Să începi de jos și să ajungi pe culmile gloriei profesionale și financiare este o ambiţie decentă, dacă ești dispus să muncești pentru asta. Cu toate acestea, este însă și o ambiţie care nu se mai suprapune peste realitatea economică a multor ţări dezoltate, unde inechitatea veniturilor este tot mai mare.

În SUA, Marea Britanie, Franţa, dar și în alte ţări, politicile naţionale se văd nevoite să acorde tot mai multă atenţie problemelor acelor oameni ale căror locuri de muncă au fost distruse de globalizare și automatizare, dar și fricilor părinţilor care se tem că, pentru copiii lor, viaţa va fi mai grea decât a fost pentru ei, scriu Michael Carr și Emily Wiemers, doi economiști de la Universitatea din Massachusetts. Dacă, în general, economiștii nu s-au speriat de această situaţie, preconizând că odată cu creșterea inechităţii economice va crește și mobilitatea intergeneraţională, Carr și Wiemers arată în ultimul lor studiu că aceste așteptări nu corespund realităţii. Tinerii din clasa muncitoare, în loc să calce pe urmele părinţilor spre fabrici care acum sunt închise, trebuiau să își specializeze studiile și să se alăture economiei de top, după cum se așteptau economiștii. Problema este că, în realitate, asta nu se întâmplă. De fapt, pierderea locurilor de muncă pe plan local influenţează în mod negativ atât sănătatea mentală a tinerilor, cât și performanţele lor academice, ceea ce sporește inechitatea între clase sociale, chiar și între rase, din moment ce afroamericanii și cei din familii sărace sunt cei mai afectaţi. Inechitatea pe plan educaţional se reflectă mai departe și în piaţa muncii.

Carr și Wiemers au analizat mobilitatea pe scara veniturilor atât între clasele sociale, pe durata derulării carierelor persoanelor vizate, dar și evoluţia mobilităţii în timp, comparând perioada 1981-1996 cu perioada 1993-2008. Au descoperit că „probabilitatea de a ajunge, la finalul carierei, la același nivel de venituri ca la început a crescut, în timp ce probabilitatea de a avansa din punctul de pornire a scăzut”, citează The Atlantic. Concluziile vizează doar anumite clase sociale, atât pentru cei săraci, cât și pentru cei din clasa de mijloc, crescând probabilitatea ca aceștia să rămână la același nivel salarial ca la începutul carierei, în timp ce pentru cei din top, care oricum încep cu venituri mai mari, salariile vor crește cât timp lucrează. „Din anumite motive, există o cale de a urca în distribuţia veniturilor, care a fost blocată pentru anumite persoane”, spun autorii. Și mai îngrijorător este faptul că asta include și persoanele care au terminat o facultate. Tot mai multe persoane educate și-au început carierele cu venituri mai mari decât cei din generaţiile trecute, dar le-au încheiat cu venituri mai mici. „Se observă tot mai mult că nu contează ce educaţie ai, mai mult contează de unde începi,” spun autorii.

Rezultatele studiului celor doi economiști subliniază un aspect definitoriu pentru ce înseamnă să faci parte din clasa de mijloc astăzi, apreciază Elisabeth Jacobs, directoare pentru politici și programe academice la Centrul Washington pentru creștere echitabilă, de tip think-tank. „Dacă ești în mijloc, ești blocat acolo, ceea ce înseamnă că nu este spaţiu să intre și alţii la mijloc… Nu poţi să te educi ca să urci”, spune ea. Carr și Wiemers nu sunt siguri de ce anume economia americană nu mai încurajează mobilitatea, dar citează studiile economistului David Autor, care a descoperit că numărul de locuri de muncă pentru cei prinși la mijloc stagnează, în timp ce numărul de locuri de muncă pentru cei din top și pentru cei din clasele de jos crește. Carr și Weimer mai adaugă în ecuaţie și inechitatea veniturilor, adică creșterea fabuloasă a veniturilor celor din top faţă de populaţia totală, ceea ce ridică încă un obstacol în calea succesului financiar al celor care speră să ajungă și ei în top. „În prezenţa inechităţii care este în creștere, faptul că mobilitatea s-a redus înseamnă că treptele de pe scara veniturilor s-au distanţat și mai mult, dar și că a te mișca de pe una pe alta e tot mai dificil”, rezumă autorii articolului.

Unele dintre aceste rezultate le-am mai întâlnit. Cercetările făcute de economistul Thomas Piketty arată că, în ultimii 30 de ani, creșterea veniturilor celor mai săraci 50% dintre americani a fost de 0%, în timp ce veniturile celor mai bogaţi 1% au crescut cu 300%. Iar sistemul funcţionează într-o așa manieră încât astăzi, în SUA, 43% dintre cei născuţi pe ultimul nivel al scalei veniturilor rămân acolo și doar 4% reușesc să ajungă la primul nivel, atenţionează Michael Sandel, profesor de filosofie politică la Universitatea Harvard.  La nivel global, cel mai recent raport Oxfam arăta că, pentru perioada 1990-2010, veniturile celor mai săraci 10% au crescut cu mai puţin de 3 dolari pe an, în timp ce veniturile celor mai bogaţi 1% au crescut de 182 de ori. Dacă creșterea ar fi fost inversă, 700 de milioane de oameni, majoritatea femei, nu ar trăi astăzi în sărăcie, nota raportul Oxfam.

Economia actuală, care funcţionează primordial în favoarea celor 1% bogaţi, este rodul unui capitalism care a fost motorul prosperităţii, însă instituţiile democratice care au creat spaţiul de manevră pentru liderii de afaceri nu au ţinut pasul cu schimbarea accelerată a tehnologiei și a economiei și nu au făcut ajustările potrivite pentru ca tot mai mulţi oameni să beneficieze de un sistem care le apaţine tuturor, spune Dominic Barton, director al uneia dintre cele mai mari firme de analiză și consultanţă pentru mediul de afaceri, organizaţii, guverne. Capitalismul și globalizarea nu trebuie să fie pur și simplu demonizate și scoase din calcul pentru viitorul umanităţii, din moment ce în ultimele decenii au scos din sărăcie sute de milioane de oameni, reducând diferenţa de nivel dintre cele mai sărace și cele mai bogate ţări. Însă asta nu înseamnă că direcţia în care merg lucrurile nu trebuie și nu poate fi schimbată.

În primul rând însă, se cuvine să tragem concluzia că direcţia acesta trebuie schimbată, pe când noi încă trăim cu iluzia că sistemul meritocratic funcţionează. În continuare, societatea capitalistă susţine că oricine poate ajunge oricât de sus dorește dacă muncește îndeajuns, punând presiune asupra cetăţenilor deja epuizaţi, dar perpetuând, în același timp, privilegii istorice. „Ni se spune că astăzi suntem mai liberi ca oricând să ne alegem destinul, dar posibilitatea de a alege, în afara naraţiunii de succes, este limitată. Iar cei care nu reușesc sunt percepuţi ca rataţi, milogi, care profită de sistemul nostru social“, explică profesorul și autorul Paul Verhaeghe. Această economie funcţionează, deci, pe mai multe prezumţii demonstrate astăzi a fi eronate și care stau la baza multora dintre politicile, investiţiile și activităţile guvernelor, ale mediului de afaceri și ale celor cu bani, dar care eșuează în dreptul celor săraci și al societăţii în general, scrie raportul Oxfam.

Martin Luther King a avertizat că, dacă îi ignori pe cei săraci, va urma o implozie: „Dr. King a înţeles că salvarea comunităţilor trebuie să stea înainte de salvarea corporaţiilor, că nu ar trebui să tratăm corporaţiile de parcă sunt oameni, și pe oameni de parcă sunt lucruri.” Din păcate, este ceea ce vedem repetându-se și în istorie. Walter Scheidel, autor și istoric în cadrul Universităţii Princeton, plasează discuţia despre creșterea inechităţii într-un context istoric generos, pentru a examina circumstanţele în care inechitatea ar putea fi redusă. El observă că inechitatea internă (în interiorul unei ţări, nu între ţări) a fost mai mereu mare sau în creștere în istorie și că sunt doar patru situaţii în care aceasta poate fi nivelată complet. Epidemiile, precum „moartea neagră”, au făcut asta în Europa medievală, colapsul unor sisteme statale și economice, precum dezintegrarea Imperiului Roman sau sfârșitul Dinastiei Tang în China, funcţionează la fel, dar și revoluţiile totale, de tip chinez sau rusesc, sau războiul care cere mobilizarea în masă. Violenţa nu duce automat la echitate socială, exceptând cazurile când se întâmplă la scară largă, spune istoricul. În cartea The Great Leveller: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century („Factorul absolut de nivelare: violenţa și istoria inegalităţii, din epoca de piatră până în secolul douăzeci și unu”), el arată că războaiele mondiale au fost principala cauză pentru o scădere fără precedent a inechităţii în lumea vestică, între 1910 și 1970. În mod direct și indirect, aceste războaie au produs o gaură enormă în averea bogaţilor, în timp ce săracii s-au strâns în sindicate și au început să negocieze venituri mai mari.

Pentru viitor, Scheidel nu prevede repetarea unor circumstanţe asemănătoare, nici epidemii de severitatea celor istorice, nici războaie purtate ani de zile cu armate de milioane de oameni. Pe lângă asta, Revoluţia Industrială a dus, până la urmă, la o prosperitate generalizată și, chiar în ciuda creșterii inechităţii interne în ţările dezvoltate, inechitatea globală, între ţări, a scăzut. Cu toate astea, circumstanţele istorice se pot schimba. După cum arată Scheidel, secolul XX a fost destul de diferit de cele dinainte. Nu se poate să urmeze o transformare, poate nu pe tiparul unui război mondial, dar la fel de profundă în felul în care oamenii și ţările cooperează între ele sau eșuează în a coopera? Unii își pun serios aici problema inteligenţei artificiale, a felului în care ar putea schimba din temelii modul în care înţelegem să trăim viaţa de mii de ani, scopul final pe care îl atribuim umanităţii și modul cum ajungem acolo. În orice caz, se poate ivi o șansă pentru nivelarea inechităţii, dar trebuie să ne gândim cât de rea trebuie să ajungă să fie situaţia ca să ne bucurăm de ce ar urma.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.