Este firesc ca orice părinte care preţuiește valorile spirituale să își dorească să le transfere cu succes și copiilor. De multe ori însă, bunele intenţii se transformă într-un abuz spiritual subtil, ale cărui efecte cu greu pot fi gestionate.

Abuzul spiritual ajunge în atenţia presei doar atunci când constituie miezul unei știri de scandal. În condiţiile unei societăţi secularizate, știrile despre copii maltrataţi din considerente religioase constituie adesea deliciul publicului. Aceste cazuri servesc drept noi argumente pentru discreditarea educaţiei religioase și a valorilor pe care aceasta se bazează.

Există însă și ţări preocupate nu doar să evidenţieze cazurile în presă, ci și să ţină sub control fenomenul. Una dintre acestea este Anglia.

Londra ia măsuri

Ofiţerii de poliţie și corpul clerical din Londra au fost instruiţi recent să recunoască semnele de abuz suferite de copii acuzaţi că ar practica vrăjitoria sau ar fi posedaţi de spiritele rele.

Evenimentul s-a desfășurat având ca obiectiv creșterea gradului de conștientizare cu privire la abuzul asupra copiilor ca rezultat al unor convingeri religioase. Necesitatea acestei instruiri a venit ca urmare a 27 de sesizări referitoare la abuzul ritualic asupra copiilor, pe care Poliţia Metropolitană le-a primit în ultimul an.

Detaliile cuprinse în sesizări sunt ciudate pentru un privitor simplu. Un copil a fost forţat să bea substanţe necunoscute pentru a fi scăpat de demoni, iar alţii au fost duși la ceremonii de exorcizare. Nu au lipsit nici ardeii iuţi din angrenajul luptei împotriva diavolului. Utilizaţi în frecarea ochilor unui copil, procedura evocă gradul de absurditate la care pot ajunge unele convingeri religioase împletite cu superstiţiile.

Specialiștii în protecţia copilului participanţi la reuniune au considerat că formele de abuz sunt rar raportate și constituie un fel de crime ascunse bine păstrate în familii și în unele comunităţi religioase.

Familia faţă în faţă cu abuzul

Abuzurile care lasă urme fizice până la urmă pot fi mai ușor de depistat. Există și abuzuri care de regulă sunt minimalizate pentru că nu implică urme vizibile. Ce se poate face însă cu abuzul emoţional motivat religios, care își lasă amprenta în sufletul copilului? Aceasta este o formă de abuz chiar mai frecventă și mai puţin mediatizată, fiindcă se petrece cel mai adesea în cercul intim al familiei.

Roger Dudley oferă un exemplu concludent în privinţa efectelor pe care le au presiunile religioase ale părinţilor. O anume doamnă Hicks a consumat dintotdeauna mult zahăr. Fetele ei au fost obișnuite cu acest stil de viaţă. Au avut parte de o atmosferă plăcută până când mama a luat în serios principiile religioase. A decis că trebuie să renunţe la zahăr, iar fetele au trebuit să suporte efectul „convertirii” mamei. Problema este că ele nu vedeau situaţia în aceleași culori ca mama lor. În cele mai multe discuţii din familie, doamna Hicks își susţine poziţia apelând la argumente spirituale. Războiul a fost inevitabil. Mama a continuat cu presiunile, forţând voinţa fetelor. Rezultatul a fost previzibil: fetele au ajuns să urască religia, punând capăt călătoriei lor pe acest traseu.

La prima vedere, cazul pare să fie banal. Nu transmite ideea unei forme de abuz spiritual în sensul agresiv al acesteia. Însă implică forţarea voinţei din considerente religioase. Nu mai surprinde faptul că mulţi dintre cei care resping valorile religioase provin din părinţi religioși, transferând asupra religiei revolta lor împotriva familiei. Este, de fapt, efectul excesului de religie etalat de unii părinţi „bine intenţionaţi”, reprezentând o formă de abuz mult prea adesea ignorată.

Școlile expuse abuzului religios

Dacă familiile se confruntă cu probleme în ceea ce privește educaţia religioasă a copiilor, nici școlile nu stau mai bine. O dovadă o constituie acuzaţiile constante cu privire la ideile care sunt implementate copiilor. Spre exemplu, în România, cele mai multe acuzaţii cu referire la abuzul spiritual sunt asociate, așa cum este ușor de dedus, conţinutului orelor de religie.

Chiar în acest an un părinte a trimis o sesizare către inspectoratul școlar prin care semnala că profesoara de religie le spunea elevilor că mamele lor „vor arde în flăcările Iadului” dacă vor face avort. Ameninţarea cu Iadul este de fapt o problemă veche, care apare deseori în acuzaţiile pe care organizaţiile umaniste le formulează împotriva manualelor de religie.

Nu doar viziunea despre Iad este menţionată printre formele de abuz emoţional asupra copiilor, ci și perspectiva despre viaţă modelată pe fundamentalism religios. Astfel, o reclamaţie ASUR, conform HotNews, acuză „iresponsabilitatea celor care le induc copiilor ideea că pentru a se vindeca de o boală trebuie să cheme preoţii Bisericii și să se ungă cu ulei sfinţit”. Nemulţumirea celor în cauză este că acest gen de educaţie nu rămâne în perimetrul bisericii, așa cum ar fi cazul: „Rămâi stupefiat că toate acestea se pot petrece în secolul XXI, cu aprobarea și sprijinul Ministerului Educaţiei!”

Ce ar fi de făcut?

Pentru umaniști, problema este simplă: eliminarea religiei din sfera publică. Pentru părinţi însă, chestiunea rămâne arzătoare, mai ales în contextul unei societăţi suficient de active în demolarea valorilor religioase. Și atunci, există tendinţa firească de accentuare a controlului, de implementare a unor concepţii ciudate sau chiar de frângere a voinţei copilului.

Este relativ facilă identificarea unei posibile cauze a acestei situaţii. Persoanele care cred că există adevăruri absolute devin mai inflexibile faţă de opţiuni care contrastează cu convingerile proprii. De aici se naște sursa unui conflict fără final. Poate fi generat acasă și exportat și în biserică.

O soluţia adecvată pentru ieșirea din acest carusel este conștientizarea părinţilor și a școlii că cea mai bună modalitate de educaţie religioasă nu este supunerea copiilor, ci interiorizarea valorilor. Este vorba de o altă optică, una cu alte implicaţii și cu o abordare variată. Aceasta presupune un proces îndelungat, din care abuzul (sub formele lui diverse) trebuie exilat.

Principiile Cerului nu pot fi transferate cu forţa. Valorile care nu sunt experimentate și, mai ales, care nu sunt înţelese, nu sunt valori personale. Părinţii pot obţine o victorie à la Pirus, însă în realitate vor fi adevăraţii perdanţi. Victimelor nu le rămâne decât să schimbe direcţia călătoriei lor prin viaţă, una care riscă să se intersecteze tot mai puţin cu cea a părinţilor.