Creștinism „made in China”

617

Ideea unui brand creștin pare destul de ciudată, chiar și în condiţiile strategiilor de marketing care ne invadează viaţa cotidiană. Chinezii nu par să fie deloc inovatori în această privinţă. Încercarea guvernului chinez de branduire a creștinismului are ecou în istoria recentă a României.

Guvernul chinez intenţionează să introducă propriul brand în teologia creștină, relatează site-ul China Daily, un web-site susţinut de către statul chinez.

Care ar fi esenţa acestei provocări deloc surprinzătoare pentru realitatea religioasă din cea mai populată ţară de pe glob? „Construcţia teologiei creștine din China ar trebui să se adapteze la contextul naţional al Chinei și să fie infuzată de cultura chineză”, a spus Wang Zuoan, director al Administraţiei de Stat pentru Culte.

Practic, această teologie de tip chinez „trebuie să fie compatibilă cu calea socialismului” adoptată de Partidul Comunist Chinez.

Ceea ce românilor le aduce aminte de vremuri triste, chinezii par să accepte cu lejeritate. În opinia reprezentanţilor din cadrul bisericii protestante susţinute de către stat, acest proiect îi va încuraja pe mulţi credincioși să contribuie la progresul social al ţării, la prosperitate culturală și dezvoltarea economică. Deci, protestanţii nu par deloc deranjaţi de noul proiect al oficialităţilor de la Beijing.

Un purtător de cuvânt de la Christian Solidarity Worldwide (CSW) a spus că accentul pus pe contribuţia  credincioșilor la „progresul armoniei sociale” și nevoia creștinismului „de a se adapta la contextul naţional al Chinei” sunt un ecou al unor controverse ale trecutului cu privire la rolul religiei în promovarea armoniei sociale și unităţii naţionale.

„Deși Wang a vorbit în mod specific despre construcţia teologiei creștine din China, este dificil de prezis cum va arăta aceasta în practică. Scopul principal ar putea fi o reaccentuare a importanţei loialităţii creștinilor faţă de ţară și așezarea Partidului în topul priorităţilor”, a comentat mai departe reprezentantul SCW.

Creștinismul, o provocare pentru ateismul chinez

De fapt, analizând prin prisma realităţilor religioase din China, poate fi ușor dedusă strategia Beijingului. Comentariile lui Wang sunt de fapt parte a unui efort concertat pentru ţinerea sub control a creștinismului.

Din ianuarie, oficialii chinezi au distrus crucile a cel puţin 229 de biserici. Unele biserici au fost demolate în întregime, iar guvernul a emis avize de demolare a peste 100 de biserici.

„Deși aceste măsuri par să fi fost comandate de către autorităţile de la nivel de provincie, faptul că acestea au continuat timp de mai multe luni în faţa opoziţiei interne și internaţionale sugerează că acestea au cel puţin aprobarea, dacă nu încurajarea autorităţilor de la Beijing”, a declarat purtătorul de cuvânt al CSW.

În ultimele decenii, bisericile protestante chineze s-au dezvoltat extrem de rapid, însă practicile religioase rămân strict controlate de Partid. Face parte din politica oficială ca adepţii diferitelor culte recunoscute să se reunească doar în locuri aprobate corespunzător.

„Bisericile subterane” neautorizate, care s-au dezvoltat în afara organizaţiilor oficiale, sunt cu regularitate reprimate şi dizolvate de forţele de ordine.

În luna mai, într-un raport realizat de University of International Relations și de Social Science Academic Press  era menţionat faptul că religia a reprezentat o ameninţare gravă la adresa identităţii chineze. Infiltrarea religioasă a fost considerată una dintre cele patru provocări la adresa securităţii naţionale a Chinei.

Teama de influenţă străină asociată cu religia constituie o preocupare pe termen lung pentru autorităţile chineze. Mișcarea patriotică a celor trei autonomii, singura organizaţie autorizată şi care regrupează activităţile protestante din China continentală, ale cărei principii sunt autoguvernare, autosusţinere și autoproclamare, este un semn clar că există o intenţie nedisimulată de a-i ţine departe și fără influenţă pe misionarii creștini străini.

Creștinismul, partener al statului?

Ciudată este atitudinea de non-combat a protestanţilor. O atitudine care este incompatibilă cu însăși termenul de protestant.

O succintă retrospectivă explică predispoziţia protestantismului de ieșire de pe traiectoria pe care ar părea să i-o indice numele. O dovadă concretă în acest sens este atitudinea pe care majoritatea teologilor protestanţi (însă nu doar ei) au avut-o faţă de regimurile de dictatură.

Hitler a știut să le câștige supunerea în mod necondiţionat. Mulţi dintre protestanţi chiar au mizat pe aura mesianică a liderului nazist. De aici și până la declaraţii de iubire în numele preceptelor creștine nu a mai fost decât un pas.

Iar argumente în această direcţie au fost invocate cu destulă lejeritate. Apostolul Pavel afirmă în mod repetat că orice creştin datorează teamă şi ascultare „stăpânirilor”, fiindcă acestea sunt stabilite de către Dumnezeu. Mulţi creştini au luat această cerinţă a apostolului într-o manieră absolută.

Supunerea a devenit un deziderat în sine, suficient pentru liderii politici pragmatici să exploateze în folos propriu teologia protestantă. Apoi, solicitarea lui Iisus de a face o distincţie între Cezar și Dumnezeu pare a creiona o separare radicală între împărăţia „de aici” și cea „de dincolo”.

În consecinţă, nu puţini au optat pentru o construcţie teologică care să îi menţină la distanţă de arena politică. Rezultatul? Dezvoltarea unui pasivism creștin care a condus nu de puţine ori la înflorirea regimurilor de dictatură.

Cealaltă faţă a creștinismului

Pe de altă parte, aceeași istorie înregistrează și sclipirile unor personalităţi care prin decizia lor de a înfrunta autorităţile au contribuit decisiv la schimbarea traiectoriei umanităţii. Mahatma Gandhi sau Martin Luther King, Jr. au demonstrat cum valorile pot schimba fundamental societatea.

Ei și alţii cu manifestări similare ar putea fi ușor acuzaţi de nerespectarea statului de drept. De fapt, asta au și făcut. Au refuzat colaborarea cu statul de drept emitent de legi nedrepte.

Atitudinea lui Dietrich Bonhoeffer generează nu doar dileme, ci și acuzaţii la adresa celor care în numele creștinismului au făcut un pact cu dictaturile. Nici comunismul nu face excepţie. Iar România s-a încadrat și ea în același trend. Bisericile creștine și-au justificat de prea multe ori compromisul apelând la aceleași texte din Biblie.

Pe aceeași linie de frondă poate fi încadrată și atitudinea creștinilor chinezi care se adună clandestin în case. Refuzând integrarea în teologia aprobată de stat, disidenţii creștini din China demonstrează că istoria trebuie scrisă și cu suferinţă atunci când demnitatea umană este negată prin decizii politice.

Este un aspect pe care creștinii români sub comunism l-au dezvoltat doar parţial și secvenţial. Colaborarea cu structurile statului comunist pe care lideri și enoriași au avut-o nu mai poate fi astăzi contestată. Creștinismul din spaţiul românesc nu și-a construit o imagine eroică în faţa tăvălugului comunist. Excepţiile au fost mult prea puţine pentru a deveni o regulă.

Ceea ce se întâmplă acum în China demonstrează cu ușurinţă cum în numele aceluiași creștinism și pe baza aceluiași text sfânt se pot adopta atitudini diametral opuse. Un creștinism de conjunctură poate supravieţui cu mare succes în condiţiile în care alţii sunt persecutaţi. Și, din păcate, nu de puţine ori provocatori ai suferinţei sunt tocmai cei care predică în numele iubirii.