Un salvator care se lasă rugat

234

Atacarea Statului Islamic ar fi a șaptea intervenţie militară într-o ţară musulmană pe care Obama o conduce de la primirea Premiului Nobel pentru Pace încoace.

Dacă Turcia ar fi acceptat ca SUA să folosească bazele militare turcești pentru campania americană împotriva Statului Islamic, așa cum se anunţa duminică, am fi fost martorii unei turnuri deosebite a ceea ce unii au estimat că ar putea fi începutul unui conflict care va mai dura chiar și 30 de ani.

Luni însă autorităţile turce au dezminţit semnarea unui acord „nou” cu Statele Unite, subliniind ferm că Turcia refuză să se alăture coaliţiei militare internaţionale condusă de SUA, câtă vreme SUA nu intervine militar pentru înlăturarea președintelui sirian Bashar al-Assad.

Principala îngrijorare a guvernului turc este aceea că o eventuală campanie aeriană împotriva jihadiștilor ar consolida tabăra președintelui sirian.

În plus, nota analistul Petre M. Iancu pentru Deutsche Welle, „liderii Turciei sunt şi ei islamişti sunniţi, ca şi membrii ISIS, pe care Ankara i-a tolerat şi poate chiar susţinut, ani la rând, după izbucnirea răscoalei contra dictatorului sirian Hafez el Assad”.

America, târziu

Lipsa unei viziuni clare din partea americanilor, care și-au asumat rolul de lider în lupta împotriva Statului Islamic, erodează încrederea într-o soluţionare rapidă și trezește îngrijorare cu privire la consecinţele întârzierii de a acţiona.

Fostul șef al Pentagonului identifica premise ale actualului conflict în eșecul președintelui Obama de a determina guvernul irakian să autorizeze menţinerea unui contingent de militari americani după retragerea trupelor, în 2011. Leon Panetta aprecia că acest lucru a creat un „vid” de securitate care a permis instalarea infrastructurii Statului Islamic.

Între timp, gruparea ultraradicală se îmbogăţește cu circa 3 milioane de dolari pe zi, pe care îi obţine din donaţii, jafuri, din petrol și trafic de persoane, dar și din contrabandă și taxe de protecţie. Se estimează că nu mai puţin de 8 milioane de dolari ar ajunge în mâinile teroriștilor ca urmare a colectării taxelor de protecţie.

Salvare condiţionată

Comunitatea internaţională privește la Statele Unite ca la un salvator, dar unul care salvează după propria lege și după propriile condiţii.

Administraţia Obama nu a avut reţineri privind utilizarea forţei atunci când a considerat că acesta ar fi cursul potrivit de acţiune. Iar atacarea Statului Islamic ar fi a șaptea intervenţie militară într-o ţară musulmană pe care Obama o conduce de la primirea Premiului Nobel pentru Pace încoace.

La decernarea distincţiei, președintele declara că „înfruntă lumea așa cum este”. „Nu pot sta indiferent în faţa ameninţărilor la adresa poporului american. Nu vă lăsaţi înșelaţi: răul chiar există în lume. (…) A spune că forţa este uneori necesară nu este un apel la cinism; este o recunoaștere a istoriei, a imperfecţiunilor omului și a limitelor raţiunii.”

Analistul Peter Bergen sublinia pentru CNN disonanţa dintre acest discurs și discursurile de început în mandatul său de președinte. De pildă, într-o cuvântare la Cairo în iunie 2009, Obama promitea o reorientare a relaţiilor cu lumea islamică, o promisiune de altfel capitală în campania care i-a asigurat scaunul prezidenţial.

Evenimentele au luat însă un curs diferit de cel pacifist care fusese anunţat. Iar retorica intervenţionistă se bucură și de sprijinul în premieră al unor figuri religioase marcante, între care prima este cea a papei. Se va ajunge la pace. Aceasta este azi promisiunea liderilor politici confruntaţi cu ameninţarea ultraradicalilor islamici. Paradoxul este că se va ajunge la pace chiar și prin violenţă, la nevoie. Însă de ce este America singura considerată în măsură să evalueze această nevoie?

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.