Relaţia dintre teologie și calamităţile naturale a avut, în ultimul sfert de secol, propriul bilanţ al consecinţelor, unul care a fost cu atât mai sonor cu cât dezastrele au rămas un subiect fierbinte pe agenda intereselor publice.

Zach Branham are astăzi 34 de ani, însă în 2004, când s-a trezit în mijlocul tsunamiului care a lovit coasta de est a Japoniei, avea doar 24. Pe atunci, tânărul american preda limba engleză la o școală din zona Kuji.

Când cutremurul petrecut în larg a declanșat valul uriaș, Zach era într-o clădire solidă, iar viaţa lui nu a fost în pericol. Însă despre prietena lui, care locuia la 15 minute de orășelul în care se afla el, tânărul nu a putut afla nimic. Fără telefon, fără internet, nu i-a mai rămas decât să pornească în căutarea ei, pe jos. Drumul de un sfert de oră s-a transformat într-unul de 20 de ore de escaladat rămășiţele lăsate de tsunami. Cu puţina japoneză pe care o știa și cu cartea de vizită a prietenei lui în mână, a întrebat de ea pe unde a putut. A găsit-o, într-un final, într-o școală. Sfâșia feţe de masă pentru a acoperi trupurile celor care nu supravieţuiseră calamităţii.

Două sute optzeci de mii. Cam atâtea trupuri a lăsat fără suflare valul ucigaș. Tsunamiul din Japonia anului 2004 este considerat cel mai devastator dintre dezastrele ultimului sfert de secol.

Om versus natură

De multe ori, mâna omului pare că se află într-o întrecere cu forţele naturii în producerea de pagube, însă atunci când omul are de suferit din cauza naturii, un uragan de întrebări se naște în spaţiul public și privat.

O primă întrebare este: „De ce s-au înmulţit în așa măsură nenorocirile?” Întrebarea sună mai familiar decât răspunsurile, pentru că acestea sunt atât de multe și atât de diferite, încât singurul lucru care este clar este că nu avem o imagine clară a situaţiei.

În ultimii 30 de ani, lumea a avut parte de o medie de 615 catastrofe pe an, 66.000 de victime și 95 de miliarde de dolari pagube anuale, conform unui raport amplu dat publicităţii în ianuarie 2011 de firma de asigurări Muenchen Rueck. Însă, numai în 2010, Pământul a trecut prin 950 de catastrofe naturale, care au provocat aproape 295.000 de victime și pagube în valoare de 130 de miliarde de dolari. Trendul dezastrelor, proporţional cu acela al costurilor, pare să fie unul ascendent, iar unii cercetători sunt gata să confirme acest lucru.

Un raport din 2001 al organizaţiei de conservare Worldwatch Institute (din Washington D.C.) denunţa intervenţia omului în natură drept cauză a tot mai frecventelor dezastre naturale. „Am alterat atât de multe sisteme naturale și atât de dramatic, încât abilitatea lor de a ne proteja de nenorociri este cu mult diminuată”, spunea, încă din anul 2001, Janet Abramovitz, autoare a raportului. Să ţinem cont de faptul că această declaraţie venea înainte de tsunamiul japonez, înainte de cutremurele din Haiti și Chile, de inundaţiile din Pakistan și de numeroase alte dezastre cu care s-a confruntat omenirea în ultimii 25 de ani.

În noiembrie 2014, un important raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite avertiza, ca niciodată până atunci, că riscurile cumulate de schimbările climatice sunt atât de profunde, încât ar putea stagna sau chiar inversa progresul făcut de generaţii în lupta împotriva sărăciei și foametei.

Dacă nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră va continua să crească în ritmul actual, impactul asupra ecosistemelor va fi ireversibil, susţine raportul. Inundarea unor orașe de importanţă majoră sau chiar a unor naţiuni-insulă, precum și extincţia în masă a unor specii de plante și animale sunt printre numeroasele dezastre cu privire la care alertează experţii ONU.

Anul 1989 rămâne în istorie nu doar ca un reper final al comunismului, ci și ca anul în care concentraţia globală de dioxid de carbon din atmosfera Pământului a ajuns la un volum de 350 ppm (părţi per milion), nivelul maxim admisibil pentru evitarea consecinţelor dezastruoase ale schimbărilor climatice, conform cercetătorului James Hansen, o figură de referinţă în dezbaterea privind încălzirea globală.

Natură versus om

Dacă despre încălzirea globală și calamităţile care îi urmează se consideră în general că sunt previzibile (și încă reversibile), despre dezastrele imprevizibile, precum cutremurele și suita lor de consecinţe, nu se poate spune același lucru. Poate și din acest motiv oamenii s-au străduit să noteze orice indiciu care le-ar putea permite să anticipeze prăpădul, pentru a se putea feri din calea lui. Unii au spus că numărul cutremurelor majore este în creștere. Iar situaţiile marcante precum cutremurele din Sumatra, Haiti și Chile au alimentat această opinie. Stephen S. Gao, geofizician la Universitatea de Știinţă și Tehnologie din Missouri, afirma că, raportat la perioada 1970-1990, scoarţa Pământului a fost mai activă. „Nu știm încă motivul”, spunea cercetătorul.

Declaraţiile unor autorităţi în domeniu, fără să dezmintă informaţiile anterioare, vin cu adăugiri menite să ne aprofundeze înţelegerea. Rapoarte ale United States Geological Survey (USGS) arată, alături de alte studii, o curbă ascendentă a numărului de cutremure raportate, însă specialiștii se feresc să concluzioneze că aceasta ar demonstra o creștere a numărului de cutremure. „Deși poate părea că avem mai multe cutremure, de fapt, numărul de cutremure cu magnitudine 7 sau mai mare a rămas în general constant. În ultimii 20 de ani, creșterea clară este de fapt a numărului de cutremure pe care am fost capabili să le înregistrăm în fiecare an. Aceasta se datorează creșterii uriașe a numărului de staţii seismografice la nivel global și, de asemenea, îmbunătăţirii comunicării globale. În 1931, erau aproximativ 350 de staţii care operau în întreaga lume; astăzi, există peste 8.000 de staţii și informaţiile vin foarte rapid de la aceste staţii prin poștă, internet sau satelit.”

Altfel spus, posibilitatea de comparare a diverselor perioade de timp este limitată de sincopele în înregistrările istorice. În ultimele decenii, înregistrarea știinţifică a calamităţilor a cunoscut nu doar o creștere calitativă, dată de avansul tehnologic, ce a permis măsurarea mai multor variabile, ci și o creștere cantitativă, pentru că același avans a permis și o comunicare fără precedent între cercetători, precum și o popularizare uriașă a informaţiilor despre dezastrele naturale. Am putea avea impresia că sunt mai multe dezastre pentru că se află mai ușor despre evenimente de acest fel decât se afla în trecut. Dar argumentul merge și în direcţie opusă. Faptul că în trecut nu s-au putut monitoriza la fel de exact activităţile seismice ale scoarţei terestre nu înseamnă din start că trebuie să presupunem că în trecut am avut o activitate seismică globală comparativă cu cea prezentă. Cel mai corect este să afirmăm că nu putem ști clar dacă numărul foarte mare al cutremurelor din prezent are sau nu precedent în istorie. Realizarea acestui fapt este crucială pentru a găsi un sens printre rapoartele aparent contradictorii.

În plus, lipsa unui consens sau a unei imagini unice de ansamblu cu privire la numărul, impactul și tendinţele înregistrate în domeniul dezastrelor naturale are și alte cauze. Organizaţia belgiană CRED, Centrul pentru Cercetarea Epidemiologiei Dezastrelor, sublinia pe site-ul său existenţa „lipsei unui consens internaţional privind cele mai bune practici pentru culegerea datelor [privind dezastrele.] Pe lângă complexitatea colectării informaţiei de încredere, un obstacol rămâne variabilitatea uriașă a definiţiilor, metodologiilor, instrumentelor și surselor.”

Nu putem, așadar, ști cu certitudine dacă astăzi sunt mai multe dezastre decât în trecut, dar de ce ne-ar interesa acest lucru?

Dezastrul, translator al lui Dumnezeu

În multe tradiţii religioase, dezastrele au fost văzute, de-a lungul timpului, ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe creștini, unii consideră că dezastrele au rol punitiv: „Ne-a bătut Dumnezeu” se aude în multe buletine de știri despre vreo calamitate autohtonă. Dar simţământul că dezastrul e o pedeapsă nu este tipic românesc. Cutremurul şi tsunamiul care au lovit Japonia au fost interpretate tot ca o pedeapsă divină de către diverse persoane, cea mai vizibilă fiind Shintaro Ishihara, guvernatorul oraşului Tokyo (care ulterior și-a cerut scuze că a pus cutremurul pe seama judecăţii divine). Controversatul teleevanghelist Pat Robertson a declarat că dezastrul din Haiti a fost provocat de „pactul haitienilor cu Diavolul”. Iar când a lovit uraganul Katrina, mai mulţi politicieni conservatori au spus că oraşul New Orleans a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a acceptat parade ale homosexualilor.

Pentru un alt segment de credincioși creștini, puterea manifestată în dezastre are un rol anticipativ. Un sondaj recent condus de Public Religion Research Institute și de Religion News Service, din Statele Unite, a relevat că 31% dintre catolici și 34% dintre reformaţi consideră că dezastrele sunt un semn divin. Procentul a fost aproape dublu în rândul creștinilor evanghelici. Circa 67% dintre aceștia s-au declarat convinși că dezastrele constituie dovezi că trăim zilele finale ale umanităţii. Această convingere se bazează pe interpretarea unor texte ale Scripturii, precum capitolul 24 din Evanghelia după Matei, care este poate cel mai reprezentativ pasaj care pune dezastrele naturale în relaţie cu Parousia (revenirea lui Christos), așteptată de întreaga creștinătate: „…Vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24:7,8).

Pierduţi în traducere

Cele două interpretări menţionate mai sus apelează la episoade sau pasaje din Scriptură pentru a se legitima. Însă existenţa altor pasaje biblice, care evidenţiază aspecte aflate în contrast cu aceste interpretări, arată necesitatea unui răspuns mai amplu.

De exemplu, capitolul 5 din aceeași Evanghelie după Matei Îl portretizează pe Dumnezeu foarte diferit de imaginea divinităţii care îi pedepsește răzbunător pe necredincioși: „…El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptaţi? Nu fac așa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobișnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fe? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:45-48). Numeroase alte versete subliniază caracterul divin ca fiind unul plin de răbdare și milă faţă de nelegiuiţi. Iar iubirea prin care Dumnezeul creștin Își declină personalitatea face greu de asimilat o posibilă asociere a Lui cu un zeu care își trăsnește supușii rebeli.

Apoi, interpretarea dezastrelor ca un semn decisiv al revenirii lui Christos trebuie să ia în consideraţie că foamete, boli și cutremure existaseră și înainte de momentul la care Iisus le vorbea ucenicilor despre revenirea Lui. (Tot Biblia relatează, de exemplu, că în vremea patriarhului Iosif, Canaanul și Egiptul au trecut prin șapte ani consecutivi de foamete. Șapte ani! Aproape inimaginabil în contextul nostru de azi.)

Nu este necesar să facem din Ebola o ameninţare mai mare decât ceea ce este doar pentru a reuși să identificăm în ea un semn escatologic. În istorie am citit deja despre ciuma bubonică, „moartea neagră”, care, între 1346 și 1353, a ucis între 30 și 60% din populaţia Europei (75-200 de milioane de oameni), după ce făcuse deja ravagii în zonele răsăritene (Egipt). Ce a urmat a fost un val de fanatism religios, care a dus la persecuţii uluitoare și care a exterminat comunităţi evreiești întregi: Mainz, Köln, Strassbourg (o repetiţie pentru Holocaust!). Până în 1350, deja 150 de comunităţi iudaice minore şi 60 de comunităţi majore fuseseră măcelărite. Fiindcă autorităţile nu cunoșteau cauzele bolii, nici tratamentul sau mijloacele de intervenţie, temerile oamenilor au fost lăsate să escaladeze până la isterie. Cineva trebuia să plătească pentru apariţia ciumei. Şi au plătit evreii, ţiganii, „ereticii”, până şi bolnavii de psoriazis, cei care aveau acnee, cerşetorii sau alte categorii damnate, despre care se credea că ar putea fi cauza ciumei (prin contact involuntar, prin conspiraţie sau prin magie). De atunci, au trecut șapte secole, iar sfârșitul nu a venit.

Ridurile umanităţii

Unii teologi spun că fenomenele naturale nu ar trebui percepute drept semne directe ale revenirii lui Christos, întrucât singurul fenomen indicat de versete ca fiind nu „începutul”, ci „semnul” revenirii este Însuși Christos venind pe norii cerului. La ce să folosească atunci enumerarea dezastrelor?

Jon Paulien, teolog specializat în studii escatologice[1], vine cu un posibil răspuns: „Semnele nu au fost date pentru a stimula speculaţiile cu privire la timpul sfârșitului. (…) În schimb, ele ne-au fost date pentru a stimula studierea Bibliei, pentru a trăi cu credinţă și (…) pentru a ne aminti să veghem în orice moment.” „Accentul principal nu ar trebui pus pe elementele din lumea naturală, ci pe dimensiunile spirituale ale lumii”, afirmă și dr. Ekkehardt Mueller, expert în Apocalipsa, într-un interviu publicat în revista Semnele timpului, ediţia tipărită din luna martie 2011.

Nimeni nu poate să conteste că semnele i-au convins pe mulţi să își ia în serios viaţa spirituală. Pentru ei, dezastrele au fost un argument mai relevant în această direcţie decât imprevizibilul care ameninţă clipă de clipă vieţile oamenilor. Calamităţile au reușit să îi conștientizeze pe mulţi cu privire la fragilitatea vieţii umane și cu privire la faptul că suntem departe de a fi stăpânii naturii și ai propriei vieţi. Și, așa cum se întâmplă adesea în providenţa lui Dumnezeu, chiar și dezastrele pot ajunge să aibă un rol benefic. Ele pot aminti de degradare ca o constantă a vieţii pe care o trăim, care nu face parte din planul original al vieţii create de Dumnezeu pe Pământ. Și, în acest fel, dezastrele ajung mijloace prin care oamenii află, într-unul dintre cele mai dificile moduri, că timpul pentru deciziile spirituale este întotdeauna prezentul. Azi.

Footnotes
[1]„Norel Iacob, «Crește numărul de cutremure în lume?», ST, 11 martie 2011, semneletimpului.ro”.

Note

„Norel Iacob, «Crește numărul de cutremure în lume?», ST, 11 martie 2011, semneletimpului.ro”.