Dacă am fi întrebaţi câte, dintre miile de predici pe care le ascultăm într-o viaţă, au fost cu adevărat memorabile, poate că răspunsurile nu ar fi prea încurajatoare pentru cei chemaţi să împartă Scriptura. Un subiect la fel de provocator rămâne însă și modul în care ne pregătim să fim buni ascultători ai Cuvântului.
Într-un articol care creionează câteva soluţii la care pot recurge cei care asistă la o predică plictisitoare, pastorul Joe McKeever povestește că a cunoscut un pastor care folosea la o metodă neobișnuită atunci când își dădea seama că nu reușește să capteze interesul enoriașilor săi. Se oprea abrupt în mijlocul predicii, adresându-se unuia dintre slujbașii săi: „Diacone Logan, te rog să te rogi pentru mine. Se pare că am dificultăţi în a predica astăzi.” O mărturisire ca aceasta avea totdeauna efect, notează McKeever, pentru că biserica aprecia faptul că omul de la amvon realiza inabilitatea de a-și așeza cuvintele pe făgașul cel bun și se unea pentru a-l sprijini.
Chiar dacă este abordat uneori la un nivel anecdotic, subiectul predicilor plictisitoare este unul cât se poate de serios. Pe de o parte, atenţia ascultătorilor este mai greu de captat decât oricând, în epoca multitaskingului și a zappării permanente printre valuri de imagini și de informaţii. Pe de altă parte, nu de puţine ori predica virează în zona clișeelor, platitudinilor, temelor abstracte sau a subiectelor care nu se pliază pe nevoile spirituale ale celor adunaţi să asculte Cuvântul.
Cu mai bine de două decenii în urmă, pastorul și profesorul John Killinger puncta importanţa predicării Evangheliei de la amvoane, pentru ca „oamenii care se luptă cu singurătatea și frica, care se îngrijorează în legătură cu locurile de muncă și educaţia, care încearcă să se agaţe de căsnicii care se destramă și care se confruntă cu moartea” să nu plece confuzi și deznădăjduiţi, exact așa cum au venit.
Despre ingredientele unei predici bune
Predicile bune nu apar de la sine, ci necesită muncă, planificare și dedicare, scrie pastorul James Otore, care mărturisește că, dacă ar mai avea o singură predică de ţinut, L-ar predica pe Iisus.
Unul dintre secretele predicii reușite este, de altfel, concentrarea pe jertfa lui Hristos, indiferent de biserică sau de nevoile specifice ale celor prezenţi. Orice subiect ar trata vorbitorul, de la Cele Zece Porunci la principiile unei vieţi sănătoase, moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, din dragoste pentru noi, trebuie să se afle la bază, scrie Otore, subliniind că, orice altceva am așeza la fundaţia predicării „va eșua mai devreme sau mai târziu”.
„Dumnezeu Însuși mai degrabă ar fi murit pentru totdeauna decât să trăiască fără noi.”
În Iisus ni s-a revelat adevărul de neînchipuit că „Dumnezeu Însuși (…) mai degrabă ar fi murit pentru totdeauna decât să trăiască fără noi”, scrie pastorul Ty Gibson, subliniind că „orice alt concept, personaj, promisiune, profeţie, idee și ilustraţie din Evanghelie există pentru a ne conduce inimile spre acest adevăr central”.
Analizând componentele unei predici bune, Justin Kim, editor al publicaţiei Adventist Review, se concentrează asupra mesajului apostolului Petru, soldat cu convertirea a nu mai puţin de 3.000 de suflete. Predica lui Petru este concentrată în 26 de versete (Faptele Apostolilor 2) – 13 versete sunt citate din Vechiul Testament, 11 sunt explicaţii ale acestora, iar în ultimele două se face un apel la inima ascultătorilor.
Există trei piloni importanţi ai acestui mesaj, observă Kim. Mai întâi, predica este hristocentrică – totul gravitează în jurul identităţii, vieţii, caracterului și misiunii lui Iisus. În al doilea rând, mesajul lui Petru este întemeiat pe Cuvânt. Jumătate din predică este alcătuită din cuvintele Scripturii, iar 42% din ea conţine explicaţii ale textului biblic – fără povestiri și ilustraţii emoţionante, fără niciunul din mijloacele de prezentare pe care ni le livrează azi tehnologia – și totuși, vorbitorul reușește să aibă un impact greu de egalat asupra ascultătorilor săi. Nu în ultimul rând, mesajul se încheie cu un apel; Petru nu se rezumă la prezentarea învăţăturii biblice, ci îndeamnă ascultătorii să decidă ce vor face cu adevărul pe care l-au auzit: „Pocăiţi-vă (…) și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Faptele Apostolilor 2: 38).
Orice predică ar trebui să fie o chemare la acţiune, scrie Leslie Pollard, președinte al Universităţii Oakwood, care subliniază că, dincolo de împărtășirea informaţiilor, predicatorii Noului Testament au chemat oamenii să acţioneze în urma lucrurilor auzite (Fapte 17; Fapte 2). Puterea de convingere a unui predicator este strâns legată de profunzimea angajamentului său faţă de Hristos, notează Pollard, punând punctul pe i în problema predicării lipsite de putere.
Predicarea poate influenţa prosperitatea spirituală a ascultătorilor și destinul lor veșnic.
Vorbind despre nevoia de pregătire a predicatorilor laici (și nu numai), Carl Coffman, care a predat omiletica, subliniază că predica are un impact de durată doar dacă Dumnezeu este lăsat să vorbească prin Cuvânt. Deseori, Biblia este doar pretextul, nu fundamentul predicării, iar vorbitorul vine cu propriile sale idei și soluţii, observă Coffman. Studiul temeinic al Bibliei ajută vorbitorul să poată prezenta corect învăţăturile biblice și să le facă relevante pentru nevoile audienţei.
Importanţa predicării nu ar trebui subestimată, pentru că ea poate influenţa prosperitatea spirituală a ascultătorilor și chiar soarta lor veșnică, scria pastorul Robert H. Pierson, atrăgând atenţia că este foarte ușor să deraiezi de la scopul predicii. Un prieten apropiat i se plângea că, până și „unii dintre cei mai buni vorbitori ai noștri devin comentatori de știri, psihiatri, consilieri și asistenţi sociali în timpul orei de predică”. Oamenii au acces la toate aceste informaţii, majoritatea foarte utile, timp de 6 zile pe săptămână, remarca Pierson, subliniind că predicarea trebuie să rămână fidelă scopului ei – acela de a permite ca „Dumnezeu să vorbească printr-un om inimilor păcătoșilor și sfinţilor”.
Alte principii ale predicării
Pastorul Kevin DeYoung reliefează câteva principii ale predicării neplictisitoare. Mesajul trebuie să fie veridic (ceea ce înseamnă, în viziunea pastorului, că predicatorul va păstra linia mesajului său aproape de Cuvânt, cea mai bună parte a prezentării fiind formată din ceea ce a descoperit studiind Scriptura, și nu din mărturii personale sau ilustraţii). Claritatea reprezintă un alt principiu al predicării – scopul vorbitorului nu trebuie să fie acela de a-și etala priceperea, ci de a se face înţeles. De asemenea, este important ca vorbitorul să fie atent la nevoile și caracteristicile auditoriului său, fiind binecunoscută tendinţa de a predica pentru acele nevoi și provocări cu care ne confruntăm noi înșine.
Ingeniozitatea contează întotdeauna, punctează De Young, menţionând că un predicator trebuie să fie „ingenios, creativ și silitor” în pregătirea mesajelor sale. Autenticitatea vorbitorului reprezintă o cheie a predicării cu impact – cel care predică trebuie să fie el însuși captivat de Evanghelie pentru a putea stârni interesul ascultătorilor, după cum are nevoie să-și găsească propria voce, în loc să încerce să imite vorbitori cunoscuţi.
Pe de altă parte, un ingredient al predicii diluate, aride, mediocre este concentrarea vorbitorului asupra propriei persoane. După cum remarcă bloggerul creștin Nitoy Gonzales, uneori amvonul devine o tribună pe care vorbitorul o folosește pentru a-și etala realizările (academice sau de altă natură) sau virtuţile și pentru a atrage simpatia celorlalţi.
Nici lungimea predicii nu reprezintă neapărat un atu al ei (deși este adevărat, observă profesorul Haddon Robinson, că unii predicatori vorbesc 20 de minute, iar audienţa are impresia că totul a durat de trei ori mai mult și că unii au un mesaj lung, dar care pare scurt ascultătorilor). După cum remarca Spurgeon, cu cât timpul petrecut în studiul Bibliei este mai lung, cu atât timpul de predicare va fi mai scurt, regula fiind că tindem să vorbim mai mult tocmai atunci când avem puţine de spus.
Cum să devenim ascultători mai buni
Dacă predicile nu sunt uneori ce ar trebui (sau ne-am aștepta) să fie, nu este mai puţin adevărat că predicarea eșuează și pentru că ascultătorii sunt neatenţi, neimplicaţi, distrași de propriile gânduri sau de smartphone-ul de care nu se pot dezlipi nici în biserică, notează profesorul de Biblie Jonathan J. Routley, autorul unui articol care vorbește despre disciplina uitată a ascultării Cuvântului. Prima cauză a apatiei faţă de predicare, în opinia lui Routley, este incapacitatea de a realiza că Dumnezeu este Cel care vorbește, chiar dacă o face prin cuvintele mai mult sau mai puţin îndemânatice ale unui om, cu aceeași autoritate cu care a făcut-o pe muntele Sinai (Exod 20:18-19).
Un prim pas pentru a deveni ascultători mai buni este acela de a ne pregăti pentru auzirea Cuvântului, devenind astfel participanţi activi în cadrul serviciului de predicare. Pregătirea are loc atât la nivel fizic, cât și mental și spiritual (de la rugăciunea pentru a fi receptivi la mesajul din Cuvânt la planificarea dimineţii și serii precedente, așa încât timpul de dinaintea predicii să nu fie unul marcat de grabă, oboseală și haos).
Dumnezeu ne poate vorbi prin Cuvânt chiar și în mijlocul unei predici monotone.
Dacă predica este plictisitoare sau subiectul ei nu rezonează cu nevoile sau experienţa noastră, putem obţine totuși un câștig spiritual din timpul ascultării ei, scrie pastorul Matthew Harris. Una dintre recomandările lui Harris este să ne concentrăm pe textele biblice pe care le citește vorbitorul – fiecare pasaj al Scripturii conţine o învăţătură pentru noi, iar Dumnezeu ne poate vorbi prin Cuvânt chiar și în mijlocul unei predici monotone. Harris povestește că, atunci când orice încercare de a rămâne concentrat și implicat eșuează, începe să se roage: pentru cel care predică, pentru restul predicii și pentru cei care ascultă.
De asemenea, el recomandă ascultătorilor să facă o verificare onestă a motivelor pentru care se simt plictisiţi – poate fi vina predicatorului sau poate că ascultătorul nu a reușit să se odihnească îndeajuns în timpul săptămânii, este distras de probleme nerezolvate, înregistrează un declin al vieţii spirituale etc.).
Atunci când ascultăm Cuvântul, este esenţial să aplicăm la noi înșine învăţăturile lui, chiar dacă e atât de tentant să ne gândim la alte persoane cărora lecţiile respective par să le vină ca o mănușă. A fi receptiv la glasul Duhului Sfânt înseamnă a-I permite să ne cerceteze inima și viaţa, descoperindu-ne ceea ce nu știm sau nu suntem dispuși să recunoaștem despre noi.
Citește și: Cum (și de ce) să citești Biblia în fiecare an
Auzirea Cuvântului nu reprezintă un simplu exerciţiu intelectual, punctează autorul creștin Cristopher Ash, amintind că scopul predicii este să ne apropie de Iisus (și să ne facă mai asemănători cu El), și nu să ne facă atotcunoscători.
Așadar, deși ne este atât de ușor să evaluăm critic, din loja de spectator, modul în care este predicat Cuvântul, ceea ce va aduce dividente, acum și până în ziua veșniciei, este examinarea grijulie a solului în care urmează să cadă sămânţa pe care Semănătorul a ieșit să o semene.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
