Are o casă de 1,25 milioane de dolari, o maşină de 80.000 de dolari, propriul iaht şi propria colecţie de haine bărbăteşti care îi poartă numele. Cam puţin pentru un superstar, aş zice, dar mult prea mult pentru un preot… Mă refer la episcopul auto-învestit al bisericii Destiny, din Noua Zeelandă, Brian Tamaki, cel care face senzaţie atunci când se mişcă prin mulţime, înconjurat de bodyguarzi.

Comunitatea pe care o păstoreşte umilul Tamaki are nu mai puţin de 7.000 de membri darnici, care îngroaşă consecvent bugetul liderului milionar. Needucaţi? Orbi? Nerozi? Ce îi face pe aceşti oameni să susţină opulenţa episcopului?

Oamenii dau din buzunar având sentimentul că au făcut o faptă bună, asigurându-şi astfel favoarea divină. Ca bonus, primesc profeţiile lui Tamaki despre cum va ajunge biserica lor să conducă naţiunea, în cinci ani.

Profesorul Peter Lineham, care predă istoria religiilor la universitatea Massey, din Auckland (oraşul neozeelandez în care se află şi biserica Destiny) indică factorii care contribuie la succesul unei astfel de mişcări. Lineham spunea într-un interviu acordat televiziunii naţionale din Noua Zeelandă că biserica lui Tamaki prezintă caracteristicile tipice unei secte:

1. Enoriaşii îşi modelează valorile după valorile liderului.

2. Se creează o ierarhie, în care liderul este descendentul direct al lui Dumnezeu.

3. Oamenii nu au absolut niciun punct de referinţă în afara mişcării lor, după care să măsoare ceea ce li se spune. Ei ajung să creadă că e periculos să primească informaţii despre Dumnezeu de altundeva decât din partea liderului. Totuşi, spune Lineham, „dacă oamenii s-ar uita în Biblia în jurul căreia pretind că se învârte religia lor, ar observa că stilul de comportament al lui Tamaki este neconcordant cu Scriptura.”

Paradoxal, Lineham susţine că acest tip de sectarianism este foarte atractiv mai ales în societăţile secularizate. De ce? Pentru că o lume secularizată îi împinge pe oameni să-şi caute singuri valori, să caute în ce şi în cine să creadă.

„Mă tem că bisericile tradiţionale sunt cam anemice şi plictisitoare, de aceea bisericile care atrag sunt cele extremiste,” spune profesorul. Oamenii au nevoi spirituale pe care biserica-muzeu nu le împlineşte. Biblia numeşte biserica „trupul lui Christos”: o comunitate de oameni care împărtăşesc spiritul creştin şi care lucrează pentru oameni aşa cum Iisus a făcut-o când a fost în trup, pe Pământ. Ei sunt continuatori ai misiunii Lui de ajutorare a neamului omenesc. Din păcate, prea adesea „trupul lui Christos” rămâne doar o expresie din jargonul religios şi atât.