Un nou caz „inedit” de eutanasie vine din Olanda, unde doi soţi au primit permisiunea să își pună capăt zilelor pentru că nu voiau să trăiască unul fără celălalt și nici să părăsească această lume singuri. Niciunul dintre ei nu era pe moarte și nici nu suferea de vreo durere „cronică și insuportabilă”, așa cum se prevede în legea care reglementează aceste cazuri.

Nic și Trees Elderhorst aveau fiecare 91 de ani. Nic suferise un infarct în 2012 care i-a redus mobilitatea, iar soţia sa a fost diagnosticată cu demenţă. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu se afla într-o stare de sănătate atât de precară încât să se considere că sunt pe moarte. Dar cererile amândurora au fost acceptate, ceea ce face ca acest caz de eutanasie la dublu să fie considerat un caz rar. „Cererile duble sunt rareori admise. Este o coincidenţă când ambele persoane îndeplinesc criteriile pentru eutanasie în același moment”, a declarat Dick Bosscher, de la Asociaţia pentru Eutanasie Voluntară, o organizaţie de 165.000 de membri, dintre care făceau parte și soţii Elderhorst. Dar cât de rare sunt cazurile de eutanasie de fapt?

De unde s-a plecat și unde s-a ajuns

În 2016, cel mai recent an pentru care s-au făcut calcule, au fost raportate 6.091 de cazuri de eutanasie. Aceasta nu înseamnă decât 4% din numărul total de cazuri de deces din acel an. Este un procent mic, iar studiile arată că nu se poate spune că în ţările în care eutanasia este legală există o epidemie de astfel de cazuri. Un studiu realizat pe Olanda în perioada 1990-2011 arată că rata de aprobare a cazurilor propuse este între 32%-45%.

Cu toate acestea, creșterea este evidentă. Dacă în 2016 au fost raportate 6.091 de cazuri, în 2015 erau 5.561, în 2014 – 5.306, în 2014 – 4.829, în 2009 – 2.636, iar în 2003 (primul an de după legalizarea eutanasiei) – 1.626 de cazuri. Iar acestea sunt doar cazurile raportate. În Olanda sistemul este de așa natură încât medicii trebuie să raporteze singuri la una din cele cinci comisii regionale care studiază aceste cazuri, ceea ce înseamnă că sunt și multe cazuri neraportate. Într-un studiu din anul 2010, publicat în jurnalul Lancet, se preconiza că 23% din totalul numărului de eutanasii nu sunt raportate. Dacă tendinţa s-a menţinut, ar însemna încă 1.400 de cazuri pentru 2017. „În ultimii zece ani, numărul de cazuri raportate a crescut de la 2.000 la 6.000 pe an. Tot mai mulţi oameni cer să fie eutanasiaţi, tot mai mulţi doctori sunt dispuși să îi ajute, iar consultanţii care asistă doctorii acceptă tot mai multe cazuri”, a declarat dr. Boudewijn Chabo, cel care este considerat pionierul eutanasiei în Olanda.

Dar nu doar creșterea este îngrijorătoare, ci lejeritatea cu care sunt aprobate unele cazuri, în special cele care implică pacienţi cu probleme psihiatrice. „Ceea ce mă îngrijorează este creșterea numărului de cazuri care implică pacienţi cu demenţă, de la 12 în 2009, la 141 în 2016, și pacienţi cu probleme psihiatrice cronice, de la 0 la 60. Cineva poate să spună că aceste numere sunt mici. Dar bolile creierului se înmulţesc azi foarte repede. Mai mult de 100.000 de oameni suferă de aceste boli care nu pot fi vindecate. Mai ales în aceste cazuri, povara financiară a îngrijirii medicale afectează calitatea vieţii pacienţilor. Oricine poate prezice ușor că asta ar putea duce la o creștere masivă a numărului de cazuri de eutanasie”, avertizează Chabot. El spune că legea care reglementează eutanasia în Olanda a luat-o pe arătură și amintește de cazul unei femei cu demenţă care a murit prin injecţie letală în timp ce se împotrivea verbal și fizic. Femeia declarase că vrea să fie eutanasiată când va simţi „că e momentul”, însă între timp a dezvoltat demenţă. Comitetele regionale care se ocupă de astfel de cazuri au decis că doctorul a acţionat „de bună credinţă” și aici s-a terminat povestea. De fapt, Chabot atrage atenţia că, în 2016, din 201 cazuri prezentate în faţa comisiilor, doar unul a fost găsit problematic, pentru că nu ar fi îndeplinit criteriul „suferinţei nesuportabile”.

Aceasta, deși în presă au fost raportate mai multe cazuri îngrijorătoare. În 2015, o femeie în vârstă care a avut mai multe episoade depresive a fost eutanasiată, deși nu a fost consultată de un psihiatru independent, ci doar de medicul geriatru, pentru că acesteia i-ar fi fost frică de psihiatri. Într-un alt caz, o femeie în vârstă a fost eutanasiată pe baza unei dorinţe testamentare exprimate cu zeci de ani în urmă și în ciuda faptului că femeia nu avea o suferinţă intolerabilă – după cum a declarat în faţa comisiei chiar medicul care a eutanasiat-o, pentru ca mai apoi să spună că acea declaraţie a fost „incompletă”. Într-un alt caz, o femeie care suferea de demenţă semantică, adică își pierduse abilitatea de a folosi cuvintele pentru a transmite un mesaj cu sens, a fost eutanasiată după ce soţul ei, cât și doctorul de la clinica de eutanasiere au interpretat anumite exprimări drept „vreau să mor”. Comisia a hotărât că moartea ei este în concordanţă cu instrucţiuni scrise pe care le lăsase mai demult. Asemenea episoade ridică semne de întrebare cu privire la eroziunea protecţiei de care ar trebui să se bucure cei care sunt vulnerabili social și care suferă medical.

Suferinţa nu mai e normală

„Suntem fericiţi că avem în Olanda această legislaţie atent lucrată și miloasă care permite îndeplinirea dorinţelor onorabile ale acestor două persoane, a căror soartă era dureroasă și fără speranţă”, a mai declarat Bosscher. Care, mai exact, era această soartă? „Medicul geriatru a stabilit că mama noastră este competentă din punct de vedere mintal. Dar, dacă tatăl nostru ar muri primul, atunci impactul ar putea-o dezorienta total și ar ajunge într-un cămin de bătrâni, ceva ce vrea să evite cu disperare”, a explicat fiica lor. Aceasta sugerează două lucruri: că mai degrabă de frica de a ajunge la sanatoriu a fost ales acest scenariu și că legile au permis eutanasia pe baza unui scenariu care poate nu s-ar fi adeverit niciodată.

În faţa unei posibile suferinţe, a ajuns preferabil să mori cu zile, și aceasta să fie considerată milă. Nici suferinţa și nici moartea neplanificată nu par să mai facă parte din normalul vieţii. Ele sunt ceva care ne insultă demnitatea, iar așa ceva devine tot mai inacceptabil pe măsură ce speranţa de viaţă crește concomitent cu calitatea vieţii. Nu mai suntem obișnuiţi să suferim ca pe vremea bunicilor noștri și, spre deosebire de ei, care vedeau moartea cam la orice pas, noi suntem separaţi de ea. Când vine, ea nu este un final normal la viaţa pe pământ, ci este un hoţ care intenţionat ne alege pe noi pentru a ne face rău.

„În Belgia și în Olanda au legi mult mai expansive, care nu pun atât de mult accent pe diagnostic”, a scris dr. Scott Kim, psihiatru și bioetician în jurnalul JAMA Psychiatry, într-un studiu care compară legile ce reglementează eutanasia în mai multe ţări. Se profită de această libertate mai ales în cazurile pacienţilor cu boli psihiatrice. Se pare că 1 din 10 pacienţi acceptaţi pentru eutanasie din cauza unor probleme psihiatrice nici măcar nu este consultat de psihiatri independenţi, așa cum prevede legea, iar într-un sfert din cazuri, doctorii care tratează pacientul nu reușesc să ajungă la un consens. În jumătate dintre cazurile studiate în JAMA era vorba de pacienţi cu tulburări de personalitate, ceea ce ridică din start întrebări despre stabilitatea dorinţei exprimate de a se sinucide.

„Pentru mine este foarte îngrijorător. Unele dintre aceste cazuri au potenţial de a fi tratate. Cred că atunci când deschidem ușa sinuciderii asistate pacienţilor cu probleme psihiatrice riscăm să abandonăm pacienţi care încă au șanse”, spune și dr. Aaron Kheriaty, psihiatru și director al Programului de Etică Medicală din cadrul Universităţii din California. Poate că dacă familia și medicii soţilor Elderhorst ar fi avut altă abordare faţă de viitor, nici nu am mai fi discutat astăzi despre acest caz. În ceea ce privește legislaţia, acesta poate fi doar primul dintre viitoare cazuri de eutanasie bazate pe ceea ce se cheamă „viaţă împlinită”. Anul trecut s-a discutat pentru prima dată în parlamentul olandez propunerea ca eutanasia să fie posibilă și pentru persoanele în vârstă sănătoase, dar care au trăit o „viaţă împlinită” și își doresc să moară înainte să cunoască suferinţa. Propunerea nu a fost încă adoptată, dar, prin aprobarea unor cazuri ca cel de faţă, este evident că acest stil de gândire este deja pus în practică.

 

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.