii“. Iar istoricul evreu Josephus, arătând bunăvoinţă și admiraţie faţă de exportarea Sabatului, îi scria lumii greco-romane, care cunoștea situaţia:

„…Mulţimea omenirii a avut o mare înclinaţie, multă vreme, de a urma obiceiurile noastre religioase; pentru că nu există cetate printre greci sau barbari, nici vreun neam oarecare, unde să nu fi ajuns obiceiul nostru de a ne odihni în ziua Sabatului…“.[17]

Universalitatea, caracterul anetnic al Sabatului reies mai întâi din narativul Creaţiei[18], în ciuda distorsionărilor acestui text, asupra căruia insistă unii, așa cum am arătat mai sus. De asemenea, faptul că Sabatul a fost dat iudeilor la Sinai se explică prin nevoia ca Israel să conserve și să disemineze prin exemplu adevărul lui Dumnezeu într-o lume noahică decăzută din monoteism și dezorientată.

Profeţii arată clar că planul lui Dumnezeu era ca, prin Israel, întreaga lume să cunoască Legea lui Dumnezeu, inclusiv Sabatul[19]. Psalmul 92, singurul compus explicit pentru ziua sâmbetei, nu face nicio legătură exclusivă între Sabat și Israel, dimpotrivă, acesta arată spre Creaţia universală a lui Dumnezeu, afirmând că doar „prostul“ (’īš báᶜar, lit. „omul dobitoc“) și „încrezutul“ (kǝsīl) nu pricep această relaţie simplă. Luca, evanghelist neevreu și asociatul lui Pavel, apostolul păgânilor, la câteva decenii după învierea lui Iisus, arată clar în Evanghelie[20] și în Faptele Apostolilor[21] că misiunea creștină popularizase Sabatul și printre neevrei, deci apostolii nu credeau, asemenea rabinilor exclusiviști, că Sabatul ar fi doar pentru evrei.

Sabatul, cele Zece Porunci și Noul Legământ

Pretenţia lui Morrison (ecou al unei prejudecăţi evanghelice foarte răspândite) este că Sabatul, împreună cu celelalte porunci care formează Decalogul (Cele Zece Porunci) ar constitui legământul de la Sinai, deci legământul strict evreiesc, „vechiul“ legământ, și că, prin urmare, nu ar avea nicio legătură cu creștinismul, care ţine de un nou legământ.

Contrastul dintre cele două legăminte (cel vechi și cel nou), așa-numita teologie federală (a legămintelor) care este dusă adesea până la opoziţie și contradicţie între cele două legăminte, se întemeiază pe polemica lui Pavel cu iudeo-creștinii ultraconservatori și cu iudaizanţii[22], în cadrul căreia apostolul păgânilor recurge la simplificări și hiperbolizări, de dragul ilustrării superiorităţii Evangheliei. Însă înainte de a-l înţelege corect pe Pavel, un creștin ar trebui să fie specialist în Moise și Profeţi și în învăţăturile lui Iisus. A începe alfabetizarea creștină cu cele mai profunde și mai dificile exprimări ale lui Pavel nu este o idee foarte inteligentă. Petru avertiza:

„…după cum v-a scris și iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, când vorbește despre toate acestea, în aproape toate epistolele lui. În ele sunt anumite lucruri grele de înţeles, pe care cei ignoranţi și  instabili le torturează, ca și pe celelalte scripturi, spre ruina lor veșnică. Deci voi, iubiţilor, cunoscând mai dinainte viitorul (cf. 2 Petru 2:1-2; 3:1-2 etc.), păziţi-vă, ca nu cumva să cădeţi de la stabilitatea credinţei, târâţi în rătăcirea acestor nelegiuiţi, ci creșteţi în har și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Christos.“[23]

Având la îndemână această avertizare, merită să ne punem unele întrebări legitime și să și răspundem la ele:

1.Cum privea Pavel Decalogul (Cele Zece Porunci)?

Pavel se referă la Decalog în mod afirmativ, dar nu simte nevoia să-l repete complet. Citează numai câteva porunci pentru exemplificare[24] sau se referă la el la modul general, punând în contrast „litera“ cu „Spiritul“ care dă la o parte vălul legalismului[25]. Pentru Pavel, „a fi o făptură nouă“ înseamnă „păzirea poruncilor lui Dumnezeu“, în contrast cu circumcizia[26].

Cu privire la Sabat, Pavel nu a dat o poruncă „nouă“, nici nu a anulat-o pe cea „veche“, ci a confirmat Sabatul, prin exemplu și invitaţie[27], asemenea lui Christos, Domnul său, care l-a afirmat la Creaţie[28] și în viaţa Sa întrupată[29]. Mai mult, apostolul a văzut în sabatizare (sabbatismós) o experimentare și o metaforă a odihnei credinţei și ascultării (Evrei 3:19; 1-11). Adesea, când vizita locurile unde predicase Evanghelia, Pavel rămânea „șapte zile“, ca să aibă cel puţin un Sabat în care să se poată întâlni cu toţi și, evident, ciclul săptămânal căpăta astfel sens pentru el și colaboratorii lui (Faptele Apostolilor 20:6; 21:3-5; 13-14; vezi și 27:23; 28:13-14).

Pavel privea încălcarea poruncilor ca fărădelege și arăta că rolul Legii este tocmai de a condamna pe cei care încalcă aceste principii. Pavel nu anulează niciuna din porunci, dar subliniază că nu trebuie scăpat din vedere că „finalitatea poruncii este dragostea“[30], că ele trebuie folosite „în mod legal“[31], adică „potrivit cu Evanghelia“[32], nu în spirit fariseic, talmudist, chiţibușar, superstiţios și meritocentric, care constituia specificul iudaismului decadent din perioada greco-romană.

2.Cum se explică tăcerea adversarilor lui Pavel cu privire la Sabat?

Pavel a fost acuzat, atât de evrei, cât și de creștinii iudaizanţi, că desfiinţează Tora (Legea), dar când era vorba de a numi preceptele specifice pe care el le înlătura nu este niciodată menţionat Sabatul.

Spre deosebire de el, Iisus a fost frecvent acuzat că profana Sabatul (prin vindecările pe care le făcea, sau prin faptul că le permitea ucenicilor să mănânce grâu în timp ce treceau prin lanuri). Din acest motiv unii iudei erau atât de furioși, încât l-ar fi ucis bucuros pentru că, chipurile, „încălca Sabatul“ și se credea egal cu Dumnezeu[33]. Totuși, la tribunalul Sinedriului și în pretoriul lui Pilat, acuzaţia de profanare a Sabatului, care ar fi fost suficientă pentru a condamna un rebel la moarte, nu a fost deloc menţionată. Nici măcar martorii mincinoși ai iudeilor n-au formulat o asemenea acuzaţie de profanare a Sabatului, pe care o invocă acum unii creștini[34].

3.Cum se explică aparentele contradicţii ale lui Pavel în ceea ce privește implicarea Legii, a poruncilor și a faptelor?

Pavel este citat adesea ca fondator al teologiei harului și credinţei, care ar anula „faptele Legii“, conformarea faţă de porunci, obligativitatea „literei“. Dar apostolul care înfierează „faptele (lucrările) Legii“ ca fiind lipsite de putere și ca un semn al rămânerii sub blestem[35] folosește exact aceeași expresie (érgon nómou, „fapta/lucrarea Legii“) în sens pozitiv, ca principiu pe care până și păgânii îl au înscris în conștiinţă[36]. Pavel repetă că nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin Lege și că a căuta o asemenea îndreptăţire nu duce decât la despărţirea de Christos și de har[37]. Totuși, același Pavel afirmă că „nu ascultătorii (auzitorii) Legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci păzitorii Legii sunt cei ce vor fi îndreptăţiţi“[38]. Exemplele se pot multiplica, dar problema de fond este că aceste afirmaţii trebuie înţelese contextual, în armonia și complementaritatea contrariilor, ca să nu dogmatizăm pe o falsă evanghelie.

4.Este învăţătura lui Pavel cu privire la legăminte completă și sistematică? Cum se armonizează această învăţătură cu afirmaţiile autorilor anteriori?

Pavel nu are nicăieri pretenţia că scrie o teologie federală (a legămintelor). El folosește doar un contrast între legământul sinaitic, care degenerase într-o teologie iudaică legalistă a meritelor omenești, și legământul nou (mesianic, cristocentric), care este văzut ca o interiorizare a valorilor și principiilor divine. Dacă răsfoim însă Scriptura, vom găsi și alte legăminte între Dumnezeu și oameni, multe având legături între ele: legămintele noahice (cu Noe), care îi implică pe toţi urmașii săi[39], legămintele abrahamice, care îi includ pe Isaac și Iacov[40] și pe toţi urmașii lor, inclusiv pe urmașii spirituali prin Christos[41].

Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt și din alte necazuri pe temeiul legământului făcut cu Avraam[42]. Legământul de la Sinai nu pare să fie altceva decât actualizarea legământului cu Avraam în generaţia Exodului. De altfel, nici nu se vorbește despre un nou legământ, ci despre „legământul Meu“, implicând astfel atât rolul special al lui Israel în acest legământ, faţă de toate celelalte popoare, cât și motivaţia „căci tot pământul este al Meu“[43]. În repetate rânduri, Dumnezeu a făcut legământ cu Israel, ceea ce poate însemna doar evocarea sau înnoirea legământului iniţial sau anterior[44]. Sabatul, care apare la Creaţie ca binecuvântare universală, a fost nu doar încredinţat lui Israel ca moștenire, ci a și devenit un semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul Său[45].

Legământul sinaitic a fost încălcat (rupt) de către Israel, fapt simbolizat prin spargerea primelor table ale Decalogului[46]. Dar s-au făcut alte table, cuprinzând aceleași zece porunci, care au fost puse apoi în chivot[47]. Legământul a fost rupt și în generaţiile de mai târziu[48], fără însă ca Dumnezeu să-l înlocuiască cu unul mai negociabil.

În ciuda părerilor populare, legământul cu Israel se întemeia pe harul lui Dumnezeu, pe credinţa care se exprimă (și de dovedește) în ascultarea din iubire, și nu pe merite omenești[49]. Planul lui Dumnezeu era ca legământul să fie extins și la alte popoare, în primul rând legea Sabatului original – dar chiar și ceremoniile mozaice[50]. În Scriptură nu se poate găsi nici o demonizare a legământului lui Dumnezeu cu Israel.

Înnoirea legământului cu Israel după exilul babilonian este numită un legământ veșnic[51]. Dumnezeu a hotărât repatrierea și restaurarea iudeilor pe temeiul unui nou legământ, condiţionat și el, dar mai bun decât cel de la Sinai. Se prevedea că Ierusalimul reconstruit după exil nu va mai fi distrus niciodată[52] și că de acest legământ aveau să beneficieze și evreii apostaţi și păgânii[53]. Este vorba despre legământul mesianic promis mai întâi lui Israel, dar proclamat apoi lumii întregi[54]. Mesía era așteptat ca mijlocitor și vestitor al acestui legământ[55].

Începând cu exilul babilonian, termenul „legământ“ este folosit ca echivalent pentru „religie“[56]. De fapt, ambii termeni provin, etimologic, de la „a lega / legătură“, la fel ca termenul „ligă“. Iisus a înţeles că misiunea Lui pecetluiește un nou legământ făcut cu Israel și cu toate popoarele[57].

5.Care este diferenţa esenţială dintre vechiul și noul legământ?

Pavel afirmă anumite diferenţe, cum ar fi: legământul nou este al Spiritului care dă viaţă, nu al literei care aduce moartea[58]. Ar fi, aici, o sugestie că vechiul legământ era al literei, nu al Spiritului? Sau că noul legământ este „spiritual“ și nu are nicio legătură cu litera? Prin referirea la noul legământ trebuie înţelese doar „spiritual“ cele zece porunci? Pavel ilustrează cele două legăminte prin cele două soţii ale lui Avraam[59]; Ismael, fiul natural, reprezentând pe urmașii legaliști ai lui Avraam (iudeii tradiţionali), iar Isaac, pe urmașii spirituali ai lui Avraam (evrei sau neevrei, care au primit pe Christos), fiii credinţei, născuţi prin făgăduinţă.

Dar a conceput, oare, Dumnezeu, un asemenea legământ, literalist și legalist, care nu era bun de nimic întrucât ducea la robie și la moarte? Aceasta este o întrebare la care evanghelicii nu au un răspuns rezonabil. Pe de altă parte, Legea însăși arată că legământul vechi era proiectat să aducă aproape binecuvântări pe care le considerăm specifice noului legământ. Dumnezeu nu a cerut niciodată o slujire legalistă, formalistă, exterioară. Pavel pune în contrast cele două legăminte, ţinând seama de mentalitatea iudaismului decadent, de maniera oarbă, legalist-literalistă a înţelegerii și practicării religiei iudaice. Dar cerinţele spirituale erau aceleași în legământul de la Sinai. Dumnezeu cerea ca Legea să fie interiorizată, iar motivaţia să fie dragostea, nu altceva[60]. Dumnezeu promitea că va „circumcide“ inima și va aduce pocăinţă[61], exact așa cum promite și în cadrul noului legământ[62]. Iar la „dreptatea care vine din credinţă“.[63] Pavel aplică exact acele afirmaţii ale lui Moise referitoare la cuvintele legământului[64].

Asemenea consideraţii sugerează mai degrabă necesitatea unor studii aprofundate în acest domeniu, care să nu mai depindă exclusiv de câteva afirmaţii pauline, ci care să ducă la dezvoltarea unei teologii federale realiste, echilibrate, armonioase și conforme cu toată Scriptura. Oricât de mare ar fi fost Pavel, teologia care doar îl silabisește și îl tămâiază nu poate deveni criteriu suprem sau standard de ortodoxie împotriva lui Moise, David, Isaia, Iisus, Petru, Iacov, Ioan etc.

6.Cum se raportează Cele Zece Porunci la vechiul legământ și la noul legământ?

Ceea ce contează, în cadrul dezbaterii acestui subiect, este că între vechiul și noul legământ, așa cum sunt ele afirmate în Ieremia 31 și Evrei 8, nu identitatea poruncilor se schimbă, ci atitudinea omului faţă de aceste porunci. Schimbările religioase, dacă intervin de la o epocă la alta, nu sunt de fond. În cadrul primului legământ poruncile erau scrise pe table de piatră și aveau o autoritate constrângătoare exterioară în statul teocratic iudeu[65] – deși Dumnezeu promisese ajutorul Său spiritual, pentru ca legile să fie scrise în inimă[66], exact ca și în noul legământ. Care este promisiunea noului legământ? Că Dumnezeu va scrie Legea Sa în inima credinciosului și o va pune în chivotul sufletului acestuia[67]. Nu vorbește despre o „altă lege“ sau de o lege în rezumat sau mai adaptată, ci de „Legea Mea“, aceeași.

Ca dovadă a prezenţei Decalogului în centrul noului legământ, așa cum era și în cel vechi, viziunea dată de Iisus ucenicului iubit, la circa șaptezeci de ani după înviere, prevestind, între altele, criteriile judecăţii divine, aduce în atenţie scena magistrală a apariţiei chivotului „legământului Său, în templul Său“[68]. Ioan nu spune dacă era vorba de chivotul vechiului sau al noului legământ. Doar arată că a văzut templul ceresc, adevăratul templu; și când a văzut chivotul, s-au iscat fenomenele teribile de la Sinai, care se vor repeta sub forma catastrofală a celor șapte plăgi[69]. După o asemenea manifestare este inutil a ne mai întreba care este diferenţa dintre litera vechiului și litera noului legământ.

În Evrei 12:18-26 se stabilește un contrast între cele două legăminte, unul de la Sinai, celălalt din Ierusalimul ceresc. În ambele cazuri este vorba despre ascultare. Nu se vorbește despre porunci diferite, ci de privilegii și responsabilităţi cu mult superioare sub noul legământ. Ceea ce s-a numit „învechit“ în Evrei 8:13 nu are nicio legătură cu obligativitatea Celor Zece Porunci. Cât timp există lumea și nevoia de a crede într-un Dumnezeu Creator nu poate fi niciun motiv ca porunca invocatoare a Creaţiei să se „învechească“. Legea lui Dumnezeu este vioară de Cremona, nu elicopter.

Principiul lui Morrison (care afirmă că, și dacă Geneza 1:1-3 ar fi o poruncă universală a Sabatului, el se simte mai obligat faţă de epistole) este o prejudecată evanghelică extrem de serioasă. Asta ar însemna că autoritatea Noului Testament ar fi superioară celui „Vechi“. Ba mai mult, chiar rămânând în cadrul Noului Testament, când Morrison s-a referit la epistole, el nu a citat decât din epistolele lui Pavel. Există o lege nescrisă a evanghelicilor, care îl ridică pe Pavel deasupra celorlalţi autori ai Noului Testament, mai întâi ca teolog excepţional și predicator al creștinismului universal, apoi chiar ca un fel de criteriu al ortodoxiei celorlalţi autori. Astfel, scrierile lui Pavel au devenit pentru unii un fel de canon în canon.

Nu se pot confunda cele două „legăminte“ cu cele două „testamente“ ale Bibliei, deși există o strânsă legătură între ele. Dacă Vechiul Legământ făcut cu Israel poate fi numit „învechit“ în aspectele lui specifice[70], „primul Testament“ al Bibliei nu este niciodată „vechi“. Epistolele lui Pavel evidenţiază principiile esenţiale ale Evangheliei creștine, dar nu pune autoritatea apostolică mai presus de autoritatea lui Moise și a Profeţilor. Iisus și Jertfa Sa fac diferenţa între cele două ere. Toate poruncile care au fost date „până la o vreme de îndreptare“[71] au fost anulate prin moartea și învierea Sa, dar poruncile de natură universală (privitoare la morală, viaţă și spiritualitate) rămân în picioare, ca și raportul dintre istoria sacră și profeţiile mesianice.