N-ai cum să nu pui suflet când scrii despre minerii blocaţi în subteran în Chile. Sunt acolo de pe 5 august, când o galerie a minei de aur şi cupru din San Jose s-a prăbuşit, împiedicându-i să mai vadă soarele timp de două luni.

    Autorităţile au asigurat constant că fac tot posibilul pentru ca minerii să-şi păstreze tonsul psihic: li s-a oferit consiliere psihologică, medicamente antidepresive, Biblii.

    Ieri, însă, pentru prima dată de la accident, media a raportat că unii dintre minerii au intrat în depresie şi că între ei au loc altercaţii. Cinci dintre mineri deja au încercat să iasă pe cont propriu din mină. Asta la doar două zile după ce responsabilii care se ocupă de operaţiunea de salvare anunţaseră că au reuşit să sape un puţ de evacuare şi că vor începe operaţiunile miercuri.

    Nu este nimeni în măsură să le condamne reacţia, din acelaşi motiv pentru care nici să le-o justifice nu poate nimeni.

    Totuşi putem să ne uităm la noi în situaţii pe care le simţim similare. Ni se întâmplă uneori accidente nefericite, care ne blochează vreme îndelungă în circumstanţe din care ne este imposibil să ieşim singuri. Dar lumea e mai mult decât groapa, e mai mult chiar şi decât pământul de la suprafaţă pe care calcă cei iubiţi. Ajută să îţi dai seama că problema ta, deşi doare mai mult decât ţi-ai putut imagina că se poate, e un punct infim într-o reţea infinită de evenimente. Când o vezi aşa, îţi pare mai credibil să fie sub controlul unui Dumnezeu pe care ţi-e poate greu să îl mai crezi atotputernic atunci când dai de necaz.

    Sigur, gândul infinitului nu te scoate din groapă. Dar ce poate face este să te ajute să îţi dai seama că dacă nu e o nebunie să crezi că există infinit, atunci nu e o nebunie nici să crezi că există un Dumnezeu care te iubeşte şi care te poate salva din situaţia în care eşti. Exact ca în clipul de mai jos.