Un studiu publicat recent de LifeWay Research evidenţiază un decalaj periculos în peisajul religios american. Cercetătorii vorbesc despre o discrepanţă tot mai mare în tiparele de creștere a bisericilor americane protestante: bisericile mari se fac tot mai mari în timp ce bisericile mici se fac tot mai mici.

„Scopul principal al studiului a fost acela de a obţine un set de măsuri obiective în ce privește reproducerea bisericilor și tiparele de multiplicare de astăzi și să înţelegem mai bine ce stă la baza contextului de creștere”, a explicat Todd Wilson, din cadrul LifeWay Research, pentru Christianity Today.

Conform lui Aaron Earls, cercetător în cadrul LifeWay care a publicat un articol rezumativ al studiului pentru Christianity Today, veștile sunt foarte proaste – 6 din 10 biserici creștine protestante sunt în fază de platou sau declin în ce privește numărul de membri, mai mult de 50% dintre ele botezând mai puţin de 10 persoane în ultimele 12 luni. „Creșterea nu este absentă din bisericile americane. Însă creșterea rapidă prin convertire este neobișnuită”, concluzionează Scott McConnell, director executiv al LifeWay Research.

Această concluzie nu este nicidecum o veste nouă pentru pastorii americani, care au observat singuri tendinţa, însă situaţia nu este chiar atât de gravă precum o prezintă Earls, crede pastorul și autorul american Karl Vaters. Datele sondajului arată că 28% dintre bisericile protestante au scăzut cu cel puţin 6% în ultimul an, 33% au rămas aproximativ la fel și 39% au crescut cu cel puţin 6%. Earls a prezentat această dinamică spunând că 6 din 10 biserici s-au plafonat sau au scăzut. Ceea ce nu este greșit tehnic, dar la fel de adevărat ar fi fost să spună că „mai bine de 7 din 10 biserici protestante (72%) s-au menţinut sau au crescut numeric”, punctează Vaters.

El pune exprimarea folosită de Earls pe seama viziunii prevalente în leadershipul creștin american (și nu numai), care echivalează starea de sănătate a congregaţiilor cu o creștere numerică constantă. Dacă aceasta nu are loc înseamnă că bisericile cu pricina s-au plafonat, nu că au reușit o menţinere care, până la urmă, este sănătoasă. Însă nici cuplarea acestora cu cele care au crescut nu oferă o imagine corectă. Până la urmă, aceste biserici ar trebui privite statistic drept „neutre”, iar concluzia cea mai corectă ar fi să spunem că, „în timp ce 33% dintre biserici s-au menţinut numeric la fel, bisericile care au crescut numeric (39%) sunt semnificativ mai multe decât cele care au scăzut numeric (28%)”, explică Vaters. Ceea ce este mult mai bine decât era de așteptat.

Odată rezolvată această problemă, rămâne alta – congregaţiile cu cele mai mari șanse de creștere sunt cele 10% care deja au peste 250 de membri.

Cresc doar megabisericile?

În 2018, puţine biserici protestante și-au lărgit perimetrul de acţiune (3%) și doar 32% au fost implicate în vreo formă sau alta în plantarea de biserici. Dintre acestea, doar 12% au fost implicate direct și semnificativ în acest proces, 7% fiind sponsori financiari principali pentru efortul de plantare.

Evaluând bisericile după numărul de convertiri la 100 de membri reiese că 67% dintre biserici au botezat cel mult 10 oameni la 100 de membri în ultimul an. Mai mult de o treime (35%) au botezat mai puţin de 5 oameni la fiecare 100 de membri. Deși nu există diferenţe majore între bisericile evanghelice și fraţii protestanţi istorici (luterani, prezbiterieni, metodiști, baptiști etc.) în privinţa categoriilor de nou-convertiţi, există diferenţe între confesiuni. Topul în ordine descrescătoare, de la 10 nou-convertiţi la 100 de membri în jos, arată în felul următor: penticostali, luterani, baptiști, metodiști, prezbiterieni și reformaţi.

Majoritatea bisericilor protestante din America au mai puţin de 100 de persoane care vin regulat (săptămânal) la serviciile religioase (57%), inclusiv 21% care numără mai puţin de 50 de oameni. Doar o biserică din 10 (11%) se bucură de o medie de participare săptămânală de cel puţin 250 de persoane, mai arată studiul. Însă ritmul de creștere a bisericilor mari este exponenţial faţă de cel al bisericilor mici.

„Acum o generaţie, o biserică de oraș de dimensiune medie avea între 50 și 75 de membri, în timp ce bisericile mari nu depășeau 500 de membri. Chiar și în orașele mari și cu o participare ridicată, nu prea găseai biserici cu peste 1.000 de membri. Astăzi, dacă trăiești într-un oraș mare vei avea câteva biserici de peste 5.000 de membri pe lângă tine. Câteodată chiar de 10.000 sau 20.000. Însă media celor mai multe biserici normale este tot între 50 și 75”, puncta Karl Vaters într-un articol Christianity Today de anul trecut.

Însă aceste cifre pot fi înșelătoare, fiindcă, deși bisericile mari și megabisericile cresc mult mai rapid decât cele mici ca valori numerice, bisericile mici se bucură de cele mai multe convertiri la 100 de membri, în timp ce bisericile mari se bucură mai degrabă de ceea ce Vaters numește „consolidare”, adică creștere prin transfer și nu exprimă neapărat o reușită spirituală a acelor biserici, ci mai degrabă schimbări demografice și de mentalitate în ce privește practicile spirituale.

Studiul LifeWay arată foarte clar că doar 18% dintre bisericile de peste 250 de membri au avut 10 convertiri la 100 de membri în ultimul an, pe când printre bisericile mici (cu mai puţin de 50 de membri) procentul crește la 46%. „Cu o așa rată de convertire semnificativ mai mare printre bisericile foarte mici, de ce încă se pune așa o presiune neabătută ca bisericile să devină tot mai mari? Nu ar trebui să studiem bisericile mici, să le lăudăm și să urmăm modelul congregaţiilor mai mici?” se întreabă Vaters. Desigur, el nu militează pentru plafonarea unei creșteri a bisericilor care vine natural, dar vorbește despre o distincţie clară între adaptarea unei biserici în creștere la o dimensiune și un model de management al bisericilor mari și foarte mari și o presiune externă ca bisericile mici să crească cu orice preţ. O astfel de presiune izolează neintenţionat bisericile mici și foarte mici.

Care e problema cu bisericile foarte mari?

De ce cresc exponenţial bisericile mari? Vaters explică faptul că, atunci când numerele cresc spre extreme, bisericile trebuie să se adapteze unui set de principii de management extrem de complex și diferit faţă de managementul bisericilor tipice. Nu este o opţiune, este o necesitate care derivă din coordonarea unor mii de oameni în fiecare săptămână. Pe măsură ce ajung să stăpânească aceste sisteme, megabisericile devin capabile să crească și mai mult. Aceste sisteme de management, care presupun printre altele mărirea echipei pastorale și administrative, sunt tot mai des adoptate de biserici relativ mici, de 250-500 de membri, ceea ce le ajută să crească mult și rapid, însă nu au corespondent și pentru bisericile mici, de 100-50 de membri, care rămân cu un ritm de creștere mult mai lent. Iar această prăpastie între bisericile foarte mici și foarte mari se tot lărgește.

Însă una dintre problemele megabisericilor este tocmai că aceste sisteme complexe de management înceţoșează graniţa dintre un management bun și îmbogăţire, multe dintre ele devenind ori tributare evangheliei prosperităţii, ori tributare pastorului principal, devenit un fel de superstar. Șase dintre cei mai cunoscuţi teleevangheliști au ajuns să fie investigaţi de Fiscul american pentru fraudarea fondurilor de milioane de dolari ale bisericilor pe care le conduc. Mulţi locuiesc în case de milioane de dolari și au planuri de achiziţii de avioane private absolut necesare pentru „lucrarea Domnului”. Și nu doar o megabiserică a suferit un episod de implozie după căderea din graţii a pastorului principal, cazul pastorului Mark Driscoll, cofondator al megabisericii Mars Hill din Seattle, Washington, fiind unul dintre cele mai răsunătoare eșecuri.

Un alt aspect de care se pot plânge unii vizitatori la aceste biserici foarte mari este și că modelul de creștere poate să pară bazat pe un stil de predicare și chiar o teologie mult prea informale, laxe și „corecte politic”, care să atragă un număr cât mai mare și variat de persoane. Stilul lejer și informal este marca celor mai multe megabiserici americane astăzi, însă aspectele pozitive și negative sunt de discutat de la caz la caz și nu ar trebui presupus că toate sunt proaste sau că toate sunt bune. Însă este destul de clar că acest stil, care le permite un grad mare de anonimat vizitatorilor, poate crea o slujire neimplicată, de tip „spectator”, dacă nu chiar „consumator”.

Conform celor mai mulţi experţi în domeniu, era megabisericilor sau, mai bine zis, era primului val de megabiserici, caracterizate de tot ce am descris mai sus, este pe final și vom vedea o tranziţie spre centre de închinare în care vor fi oferite stiluri diferite de servicii divine și de închinare într-o multitudine de săli mai mici, fiecare desfășurându-se semiindependent, cu propriul pastor și echipa de închinare. Este o tranziţie observată, de exemplu, la megabiserica Village Church, din Dallas, Texas, condusă de pastorul Matt Chandler. De la o megabiserică, Village Church a migrat spre un multi-campus cu șase săli, iar în următorii cinci ani aceste campusuri vor fi transformate în biserici semiindependente, cu programe de închinare „contextualizate”.

O astfel de tranziţie ar trebui să rezolve problema lipsei de implicare a membrilor. Justin Brierley, care a făcut un tur al celor mai cunoscute megabiserici din America, scrie pentru Premier Christianity că a observat problema neimplicării în megabisericile tradiţionale, în care doar cei din primele rânduri par implicaţi, în timp ce oamenii ce stau în spate nici nu cântă și nici nu par să fie atenţi. Dar a observat-o si la megabisericile tip campus, care seamănă mai degrabă cu o staţiune de vacanţă în care poţi să te uiţi la predica transmisă pe ecrane la terasă sau la locul de joacă al copiilor sau poţi să optezi pentru un serviciu divin mai tradiţional, cum imnuri tradiţionale și orgă, sau pentru un serviciu divin „condimentat” cu influenţe de închinare hispanice. Ideea din spatele megabisericilor tip campus este cât se poate de pragmatică și înrădăcinată în nevoia de a veni în întâmpinarea nevoilor unei audienţe tot mai diverse demografic. Însă distribuirea atenţiei rezultă automat și în lipsa coeziunii congregaţiei. Rămâne de văzut dacă transformarea campusurilor în biserici autonome mai mici va fi o idee salvatoare pentru problemele megabisericilor și ale peisajului protestant american.