Cum (și de ce) să citești Biblia în fiecare an

Mai mult decât un cumul de informaţii, dincolo de rolul ei de ghid, Biblia este locul întâlnirii mântuitoare cu Cel care ţine în mână cheile vieţii veșnice.

Era o zi din acelea în care hoinăresc o oră sau mai multe, cu un rucsăcel în spate și cu câinele meu preferat ţopăind înaintea sau în urma mea, prin locuri care par nepromiţătoare, dar au o tolbă de povești în buzunare.

Nu trecuse încă zvon de vară peste pajiștile și viile de pe dealuri, dar ele înfloriseră cum se pricepeau mai bine, iar eu le respiram frumuseţea, urmând linia râului care clipocea printre sălcii. Așa m-am pomenit la marginea unui sat căruia nu-i bătusem niciodată uliţele. Oamenii își curăţau peticele de iarbă din faţa porţii sau trebăluiau prin curţi – și mai ales prin case, se pare, pentru că satul arăta adormit, deși trecuse bine de ora deșteptării.

Pe la jumătatea drumului, în timp ce trăgeam cu ochiul la ordinea și bunul gust din curţile ascunse stângaci de garduri, am văzut-o. Era una dintre casele acelea în care, îndată ce le zăresc, aș da buzna, de nu m-ar struni buna-cuviinţă și reticenţa înnăscută de a intra în vorbă cu străinii. Cu tâmplăria vopsită în verde crud, cu geamuri mici și perdele ca laptele, acoperiș istovit sub arcuiala vremii, prispă îmbietoare și o pisică rotofeie dormind dusă pe preșul din faţa ușii, între două ghivece cu flori neobișnuite în zona noastră. Era prima dată când le priveam frunzele ca niște săbii, dintre care ţâșneau ciorchinii de floare fucsia. În timp ce le studiam, prin minte a început să-mi bâzâie un nume de floare întâlnit în copilărie, în nuvelele lui I. A. Bassarabescu: leandru. Nu-mi aminteam să fi văzut vreodată un leandru și totuși aveam siguranţa ciudată că florile de pe prispa căsuţei care mă fermecase nu se puteau numi altfel.

N-am decât să întreb proprietarii ca să nu mai fie strop de îndoială, i-am spus tovarășului de drum, adăugând, într-o doară, că ar fi grozav să mă invite în casă. Nu se zărea însă nici ţipenie de om, așa că am pornit mai departe, cu câinele adulmecând porţi străine și cu celălalt tovarăș de hoinăreală năucit de puseu-mi de sociabilitate. Ne-am întors pe același drum, pentru că încă speram să schimb o vorbă cu gospodarii din căsuţă, dar nu știam că lucrurile vor merge mai bine de atât. Mă oprisem încă odată în dreptul casei, când o bătrânică îmbrăcată în negru, iţită dintr-un colţ umbrit al curţii, a întrebat pe cine căutam.

Am lămurit-o că voiam să știu ce nume poartă florile ei nemaivăzute. Erau leandri (oleandri, cum i-a numit ea), a confirmat bătrânica. După două secunde de tăcere, m-a întrebat dacă aș vrea și eu un pui din florile ei și, în timp ce mă gândeam ce să răspund la oferta-i neașteptată, a urmat o altă întrebare, despre care nu se poate spune că mă luase chiar pe nepregătite: „Nu vrei să intri în casă”?

Din doi pași am fost în curte și-apoi în pragul casei, cu o sprinteneală care-mi trăda frica să nu se răzgândească. Pe dinăuntrul căsuţei, timpul îngheţase în ramele fotografiilor de la nuntă, în mănunchiuri de busuioc aninate de cuie bătute în pereţi, în coșuri de nuiele umplute cu miez de nucă, în mere rumene picotind pe policioare. Mă întorsesem, în câteva clipe, în copilărie, în casele bătrânești ale satului meu, unde nu se drămuiau niciodată poveștile și nici sâmburii de dovleac șuierând pe plita încinsă.

„Cum era să nu dau? Dar ăsta e Cuvântul Domnului. E Cuvântul Domnului, maică.”

Surpriza a venit însă din bucătăria cât o chilie, unde dormea gazda mea și unde se ruga dimineaţa, seara și în ceasurile de noapte când o ocolea somnul. Avea o pernuţă pe care îngenunchea, lângă perete, pentru a rosti rugăciuni pe care le scrisese caligrafic pe foi de dictando și, pe o măsuţă îngustă, o Biblie mare și grea, cât DEX-ul pe care-l mai buchiseam în vacanţe de vară în casa bunicilor.

Citise dintotdeauna cărţi de rugăciune, îmi povestea femeia, dar își dorise mereu și o Biblie și, cumva, până la cei 85 de ani, nu reușise să aducă una acasă. Auzise că preotul avea câteva la biserică și, cu grijă că s-ar putea termina și ea să nu-și vadă împlinit visul, a cumpărat-o după prima slujbă, a așezat-o pe masă și a citit-o până la jumătate, însemnând cu creionul fiecare filă citită. Iarna fusese un timp prielnic să se adâncească în Carte, dar, de când se desprimăvărase, citea mult mai puţin, deși zilnic, și aștepta, dacă-i va mai fi îngăduită, încă o iarnă, ca să o poată isprăvi.

Biblia aceea masivă costase 500 de lei, iar pensia ei nu era deloc mare. Și atunci când m-am mirat cu glas tare că o socotise atât de valoroasă încât să dea bani care se vedea cu ochiul liber că nu-i prisosesc, femeia mi-a aruncat o privire mustrătoare, nedumerită: „Cum era să nu dau? Dar ăsta e Cuvântul Domnului. E Cuvântul Domnului, maică.”

Cuvântul pe care nu-l mai auzim

Chiar dacă se regăsește adesea printre rezoluţiile de Anul Nou, citirea Bibliei de-a lungul unui an se dovedește a fi (pentru prea mulţi) un obiectiv pe cât de ambiţios, pe atât de greu de atins.

Un studiu Lifeway Research realizat în 2016 a dezvăluit că numai 20% dintre americani au citit cel puţin o dată întreaga Biblie. Și nu pentru că nu ar fi avut-o în casă… Deși Biblia este prezentă în 9 din 10 gospodării, 10% dintre respondenţi nu citiseră nimic din Biblie, 30% parcurseseră câteva pasaje sau istorii și 13% citiseră doar câteva propoziţii.

Atunci când au fost rugaţi să precizeze motivele pentru care nu își deschid Biblia mai des, 27% au admis că nu fac din citirea Scripturii o prioritate, 15% au invocat lipsa timpului, iar 13% au fost de părere că le era suficient cât citiseră. Și lucrurile au luat o turnură chiar mai rea după pandemie.

Faţă de anul 2021, când jumătate dintre americani citeau de cel puţin trei sau patru ori pe an Biblia, doar 39% au declarat același lucru un an mai târziu.

„Surprinzător, descurajator și bulversant” – acestea sunt cuvintele în care rezumă cercetătorul John Plake raportul din 2022 al Societăţii Biblice Americane. Faţă de anul 2021, când jumătate dintre americani citeau de cel puţin trei sau patru ori pe an Biblia, doar 39% au declarat același lucru un an mai târziu, acesta fiind cel mai abrupt declin înregistrat până acum. De asemenea, 10% dintre respondenţi mai citeau Biblia zilnic, faţă de 14% înainte de pandemie.

Plake este de părere că această scădere reflectă legătura strânsă dintre citirea Bibliei și prezenţa la biserică, întreruptă în lunile de restricţii (și abandonată definitiv de unii după aceea).

La rândul său, Scott McConnell, director executiv al organizaţiei Lifeway Research, spune că pentru mulţi Biblia nu este o carte pe care să o citească regulat, ci mai degrabă una pe care o consultă ocazional, atunci când ei sau apropiaţii lor se confruntă cu o problemă, citind-o la întâmplare, acolo unde se întâmplă să se deschidă.

Izolarea de ceilalţi creștini are efect „letal” asupra citirii Bibliei, punctează și profesorul Don Whitney – dacă nu mai frecventează biserica, oamenilor nu li se mai aduce aminte de importanţa pe care o are Biblia în viaţa lor. Și nici nu sunt învăţaţi că este posibil să o citească și cum anume să facă asta: „Nu au citit niciodată în viaţa lor o carte care să se apropie de lungimea Bibliei. (…) Ai putea la fel de bine să le spui: «Mișcaţi-vă braţele și zburaţi până la lună.» Cred că trebuie să le arătăm că este fezabil.”

Avem nevoie de un plan pentru a citi Biblia?

În viaţa de zi cu zi nu realizăm prea multe fără a face un plan, fie că este vorba de construirea unei case, fie că e vorba de simpla pregătire a micului-dejun pentru toată familia. Prin urmare, de ce am considera că împlinirea nevoilor noastre spirituale se face fără să programăm lucrurile – se întreabă pastorul John Piper, într-un articol care pledează pentru planificarea atentă a vieţii de rugăciune și a studiului biblic.

„Ce va aduce anul care vine, cine poate spune?” întreba retoric pastorul scoţian Robert Murray M’Cheyne, într-o scrisoare pe care o scria bisericii sale pe 30 decembrie 1845, îndemnându-și enoriașii să se apropie mai mult de Bibliile lor pentru a putea rezista vremurilor grele. Nu avea de unde s-o știe, dar era ultimul sfârșit de an pe care îl trăia – avea să se îmbolnăvească de tifos și să moară în mai puţin de trei luni, înainte să fi împlinit 30 de ani.

Un cititor mediu poate parcurge cele peste 1.200 de pagini ale Scripturii în aproximativ 65-75 de ore.

Ceea ce înseamnă că ar putea citi Biblia integral în mai puţin de 3 luni, dedicându-i o oră pe zi. Folosind 12 minute pe zi în acest scop, Biblia ar putea fi citită într-un an.

Există de altfel foarte multe planuri de citire a Bibliei care ghidează cititorul pentru a parcurge întreaga carte în 3, 6 sau 12 luni (sau în 2 ani), planuri de 5 sau de 6 zile pe săptămână (pentru a putea recupera în zilele libere, în eventualitatea rămânerii în urmă), planuri în care se merge în paralel cu mai multe cărţi ale Bibliei etc. Cu două secole în urmă, M’Cheyne însuși concepuse un plan de lectură (popular până astăzi), care presupunea două serii de lectură pe zi și cu ajutorul cărora cititorii reușeau să parcurgă într-un an de două ori Noul Testament și cartea Psalmii și o singură dată Vechiul Testament.

Printre pericolele pe care le întrevedea în oferirea unui plan de lectură, M’Cheyne menţiona degenerarea în formalism a studiului, sentimentul îndreptăţirii de sine creat de lectura zilnică, cititul neglijent, pentru a îndeplini norma, și faptul că planul în sine poate deveni o povară greu de purtat.

Avantajele depășeau însă cu mult pericolele, credea pastorul scoţian: citirea Bibliei într-un singur an, economisirea de timp (nu mai este nevoie să decidem în fiecare zi ce pasaje să citim), favorizarea conversaţiilor pe teme spirituale în familie, între prieteni sau în biserică, atunci când toţi citesc după același plan și, ca urmare, întărirea legăturilor creștine între cei care citesc împreună Scriptura.

Citește și: Cum să studiezi corect Biblia

Pentru a ajunge ca citirea Bibliei să fie un obicei, o serie de sfaturi practice se pot dovedi utile cititorilor începători sau care, în ciuda bunelor intenţii, se poticnesc la cartea Leviticul sau la alte pasaje aparent plictisitoare: fixarea unui timp pentru citirea Bibliei, anticiparea și evitarea momentelor de distragere, cititul la rând, pentru a observa coerenţa și frumuseţea Cuvântului, rugăciunea pentru călăuzire și înţelegere a Scripturii, dar și pentru ca să flămânzim după textul biblic.

Lipsa meditaţiei asupra versetelor din Scriptură reprezintă un motiv important pentru care ratăm mesajul lor, observa Spurgeon. De asemenea, „prinţul predicatorilor” atrăgea atenţia asupra faptului că înţelegerea autentică a Cuvântului este urmată de aplicarea Lui, așa cum procedează bolnavul cu reţeta prescrisă de medic. Iar ceea ce înţelegi și trăiești nu poate avea ca rezultat decât împărtășirea cu cei care au la fel de multă nevoie de vești bune cum are și sufletul tău: „Când citești un pasaj din Scriptură și te bucuri de el, du-te la vecinul tău bolnav și spune-i ce ţi-a spus Dumnezeu!”

De ce să faci o prioritate din citirea integrală a Bibliei?

Există multe motive pentru a citi Biblia din scoarţă în scoarţă pe parcursul unui an, iar autoarea creștină Melissa Kruger analizează câteva dintre ele.

Fiecare dintre noi are cărţi ale Bibliei pe care le preferă și pe care le-ar relua în detrimentul altora, mai greu de citit, dar frumuseţea unui plan este tocmai aceea că ne poartă prin cărţile și pasajele mai greu de deslușit, pe care ne-ar fi ușor să le ocolim. Cititul Bibliei la rând ne ajută să parcurgem și ceea ce este mai greu de înţeles, oferindu-ne ocazia de a ne întreba ce anume vrea să ne înveţe Dumnezeu și ce adevăr despre El reflectă pasajele respective.

„Scripturile trebuie primite drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, nu doar scris, ci și vorbit.”

De asemenea, citirea integrală a Scripturii ne creionează, dincolo de detalii, perspectiva de ansamblu – putem așeza fiecare piesă a puzzle-ului în tabloul mai larg al creaţiei, căderii în păcat, răscumpărării și înnoirii tuturor lucrurilor.

Deschidem Scriptura pentru că vrem să Îl vedem și să-L cunoaștem pe Dumnezeu, dar tocmai această lectură ordonată ne ajută să aflăm lucruri noi, neașteptate despre El, să medităm la diferite faţete ale caracterului Său și la căile diverse prin care lucrează în viaţa noastră.

„Scripturile trebuie primite drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, nu doar scris, ci și vorbit. (…) Prin ele, El ni Se adresează în mod individual, vorbindu-ne atât de direct, ca și cum I-am putea auzi vocea”, nota Ellen White, bine-cunoscuta scriitoare creștină.

Viaţa veșnică poate fi obţinută doar prin cunoașterea lui Dumnezeu, iar Cuvântul ne-a fost dat tocmai pentru a-L cunoaște mai bine pe Acela care este „Părintele veșniciei” (Isaia 9:6).

După prima sa predică, în care vorbise despre originea răului din univers, la doar 28 de ani, pastorul cubanez Alexander Noble a fost arestat și condamnat la 20 de ani de muncă silnică (din care, ca o glumă sinistră, a executat 22 de ani în cele mai violente închisori ale ţării, fiind eliberat, în final, doar datorită negocierilor purtate de candidatul la președinţia americană Jesse Jackson cu președintele Fidel Castro).

Tortura, înfometarea, munca silnică și perioadele lungi de izolare (în celule sau  „cuști” concepute în așa fel încât să tortureze minut de minut deţinuţii și să le înfrângă orice rezistenţă faţă de programele de „reeducare”) nu au reușit să-l descurajeze pe Noble în misiunea sa de a împărtăși Evanghelia. În diferitele închisori în care și-a executat pedeapsa, Noble a căutat continuu căi de a procura o Biblie. Dar era numai o problemă de timp ca Biblia să fie confiscată la percheziţiile periodice, așa încât a făcut copii de mână ale porţiunilor din care le citea tovarășilor de celulă, folosind dosul pachetelor de ţigări și orice alt petec de hârtie.

Citește și: Biblia, semnul ofensei

Transferat în închisoarea din Insula Pinilor (o adevărată „Siberie cubaneză”[1], unde era o provocare să supravieţuiești chiar și unei singure zile), pastorul a constatat că reputaţia lui îl precedase – a fost întâmpinat de doi dintre deţinuţii creștini, care i-au arătat, cu infinite precauţii, comoara lor. Găsiseră în molozul unei biserici care existase în incinta închisorii o Biblie cu pagini zdrenţuite, din care se mai păstraseră câteva cărţi. Unul dintre deţinuţi scoase preţioasele fragmente pe care le ascundea sub haine, mângâind cu tandreţe paginile uzate și șoptind: „Asta e tot ce avem din Cuvântul lui Dumnezeu. Matei și Luca, bucăţi și fragmente din epistolele lui Pavel și Isaia, până la Maleahi.”[2]

Noble povestește că i-au dat lacrimile, dar cuvintele au refuzat să vină. Deposedat de tot ce avea, zdrobit fizic de tratamentul inuman al gardienilor, conștient că va avea necazuri mari pentru că va predica în continuare Evanghelia, se simţea dintr-odată nespus de bogat.

„Asta e tot ce avem din Cuvântul lui Dumnezeu. Matei și Luca, bucăţi și fragmente din epistolele lui Pavel și Isaia, până la Maleahi.”

Cu atât de multe Biblii în casele noastre (și cu zeci de planuri de lectură, întocmite tocmai în ideea de a face Scriptura cât mai ușor de parcurs), e ușor să uităm că deţinem o comoară. Că alţii au suferit și suferă încă pentru „crima” de a înseta să Îl audă pe Dumnezeul cel viu vorbindu-le.

Toată această lâncezeală în care am ambalat o abundenţă de care nu mai suntem conștienţi pe de-a-ntregul nu este, în ultimă instanţă, decât o sustragere de la întâlnirea cu Cel care ne așteaptă. Și care așteaptă să fie așteptat. Iar unii au transformat așteptarea Lui în felul lor de a trăi.

Așa cum au făcut-o deţinuţii care au salvat din moloz o Biblie zdrenţuită, știind că se expun necazului dacă vor fi descoperiţi. Așa cum a ales s-o facă Gerardo Alvarez, colegul de detenţie al lui Noble, care își dedicase viaţa vestirii Cuvântului în citadelele morţii. Și care, în fiecare noapte în care erau programate execuţii, iar rafalele mitralierelor se amestecau cu strigătele celor seceraţi: „Vivo Cristo El Rey!” („Trăiască Hristos, Regele!”), trecea prin celulă îmbrăţișând și îmbărbătând pe cei înfricoșaţi: „Să nu vi se tulbure inima. Iubitul nostru frate a adormit în Iisus.”[3]

Și, de ce nu, așa cum a ales să aștepte bătrânica de sub tălpile muntelui, care s-a pregătit de mult de ziua plecării, dar care mai cere încă o iarnă, ca să citească din scoarţă în scoarţă prima Biblie pe care a avut-o în viaţa ei.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.