„Îmi doresc ca sufletul tău să ardă în iad“[1], i-a spus Gayle Jackson lui Dylann Roof, după ce Roof și-a primit sentinţa de condamnare la moarte pentru atacul armat asupra celei mai vechi biserici de afroamericani din sudul SUA. Nouă persoane de culoare au murit de mâna lui Roof pe 17 iunie 2015, în Charleston, Carolina.

„Îmi doresc ca sufletul tău să ardă în iad“, i-a spus Gayle Jackson lui Dylann Roof, după ce Roof și-a primit sentinţa de condamnare la moarte pentru atacul armat asupra celei mai vechi biserici de afroamericani din sudul SUA. Nouă persoane de culoare au murit de mâna lui Roof pe 17 iunie 2015, în Charleston, Carolina.

În acea zi, Roof a intrat în Biserica Metodistă „Emanuel“, s-a așezat pe un scaun și a ascultat o parte din studiul biblic, după care a scos o armă semiautomată de sub bluză și a împușcat nouă oameni. A avut un mic moment de ezitare, timp în care și-a dat seama că poate pur și simplu să iasă pe ușă fără să facă nimic, dar a simţit că vorbea lașitatea din sinea lui. El trebuia să se ridice deasupra lașităţii dacă avea de gând să facă ce nu reușiseră grupurile KKK și cele neonaziste din anii 1980, adică să salveze societatea americană.

„Păi, a trebuit să o fac… cineva trebuia să facă ceva. Pentru că negrii omoară albi în fiecare zi, pe străzi. Și violează. Violează 100 de femei albe pe zi“, le-a spus Roof agenţilor FBI. Roof, la fel ca toţi ultranaţionaliștii albi de pe internet, pe care îi citea, era extrem de convins de verticalitatea gândirii sale, emanând acea superioritate care pretindea că doar posesorul ei avea educaţia și capacitatea necesare pentru a găsi statisticile reale despre societate (nu cele care transpar în presă) și pentru a le interpreta corect. Astfel ajung asemenea persoane să creadă că au acces la un adevăr care îi eludează pe restul oamenilor. Un adevăr validat într-o bulă închisă, în care un lider de opinie face un calcul cu regula de trei simplă, amestecând date reale cu date inventate, pentru a ajunge la un rezultat care îi susţine viziunea și care este apoi preluat și citat ca adevăr absolut pe aproape toate site-urile și blogurile de profil.

Acest adevăr spune că, faţă de cele 100 de violuri pe zi și cine știe câte omoruri, faptul că el trebuia să omoare nouă oameni pentru a obliga presa părtinitoare faţă de negri să dea atenţia cuvenită statisticilor pe care le-a găsit el online era un rău „minuscul“. O asemenea gândire ridică întrebări cu privire la sănătatea mintală a lui Roof, însă nu este cazul să ne punem problema astfel, conform psihiatrilor care l-au consultat și l-au declarat sănătos. Pentru Roof era chiar o victorie ca lumea să știe că viziunea sa nu aparţine unui om cu probleme de sănătate psihică, ci unui om care înţelege cum arată societatea americană cu adevărat. „Aș vrea să fie foarte clar, nu regret ce am făcut. Nu îmi pare rău. Nu am vărsat nicio lacrimă pentru oamenii nevinovaţi pe care i-am ucis… Îmi pare însă rău pentru săracii copii albi inocenţi care trebuie să trăiască în ţara asta bolnavă și pentru săracii albi care sunt omorâţi zilnic de o rasă inferioară. Am vărsat o lacrimă de milă pentru mine… Mi-e milă de mine că a trebuit să-mi dau viaţa din cauza unei situaţii care nu trebuia să existe de la început“, a scris Roof din închisoare. Și aici rămâne încremenită viziunea sa superioară. Încremenită în faţa bunului simţ, a dovezilor autentice, a realităţii crimelor pe care le-a săvârșit și chiar a propriei sentinţe fatale. Și noi, la rândul nostru, rămânem încremeniţi în faţa unor astfel de gesturi macabre.

Doi băieţi lasă un mesaj în memoria celor uciși.

 

Cum se întâmplă incredibilul?!

S-a întâmplat după ce George Zimmerman, un autodeclarat „paznic“ de cartier, a împușcat fatal un puști negru neînarmat doar pentru că îl suspecta că umbla prin cartier pentru a da o spargere. Faptul că Zimmerman a fost achitat de omor a scandalizat presa și opinia publică și a fost scânteia care a aprins mișcarea „Black Lives Matter“. Roof s-a enervat în sinea sa. Nu înţelegea de ce atâta scandal pentru un negru mort. „Asta m-a făcut să caut pe Google «crime săvârșite de negri împotriva albilor» și nu am mai fost niciodată la fel“, a scris el în jurnal. Ce afirmaţie! Ce se întâmplă când cauţi asta pe Google? Nu știu ce a văzut Roof, probabil că în 2013, dar astăzi pe prima pagină apar nouă linkuri, dintre care niciunul nu te lămurește cu privire la raportul criminalităţii americane filtrat pe rase, iar trei dintre ele aparţin unor platforme de extremă dreapta, care te pot face să crezi că negrii vor aduce apocalipsa. Jurnalul lui Roof conţinea statistici culese de pe astfel de site-uri, care indicau o epidemie a crimelor și violurilor făcute de negri împotriva albilor și care scriau despre soluţionarea problemei prin violenţă și subjugare. O astfel de statistică este și cea conform căreia negrii ar viola 100 de femei albe pe zi. Este o afirmaţie șocantă, care cere o verificare urgentă.

Când cauţi această afirmaţie pe Google, o vei găsi citată pe aproape fiecare forum, blog sau site de extremă dreapta, exact în aceeași formă: „Acestea sunt statistici luate direct dintr-un raport al Ministerului Justiţiei pentru anul 2005: «Bărbaţi de culoare au violat sau agresat femei albe de peste 37.000 de ori, ajungând la o medie de 100 de incidente pe zi…»“ Ca sursă apare un link de pe site-ul FBI, nu al Ministerului Justiţiei, și este indicat „tabelul 43“ din statisticile pe 2005. În primul rând, trebuie precizat că statisticile de la FBI și cele de la Ministerul Justiţiei diferă atât cu privire la colectarea și procesarea datelor, cât și la definirea termenilor, generând concluzii care nu se pot compara în mod corect. În al doilea rând, nici FBI și nici Biroul de Statistică al Ministerului Justiţiei nu se ocupă cu interpretarea datelor. Ca atare, afirmaţia citată nu apare propriu-zis pe niciun site al autorităţilor americane. În al treilea rând, „tabelul 43“ nu există, tabelele pentru anul 2005 se opresc înainte de numărul 30, linkul către 43 returnând o eroare. De fapt, în 2005, FBI a înregistrat 97.000 de „violuri forţate“. Deci, există undeva numărul 37.000? Există în raportul Ministerului Justiţiei din 2005 și se referă doar la femei albe care au suferit un tip de agresiune sexuală din mai multe, care totalizează peste 160.000 de cazuri. Dacă împarţi această cifră la 365 (de zile), dă într-adevăr ceva mai mult de 100 de cazuri pe zi. Dar faptul că toate aceste femei au fost violate de bărbaţi de culoare ţine de fantezie. Cazurile în care bărbaţi albi au violat/agresat femei albe (44,5%) depășesc cazurile în care bărbaţi negri au violat/agresat femei albe (33,6%).

Să citezi date calculate greșit în mod intenţionat, dintr-un singur raport de acum 10 de ani, pentru a-ţi motiva o întreagă ideologie este, clar, un efort de a acoperi tendinţe rasiste care nu vor să fie corectate. Cineva preocupat serios și obiectiv de problemă ar încerca să afle în primul rând care este tendinţa. Un raport special realizat în 2013 tot de Biroul de Statistică din cadrul Ministerului Justiţiei pe problema victimelor feminine ale agresiunilor sexuale în perioada 1994-2010 subliniază aspecte semnificative pentru această dezbatere. În primul rând, rata violenţelor sexuale comise împotriva femeilor a scăzut cu 64% din 1995 până în 2005, când a atins un minim de 1.8 la 1.000 de femei și care s-a menţinut constant până în 2010. Statistica folosită pentru propaganda ultranaţionaliștilor albi este însă cea din 2005. Diferenţele de etnie între grupurile de victime s-au menţinut relativ mici, pe o pantă descendentă, însă de menţionat este faptul că, dacă în perioada 1994-1998, rata victimelor albe la 1000 de femei era de 4.3 iar cea a victimelor de culoare era de 4.2, în perioada 2005-2010, rata victimelor albe a scăzut la 2.2, pe când cea a victimelor de culoare este la 2.8. Și cine sunt agresorii? „De-a lungul celor trei perioade, bărbaţii albi au comis majoritatea actelor de violenţă sexuală“, notează autorii raportului.

Nu este deloc ușor să găsești aceste rapoarte și nici să treci prin zeci de tabele și sute de pagini. Ca să faci asta trebuie să ai un interes real pentru obiectivitate. Ușor este să găsești date încropite de cineva și puse într-un pachet care pare credibil și care îţi validează tendinţele pe care le ai deja. Roof era rasist înainte de incidentul cu Zimmerman. Deţinea literatură și simboluri naziste, steaguri confederate și se pozase în posturi care incitau la violenţă împotriva negrilor sau a evreilor. Declaraţiile făcute de el, scrierile și obiectele sale personale nu oferă o imagine completă a parcursului său spre rasism, apoi de la rasism la autoradicalizare și, în final, la violenţă. Dar oferă detalii care i-ar putea ajuta pe activiștii antirasism să dezvolte strategii prin care să ajungă din timp la cei care ar putea trece de la un discurs rasist la violenţă.

De la vorbe la beţe și pietre

Cea mai bună denumire pentru ce a făcut Roof vine din limba engleză – hate speech –, referindu-se la un mod de a te adresa unei persoane sau de a vorbi despre ea care trece de injurii și antipatii personale și denotă o ură faţă de anumite caracteristici ale acelei persoane care sunt și elemente identitare pentru comunitatea mai largă din care face ea parte, de exemplu culoare pielii, genul, orientarea sexuală, etnia, apartenenţa religioasă.

Acest discurs al urii poate degenera în acte de violenţă care își păstrează intenţia discriminatorie, de la atac asupra proprietăţii și până la genocid. Societăţile democratice dezbat de zeci de ani care ar fi cea mai bună metodă de abordare a problemei, însă nici la ora actuală nu există o definiţie universal acceptată a conceptului în dreptul internaţional, ceea ce înseamnă că, deși s-a aderat la mai multe convenţii internaţionale ale drepturilor omului, fiecare ţară este liberă să acorde cât de multă sau cât de puţină greutate dreptului de a insulta persoane din motive rasiste și să își adapteze legislaţiile naţionale. În consecinţă, multe dintre aceste legi au fost formulate ca răspuns la incidente sau fenomene discriminatorii specifice, după care au fost adaptate în timp pentru a răspunde schimbărilor survenite în limbaj, în modul de raportare a societăţii faţă de egalitate și discriminare, dar și schimbărilor survenite prin dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare.

Luând în calcul cum funcţionează hate speech-ul, spre cine este îndreptat, ce efecte urmărește, dar și ce factori au impact asupra sa, Kameron St. Clare, de la Universitatea Oxford, definește foarte larg acest concept ca „discurs peiorativ, sensibil la contextul în care este livrat și care transmite ură sau atitudine negativă faţă de grupul-ţintă și membrii săi cu scopul de a-i dezumaniza, degrada, răni, subjuga sau reduce la tăcere; se referă simultan la indivizi și la comunitatea sau grupul din care fac parte și poate aduce în discuţie nedreptăţile istorice prin care a trecut comunitatea; legitimează discriminarea împotriva grupului-ţintă, declarat inferior, și îl poate lipsi de putere în societate“.[1]

De ce s-ar manifesta cineva așa? Discuţia este extrem de largă și poate merge până la Adam și Eva, adică până la discuţiile filozofice despre cum s-ar comporta oamenii unii faţă de alţii într-un context în care ar fi complet liberi. Experimentele psihologului Philip Zimbardo, de la Universitatea Oxford, sunt faimoase pentru că au arătat cel mai clar că oamenii nu trebuie să aibă un motiv anume pentru a se transforma, chiar în câteva zile, din oameni obișnuiţi, care se credeau buni, în oameni capabili de acţiuni ce-i afectează fizic și psihic pe alţii, în mod gratuit.[2]

Dacă ne axăm doar pe problema rasismului, discuţia nu va fi mai puţin complicată, întrucât un raport ONU concluzionează: „Cauza primară a rasismului și a discriminării rasiale este adânc înrădăcinată în istorie și este determinată de o serie de factori economici, politici, sociali și culturali“, cum ar fi colonialismul, imperialismul, sclavagismul. Conform acestei teorii, fiecare ţară are în mod necesar propriul parcurs rasist, explicabil prin istoria sa. SUA, cu o istorie a unei societăţi formate din imigranţi pregătiţi să o ia de la capăt, ar trebui să ajungă la alt rezultat decât Europa, care nu se poate despărţi de o istorie de conflicte etnice și religioase, scrie autorul Kevin Boyle în cartea Striking a Balance. Hate Speech, Freedom of Expression and Non-discrimination[3]. Cu toate acestea, în prezent, SUA și Europa par să împartă aceeași soartă, în care discursul discriminatoriu urcă pe podiumul politic. Care este numitorul comun? Climatul social.

„Ura vine deseori din minusurile societăţii, din accesul inegal la resurse, politici partizane, corupţie, deficit de programe de guvernare incluzive și din realitatea sau percepţia unui favoritism pe baze etnice sau religioase care alimentează neîncrederea, suspiciunea și mânia“, explică Raportorul special al Consiliului ONU pentru problemele minorităţilor.[4] Acest sentiment ia amploare atunci când climatul social o permite, când rasismul, cel puţin, nu mai este condamnat și când el a devenit cel mult respectabil. Cu alte cuvinte, atunci când „prejudiciile populare sunt consfinţite de stat”[5]. Este ceea ce spun observatorii spaţiului social și politic, dar și ceea ce au găsit psihologii atunci când au încercat să intre în mintea ofensatorilor. Psihologul Edward Dunbar, doctor al Universităţii California, notează că persoanele care au avut parte de experienţe dureroase, de obicei de abuz în familie sau în comunitatea restrânsă, și care nu au beneficiat de oportunitatea să se vindece tind să fie mai agresive în general și își canalizează această agresiune împotriva grupurilor care sunt deja blamate în societate[6]. Atunci când există deja o criză în societate, cum este criza imigranţilor sau a teroriștilor, climatul social le dă acestor indivizi posibilitatea să acţioneze în acord cu agresiunea interioară pentru că este ceva ce a devenit mai acceptabil social decât înainte[7], explică și psihologul Ervin Staub, doctor al Universităţii Massachusetts. Problemele acestor persoane capătă legitimate când devin problemele unei părţi a societăţi care se vede ameninţată, iar cu cât crește ameninţarea percepută, cu atât sporește riscul unei izbucniri violente. Psihologul Jack Glaser, doctor al Universităţii California, a arătat că răspunsurile rasiste extreme vin ca urmare a perceperii unui risc crescut asupra integrităţii culturale a societăţii.[8]

Așadar, un discurs al urii și posibilele sale urmări violente pot fi percepute ca două trepte de pe aceeași scară sau ca două nivele ale aceleiași piramide, așa cum reiese clar de cele mai multe ori. Pe prima treaptă sau la baza piramidei stau cele mai „inocente“ stereotipuri și prejudecăţi. Acestea pot duce la diverse forme de discriminare (economice, politice, educaţionale etc.), apoi la un adevărat discurs al urii, apoi la acţiuni violente și în final la genocid. Niciuna din trepte nu se dezvoltă în vacuum, ci este o manifestare din ce în ce mai violentă a prejudecăţilor exprimate anterior. Studiile realizate pe minorităţile discriminate au arătat nu doar că acestea suferă prejudicii indiferent de treapta piramidei pe care se înregistrează actul, dar și că prejudiciile incriminate sunt mai mari faţă de cele suferite de victime care nu au fost atacate pentru că au o anumită rasă, religie etc.[9]. Adică o femeie atacată pentru că are o anumită culoare a pielii va avea mai mult de suferit decât o femeie atacată pur și simplu. Atacatorul transmite un mesaj care este perceput de întreaga comunitate din care femeia face parte. Niciunul dintre cei care împărtășesc aceeași caracteristică care a stat la baza atacului nu este în siguranţă. Din acest motiv, atacurile pe bază de criterii discriminatorii au alt impact asupra societăţii. Studiile au arătat că tiparele acestor violenţe pot servi drept indicatori timpurii pentru conflicte etnice și sociale serioase, chiar și pentru genocid.[10] Dintre toate tipurile de agresiuni, cele care izvorăsc din ură rasială pot distruge cel mai ușor societatea prin fragmentarea comunităţilor. „Discursul urii și crimele care îi urmează pun la îndoială însuși conceptul societăţilor moderne pluraliste, care se bazează pe noţiunea demnităţii umane individuale. Persistenţa lor este o ameninţare pentru idealurile democratice“, scrie Henriett Eva Dinok, expert în cadrul OSCE pe Instituţii Democratice și Drepturile Omului. Întrebarea este ce ar putea să facă statele democratice în acest context.

Echilibristică deasupra unui bazin cu rechini

Cele mai importante dezbateri timpurii pe acest subiect s-au desfășurat la Conferinţa ONU asupra libertăţii informaţiei, în 1948, actorii principali fiind SUA și URSS. Pe de o parte, SUA insista pe o definiţie cât mai largă a libertăţii, opunându-se vehement ideii ca statul să aibă vreun rol în asigurarea unei prese etice. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică punea responsabilitatea înaintea libertăţii, insistând pe dreptul statului de a superviza presa. În final, nu s-a putut ajunge la niciun acord asupra limitelor libertăţii de exprimare și a modului cum ar trebui acestea impuse. Eforturile ulterioare de a proteja libertatea informaţiei la nivel internaţional au eșuat din cauza polarizării ideologice între Est și Vest, situaţie valabilă și astăzi. Faptul că SUA, cea mai puternică ţară din lume, nu a ratificat acordurile internaţionale pe drepturile omului CERD[11] și ICCPR[12] este o dovadă în acest sens.

Europa a mers pe o cale de mijloc, încercând să atingă un echilibru între protejarea dreptului la liberă exprimare și dreptul de a fi protejat atunci când exprimarea ia forme extreme. În consecinţă, legile împotriva instigării rasiale sunt comune în Europa, asta și datorită faptului că multe state europene au ratificat acordurile instituţiilor internaţionale, care sprijină acţiunile împotriva rasismului chiar și atunci când se ciocnesc de dreptul la liberă exprimare. Cu toate acestea, legile nu sunt folosite opresiv, având o funcţie deopotrivă simbolică și practică. Atunci când sunt transpuse în realitate, legile au un puternic efect declarativ, care spune că anumite expresii nu sunt acceptabile în societate, și un efect de liniștire pentru grupurile vulnerabile, care simt că interesele și identităţile lor sunt demne de recunoaștere la nivel naţional. Dar numărul mic al cazurilor duse în instanţă și pedepsele ușoare ţin în balanţă acest aspect legat de imagine. Este un joc destul de „periculos“, notează profesorul de politologie Erik Bleich, autorul cărţii The Freedom to be Racist?. Dacă aceste legi care se vor simbolice nu sunt susţinute de un număr suficient de condamnări, atunci se relevă a fi retorică goală, însă un exces de zel combate rolul simbolic și educaţional al legilor.[13]

Părerile sunt împărţite. În cartea Striking a Balance există destule dovezi ale abuzului de restricţii asupra libertăţii de exprimare care să indice că pedepsirea anumitor idei aduce multe riscuri și puţine beneficii. David E. Whillock, în cartea Hate Speech, atrage atenţia și asupra faptului că cenzurarea libertăţii de exprimare a unor opinii rasiste nu a făcut decât să ducă la dezvoltarea unor „unelte“ mai greu de cenzurat, cum sunt semnele și simbolurile, din moment ce ura poate fi deopotrivă exprimată și experimentată și simbolic, nu doar verbal.[14] Pentru puriștii liberali nu există prea multe justificări de a restricţiona dreptul rasiștilor de a gândi, a spune și a acţiona conform gândirii lor, indiferent de consecinţe. Pentru alţii, restricţii marginale asupra exprimării rasiste sunt acceptabile nu doar fiindcă previn posibile acţiuni violente și protejează demnitatea minorităţilor, dar și fiindcă sprijină astfel ordinea publică și coeziunea societăţii. Bleich este unul dintre cei care propun un sistem progresiv de restricţii, care se mulează mai mult sau mai puţin pe riscurile pe care le presupune piramida urii rasiale, descrisă în secţiunea anterioară. Astfel, restricţii sau penalizări s-ar impune doar la ultimele două nivele, când vorbim despre incitare directă la violenţă sistematică, ură extremă, genocid. Două elemente îi mai pot fi adăugate acestui sistem: o anumită flexibilitate a statului de a judeca de la caz la caz, ţinând cont de contextul politic intern, dar și o atenţie sporită asupra trendului pe care aplicarea legilor restrictive îl formează. De exemplu, Bleich atrage atenţia că restricţiile împotriva rasismului au câștigat de-a lungul timpului tot mai mult teren și că, dacă sunt luate cumulativ, se poate observa o invazie semnificativă asupra dreptului la liberă exprimare în ultimii 20-40 de ani, în multe ţări.

Problema poate fi atacată însă și altfel, propun alţi analiști. Ea are trei elemente: un vorbitor, o platformă și o audienţă. Dacă majoritatea soluţiilor legale, de restricţionare sau penalizare, vizează primele două elemente, poate că este cazul să se intervină la nivelul celui de-al treilea element. Publicul trebuie inoculat împotriva discursului urii, clamează Susan Benesch, profesor asociat la Universitatea Harvard și expertă pe drepturi umane și prevenţia genocidului. Studiile au arătat că rezistenţa la apelul unui discurs inflamator crește odată cu dezvoltarea gândirii critice, a empatiei faţă de membrii altor comunităţi și cu dispoziţia de a-ţi vocaliza dezacordul faţă de opiniile exprimate de un lider.

Pentru atingerea acestor scopuri nu ducem lipsă de sugestii în literatură și cele mai multe vizează educaţia, familia, mass-media și spaţiul civic, adică acele sfere ale societăţii cu care intrăm în contact zi de zi. Este vorba despre iniţiative de dialog social gândite pentru înţelegerea raţionamentului rasiștilor și ulterior pentru combaterea lui, despre educaţie pe drepturile omului, respectarea diversităţii și folosirea responsabilă a mediilor de comunicare, în special a internetului și social mediei și îndeosebi de către copii și tineri, despre iniţiative de promovare a libertăţii de presă, cuplate cu adoptarea de către presă a unui ghid etic de îmbunătăţire a calităţii informării și evitării prejudecăţilor, manipulării și subiectivităţii și de promovare a diversităţii printre cei care lucrează în presă, despre iniţiative ale societăţii civile de combatere a discursului urii gândite creativ și local, capabile să adopte diverse forme, de la dezbateri și seriale televizate, la întâlniri între tineri și politicieni. De asemenea, statul ar trebui să ofere cursuri de instruire despre egalitate și nondiscriminare atât persoanelor angajate în instituţiile statului, cât și personalităţilor publice. Un asemenea efort ar putea fi doar o parte dintr-o serie de măsuri gândite să contracareze discriminarea instituţionalizată, iar prioritate ar trebui să aibă școlile, spitalele, poliţia și forţele armate, justiţia, asociaţiile politice și instituţiile religioase.

Acestea sunt doar câteva dintre multele propuneri pentru combaterea rasismului care se bazează pe o idee simplă: dacă, așa cum se demonstrează prin studii și cum fiecare dintre noi experimentăm în vieţile noastre, cuvintele pot fi folosite pentru a înjosi și răni, atunci cu siguranţă că ele pot fi folosite și pentru a ridica spiritele și a vindeca. Când cuvintele ajung să aibă atâta putere încât să ducă la cele mai teribile crime împotriva umanităţii, atunci cu siguranţă că, prin aceleași mecanisme, acestea pot căpăta puterea de a reface fibra societăţii distrusă de un discurs al urii.

Footnotes
[1]„Kameron Johnston St.Clare, „Linguistic Disarmament: A Philosophical Analysis Of Hate Speech And Reclamation Efforts“, pdf, academia.edu”.
[2]„Eliza Vlădescu, „O fiară între fiare“, Semnele timpului, oct. 2014.”
[3]„„Striking a balance. Hate Speech, Freedom of Expression and Non-discrimination“, pdf, article19.org”.
[4]„Rita Izsák, „Report of the Special Rapporteur on minority issues“, United Nations General Assembly, Human Rights Council, 5 ian. 2015.”
[5]„Tori DeAngelis, „Understanding and preventing hate crimes“, American Psychological Association, nov. 2001, vol. 32, nr. 10.”
[6]„Idem”.
[7]Ibidem.
[8]Ibidem.
[9]„Henriett Eva Dinok, „Dimensions of hate in Hungary“, pdf, fesbp.hu”.
[10]„Susan Benesch, „Countering dangerous speech: new ideas for genocide prevention“, pdf, ushmm.org”.
[11]„ Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 1965, spune că ţările semnatare ar trebui să condamne (adică să scoată în afara legii) toate formele de propagandă și toate organizaţiile care se bazează pe idei sau teorii despre superioritatea unei rase sau a unui grup de persoane de o anumită culoare a pielii sau etnie, sau care încearcă să justifice sau să promoveze în vreun fel ura rasială sau discriminarea, vizând astfel nu doar un tip de discurs, ci și anumite asociaţii.”
[12]„Convenţia Internaţională asupra drepturilor politice și civile, din 1966, menţionează, printre altele, că „orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege“.”
[13]„Erik Bleich, „The Rise of Hate Speech and Hate Crime Laws in Liberal Democracies“, pdf, Journal of Ethnic and Migration Studies, 16 mai 2011, middlebury.edu”.
[14]„Elvira Kaminskaya, „Hate speech: theory and issues“, apud Whillock, R.K. & Slayden, D, „Hate Speech“, 1995.”

„Kameron Johnston St.Clare, „Linguistic Disarmament: A Philosophical Analysis Of Hate Speech And Reclamation Efforts“, pdf, academia.edu”.
„Eliza Vlădescu, „O fiară între fiare“, Semnele timpului, oct. 2014.”
„„Striking a balance. Hate Speech, Freedom of Expression and Non-discrimination“, pdf, article19.org”.
„Rita Izsák, „Report of the Special Rapporteur on minority issues“, United Nations General Assembly, Human Rights Council, 5 ian. 2015.”
„Tori DeAngelis, „Understanding and preventing hate crimes“, American Psychological Association, nov. 2001, vol. 32, nr. 10.”
„Idem”.
„Henriett Eva Dinok, „Dimensions of hate in Hungary“, pdf, fesbp.hu”.
„Susan Benesch, „Countering dangerous speech: new ideas for genocide prevention“, pdf, ushmm.org”.
„ Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 1965, spune că ţările semnatare ar trebui să condamne (adică să scoată în afara legii) toate formele de propagandă și toate organizaţiile care se bazează pe idei sau teorii despre superioritatea unei rase sau a unui grup de persoane de o anumită culoare a pielii sau etnie, sau care încearcă să justifice sau să promoveze în vreun fel ura rasială sau discriminarea, vizând astfel nu doar un tip de discurs, ci și anumite asociaţii.”
„Convenţia Internaţională asupra drepturilor politice și civile, din 1966, menţionează, printre altele, că „orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege“.”
„Erik Bleich, „The Rise of Hate Speech and Hate Crime Laws in Liberal Democracies“, pdf, Journal of Ethnic and Migration Studies, 16 mai 2011, middlebury.edu”.
„Elvira Kaminskaya, „Hate speech: theory and issues“, apud Whillock, R.K. & Slayden, D, „Hate Speech“, 1995.”