Uraganul Florence, care se îndreaptă vertiginos spre Statele Unite, se preconizează a fi „furtuna vieţii” pentru locuitorii din Carolina. În timp ce oamenii își strâng bagajele, creștinii americani fac deja apeluri de tipul „#PrayforCarolina”. Credinţa este plasată din nou în centrul fenomenului, unii făcând apel la Dumnezeu să îndepărteze furtuna, alţii susţinând că furtuna este un act al lui Dumnezeu pe care nu putem spera să îl înţelegem.

Furtuna a fost încadrată de către specialişti în categoria 4, fiind aşteptate vânturi de peste 205 kilometri pe oră. Miercuri, autorităţile din statele Georgia și Maryland şi cele din Washington, D.C. au decretat stare de urgenţă și s-a ordonat evacuarea locuitorilor din statele Carolina de Sud, Carolina de Nord şi Virginia. Preşedintele american, Donald Trump, le-a cerut oamenilor pe Twitter să respecte indicaţiile şi să evacueze – „Plecaţi din calea lui, nu vă jucaţi. Este un uragan foarte mare, poate cel mai mare pe care l-aţi văzut şi vor fi cantităţi impresionante de apă.” Și guvernatorul din Carolina de Nord a avertizat că „se apropie un dezastru şi zeci de mii de locuinţe vor fi inundate”. Până joi la orele prânzului, aproape 2 milioane de persoane fuseseră evacuate.

În aceste condiţii, bine-cunoscutul teleevanghelist Pat Robertson i-a ordonat uraganului să se întoarcă în mare – „Instaurăm un scut de protecţie deasupra Tidewall (în Virginia) şi (…) asupra acelor oameni nevinovaţi din calea acestui uragan. În numele lui Iisus, întoarce-te în mare! (…) În numele Domnului, nu vei înainta, nu vei afecta această zonă.” În zona Virginia Beach sunt Universitatea Regent și sediul Christian Broadcasting Network (CBN), ambele fondate de Robertson. Pastorul i-a asigurat pe credincioși că rugăciunile sale au mai ajutat la oprirea unui uragan, în 1961.

Pe de altă parte, profesorul Douglas Estes, teolog la Universitatea de Sud din Georgia, SUA, scrie într-un editorial pentru Christianity Today că, în faţa unor astfel de evenimente, nu putem decât să fim martori ai puterii lui Dumnezeu care „umblă în furtună și în vârtej” (Naum 1:3). Estes susţine că, deși suntem incomparabil mai avansaţi faţă de creștinii antici și avem la dispoziţie instrumente știinţifice care ne oferă date despre fenomenele naturale, niciodată știinţa nu va putea fi un interpret al acestora, iar din acest punct de vedere nu putem decât să fim martori și să ne minunăm în faţa puterii lui Dumnezeu, precum făceau și apostolii în faţa minunilor lui Iisus, care nu le-a oferit niciodată explicaţii de tipul celor pe care le pretindem noi astăzi. Estes are dreptate când spune că „poţi să prezici furtuni, poţi să le urmărești, poţi să te pregătești pentru ele, dar nu poţi să le interpretezi. Poţi doar să le privești”, dar în subtext pare că se aliniază celor care cred că Dumnezeu cauzează dezastrele naturale, pe care le folosește ca magnetofoane pentru a transmite un mesaj. Or aceasta este în sine o cheie de interpretare.

Dezbaterea dintre cei care susţin că Dumnezeu cauzează dezastre și cei care susţin că doar permite ca ele să se întâmple este complexă și plină de exemple biblice și experienţe personale. Însă, în final, singura concluzie pe care o putem trage sigur bazat pe Scriptură este că nimic din natură nu se întâmplă în afara providenţei lui Dumnezeu.

Isteria umană

Dezastru după dezastru, observăm un tipar – aducerea lui Dumnezeu în centrul atenţiei publice și judecarea Lui publică de la amvoane și din redacţiile de știri. „A avut Dumnezeu de-a face cu acest dezastru? Ia să vedem.” Avocaţii apărării și avocaţii acuzării pendulează viguros Biblia, pentru ca, la final, după epuizarea declaraţiilor șocante, să cadă la o înţelegere în spatele ușilor închise. Nu ne lămurim niciodată care e verdictul și mereu o luăm de la capăt cu aceleași întrebări.

Acest du-te-vino derivă direct din firea nestatornică a omului. Nevoia umană de a da sens lucrurilor, de a căuta confort și circumstanţe atenuante ne face pe cei mai mulţi dintre noi să ne apropiem de Dumnezeu în special atunci când dezastrul lovește. Ne rugăm mai des, mai convingător, mai urgent. Pe alţii, în schimb, o criză îi determină să Îl împingă pe Dumnezeu cât mai departe. În acest sens, suntem ca niște copii care se joacă cu un zmeu. Când timpurile sunt rele, depinzând de criză, unii trag repede de sfoară să ţină zmeul aproape, iar alţii îi dau drumul de tot. Cât timp speranţa rămâne vie, rugăciunile se înalţă în regim de urgenţă, dar, după ce ne sunt confirmate fricile și nu primim răspunsul așteptat, rugăciunile se opresc și mai urcă doar ocara și frustrările noastre.

Singura constantă pare să fie aceea că, atunci când suferim, nu suportăm să ni se atragă atenţia asupra propriilor greșeli. În cazul de faţă, de exemplu, unii jurnaliști atrag atenţia că urgia uraganului nu ar provoca chiar atât de multe pagube dacă, în 2012, legiuitorii din Carolina de Nord nu ar fi dat legi care să împiedice dezvoltarea infrastructurii pe baza rapoartelor de mediu, care cereau planificarea pentru creșterea nivelului mării și pentru un risc ridicat de inundaţii. Ca să nu mai spunem că, printre experţi, consensul este că numărul tot mai mare de fenomene meteo extreme este o consecinţă directă a poluării provocate de om. Trendul dezastrelor, proporţional cu acela al costurilor, pare să fie unul ascendent, iar oamenii au o vină directă.

Ar fi poate, deci, mai înţelept ca –în loc să căutăm în fiecare furtună un semn escatologic și să ne folosim de aceste prilejuri pentru a traduce mesaje din partea lui Dumnezeu, pe care le îmbibăm în propriile proiecţii despre cine este și cum este Dumnezeu – să vedem că aceste dezastre sunt mai degrabă translatori pentru firea umană și multele ei hibe. Una dintre aceste hibe este punerea întrebărilor greșite.

Renunţând la „de ce?”

De fiecare dată când întrebăm „de ce?” ne alegem cu un răspuns și o mulţime de frustrări în coadă. De cele mai multe ori, această întrebare ne lasă cu impresia că Dumnezeu ori nu este atotputernic, ori nu este bun, ori vrea să ne pedepsească. Pur și simplu, de 9 ori din 10 nu vom primi o explicaţie detaliată care să lămurească complet și convingător fiecare „dar” la care ne putem gândi. Iar cei mai mulţi dintre noi nu pot accepta mai puţin odată ce au luat-o pe acest drum.

Oricât pare de naturală și indiferent de cât de des este admisă și în Biblie, această întrebare nu capătă răspuns. Oricât a umblat Iisus printre oameni, vindecând și fiind martor la toată durerea omenească, nu a oferit niciodată o explicaţie totală pentru prezenţa răului în lume, nici o exonerare a Tatălui ceresc de toate acuzele la care se pot gândi oamenii. Preocuparea Lui a fost strict legată de ce poate face pentru oameni în condiţiile date, adică cele ale unei lumi căzute în păcat, alterate, în drum spre autodistrugere. Mai presus de toate însă, Iisus a justificat la Cruce dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu în contextul lumii decăzute – la Cruce, acolo unde Dumnezeu întrupat în om a murit sub povara păcatelor și suferinţelor lumii, pentru ca toţi oamenii să aibă șansa la o viaţă nouă fără suferinţă și fără moarte. „Atunci când ne uităm împrejur și ne întrebăm dacă lui Dumnezeu Îi pasă, trebuie să fugim repede la Cruce și acolo Îl vom găsi”, spunea Martin Luther.

Întrebarea „de ce?” nu este greșită în sine, dar este greșită pentru că în final nu rezolvă nimic. Crucea singură încapsulează în ea speranţa că într-o zi vom avea răspunsuri și ni se va face dreptate. Până atunci, o atitudine mai sănătoasă ar fi să ne întrebăm ce putem face mai departe în situaţia în care ne găsim și să fim atenţi la ce va face Dumnezeu cu viaţa noastră mai departe. În acest fel ieșim singuri din postura de victime ale sorţii și facem parte activ din planul mai mare de salvare al lui Dumnezeu.