Rusia de astăzi visează să redevină o mare putere globală. Iar regimul de la Kremlin pare să-și fi reamintit că, pentru a ajunge ce a fost cândva URSS-ul, trebuie să folosească nu doar propaganda, ci și agresiunea militară.

În URSS-ul de altădată, despre evenimentele importante fie se minţea, fie se tăcea. Dacă în prima parte a articolului am analizat latura propagandistică a eforturilor expansioniste ruse, în a doua parte vom vedea cum redescoperă Rusia puterea galvanizantă a represiunii.

Sentimentul de agresiune pe care îl resimte Rusia în faţa ofensivei NATO a devenit, în ultimii ani, vârful de lance al unui repertoriu tematic caracteristic Kremlinului. Inaugurarea scutului de la Deveselu a reprezentat prilejul pentru declaraţia lui Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, că baza din România reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Rusiei.

De altfel, Rusia a ameninţat că ar putea lansa atacuri cu rachetă asupra unor state membre ale Uniunii Europene, printre care Spania, Polonia sau România, cu ani înainte de activarea scutului de la Deveselu, anunţând o serie de contramăsuri ce ar putea declanșa un adevărat război, cum ar fi reechiparea arsenalului nuclear rus cu focoase capabile să penetreze scutul antirachetă din Europa.

Acuzaţia ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, din octombrie 2016, despre intensificarea rusofobiei Washingtonului, venea în contextul apropierii Alianţei Nord-Atlantice și a infrastructurii NATO de frontierele ruse, în paralel cu menţinerea sancţiunilor antiruse, pe care Kremlinul le consideră manifestări ostile.

Cu un an în urmă plouase cu ameninţări la adresa statelor care se vor alătura NATO. Pe fondul discuţiilor de aliniere a Suediei la NATO, una dintre declaraţiile de avertizare a venit prin ambasadorul Rusiei în Suedia, Viktor Tatarintsev, care a afirmat că „orice ţară care se alătură NATO trebuie să fie conștientă de riscurile la care se expune. Putin a spus că vor fi consecinţe, că Rusia trebuie să aibă un răspuns militar.”

Recent, Rusia s-a declarat ameninţată de amplasarea de trupe NATO și de echipament militar greu în ţările baltice, Germania și Polonia, transmiţând, prin vocea ministrului adjunct de externe, Alexei Meșkov, neplăcerea de a vedea soldaţi germani de-a lungul graniţei sale, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial.

Când propaganda se pliază pe conflictul armat

În tot acest vârtej de ameninţări și de lamentări cu privire la faptul că Occidentul îi este ostil, se ivește însă o certitudine, conturată de disidentul Vladimir Bukovski.

„În afară de Rusia, nimeni nu a încercat, după cel de-al Doilea Război Mondial, să modifice graniţe”, punctează Bukovski, cel care în 2006 avusese depoziţii despre uciderea lui Aleksandr Litvinenko. Referindu-se la atacul asupra Georgiei, la anexarea Crimeei și la implicarea în conflictele din estul Ucrainei, Vladimir Bukovski afirmă că Rusia, urmând matricea cekistă, acuză pe ceilalţi de agresiuni al căror autor este ea însăși.

În orice caz, implicarea în cele trei operaţiuni militare a fost dublată de un efort propagandistic cu adevărat impresionant.

Pretextul unui genocid

Agresiunea asupra Georgiei, care atrage după sine prima criză profundă (de după căderea URSS-ului) între Rusia și Occident, a căpătat miza deturnării fostului satelit de pe un traseu proeuropean din ce în ce mai deranjant pentru Moscova. În 2008, recuperarea celor două provincii secesioniste, Osetia de Sud și Abhazia, era o prioritate a președintelui georgian Saakașvili, fără ca o posibilă intervenţie militară rusă să fie, după toate aparanţele, luată în calcul.

Numai că răspunsul militar al Rusiei este unul prompt, iar motivaţia intervenţiei în sprijinul osetinilor nu lipsește: femeile, bătrânii și copiii din Osetia de Sud, care sunt, în majoritatea lor, cetăţeni ai Federaţiei Ruse (oferirea cetăţeniei ruse locuitorilor din Abhazia și Osetia de Sud a făcut parte din pregătirile pentru atacul premeditat din 2008). Premeditarea atacului rus este însă concediată de propagandă, care mută reflectoarele pe statul georgian, acuzându-l că s-a pregătit de război sistematic „în timp ce sprijinul politic şi material era furnizat de gardienii săi străini”.

Casele georgienilor din enclavele georgiene ale Osetiei au fost arse, pentru a împiedica reîntoarcerea lor, iar satele georgienilor au fost nivelate cu tractorul – era afirmaţia din 22 august 2008 a lui Znaur Gasiev, liderul Parlamentului Osetiei de Sud. Acest amănunt n-a putut împiedica însă Rusia să arunce acuzaţia de genocid în curtea Georgiei.

Atacul triplu al Rusiei – în aer, pe apă și pe uscat – a fost susţinut de un întreg război mediatic, menit să îl legitimeze pe cel militar. Nu mai puţin de 39 de website-uri importante din Georgia, la pachet cu cel prezidenţial, au fost atacate, îngustând contactele autorităţilor georgiene cu publicul. Iar în timp ce își justifica agresiunile militare prin dreptul de a-și proteja minoritatea rusă din teritoriile invadate, Rusia comitea abuzuri în regiunile ocupate, așa cum este cazul minorităţii ucrainene și tătare din Crimeea. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (ACPE) a emis o rezoluţie care îndemna autorităţile ruse și ucrainene să pună capăt acestor abuzuri, cerând Rusiei să ofere accesul în regiune observatorilor internaţionali din partea OSCE. Încercarea delegaţiei ACPE care a vizitat Georgia în 2013, de a pătrunde și în Abhazia și Osetia de Sud, pentru a-i asculta pe toţi cei implicaţi în conflict s-a lovit de refuzul autorităţilor

Trebuie menţionat că invazia rusă din 2008 nu a vizat doar Osetia, ci, în mod surprinzător, și partea de nord a Georgiei, ca și Poti, oraș-port la Marea Neagră, acţiunea înscriindu-se în efortul declarat al părţii ruse de a preveni purificarea etnică și genocidul osetinilor. În sprijinul ideii de genocid au fost vehiculate cifre (2.000 de morţi în capitala Osetiei, ca urmare a purificării etnice), demontate ulterior de observatori independenţi, care au spus că a fost vorba de mai puţin de 150 de victime.

Când Ministerul Apărării nu-și recunoaște propriii „voluntari”

Conflictul cu Ucraina a urmat aceeași linie a războiului hibrid, concept nou-apărut în doctrina militară, care are – potrivit lui Dan Dungaciu, preşedintele Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI) –, pe lângă o componentă militară nedeclarată, o desfășurare pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic, energetic, financiar, propagandistic, mediatic, cibernetic, ce îi permite să fructifice slăbiciunile inamicului – corupţie, dependenţă economică, tensiuni etnice.

Implicarea în conflictul din estul Ucrainei a fost negată constant, președintele dând asigurări repetate că nu există soldaţi ruși trimiși să sprijine rebelii și deturnând atenţia de la indiciile amestecului rus într-o problemă naţională la amestecul Ucrainei în problemele Rusiei, pe care ar controla-o prin armata ei, etichetată drept „legiunea străină a NATO”.

Totuși ONU a declarat că se ivesc tot mai multe dovezi, deși nu există probe legale, ale amestecului Rusiei în conflictul ucrainean. Cei doi ruși capturaţi pe 12 mai 2015 de autorităţile din Ucraina, după ce au fost răniţi pe linia frontului, au declarat într-o întrevedere cu misiunea de observare a OSCE că sunt soldaţi activi, trimiși în misiuni de recunoaștere, aceasta nefiind prima misiune la care participau în Ucraina. În ciuda acestui fapt, ei au negat că trupele ruse ar fi implicate în conflict, iar Ministerul rus al Apărării a negat ferm apartenenţa celor doi la forţele armatei ruse în momentul capturării, insinuând că declaraţiile acestora ar fi putut rezulta în urma torturii.

De cealaltă parte, ministrul de externe ucrainean, Pavlo Klinkin, a susţinut că serviciile secrete ruse au încercat să-i asasineze pe cei doi militari ruși, pentru a șterge dovezi ale implicării într-un conflict din afara graniţelor Federaţiei Ruse. Declaraţiile parașutiștilor ruși capturaţi în august 2014 sugerează că nu știau că au trecut graniţa și nici la ce misiune luau parte, ei fiind, conform propriilor declaraţii, „carne de tun”.

„Oficial, ei participă la manevre în diverse regiuni din Rusia. În realitate, iau parte la o agresiune militară împotriva Ucrainei”, a scris ministrul apărării din Ucraina, Valerii Gheletei, pe pagina sa de Facebook.

În replică, o sursă din cadrul Ministerului rus al Apărarii, citată de RIA Novosti, a afirmat că soldaţii s-au abătut pe teritoriul ucrainean din greșeală, în timpul patrulării la frontieră.

O echipă a postului britanic Sky News a încercat să afle unde au murit – în aceeași zi – trei soldaţi ruși aparţinând aceleiași unităţi militare, despre decesul cărora nu a răzbătut nicio informaţie în presă, nici nu a existat vreun document oficial și despre care se presupune că au murit în Ucraina. Povestea s-a repetat în cazul militarului Timur Mamaiusopov, medaliat pentru fapte de merit în Crimeea, dar care avea și o fotografie făcută lângă steagul separatiștilor din Ucraina.

Pe măsură ce dovezile prezenţei soldaţilor ruși în regiunile de conflict ucrainene curgeau, liderul rus a decis să rezolve situaţia neplăcută semnând un amendament (în mai 2015) la legea secretelor de stat, care include în lista informaţilor interzise divulgării și informaţii privitoare la decesul soldaţilor în timp de pace în timpul „operaţiunilor speciale”. Vizaţi de pedeapsa cu închisoarea, toţi cei care deţin informaţii despre moartea militarilor, inclusiv rudele, sunt intimidaţi de temuta acuzaţie de înaltă trădare.

Newsweek vorbea în septembrie 2014 de 200 de morţi ruși într-un „război care nu există”, conform poziţiei oficiale ruse, și despre secretul „încărcăturii 200”, al cadavrelor livrate familiilor din Rusia, transportate și înhumate pe ascuns.

Iar în martie 2016 tot Newsweek prelua postarea de pe Twitter a lui Svyatoslav Tselgo, secretarul de presă al președintelui ucrainean, care anunţa în șarjă ironică numărul „voluntarilor” ruși morţi în Donbas, care ajunsese la 2.081, postând un link către baza de date online a organizaţie Cargo 200, unde numele cetăţenilor ruși uciși în conflict sunt trecute în ordine alfabetică.

De altfel, Putin și-a „nuanţat ” în timp declaraţiile, de la cele care negau orice amestec al soldaţilor ruși (cu excepţia foștilor militari sau a celor aflaţi acolo în concediu, din proprie iniţiativă) în conflictul ucrainean până la a recunoaște că au existat militari trimiși cu anumite sarcini în sfera militară, neprecizând numărul lor și nici natura sarcinilor încredinţate.

Crimeea, un traseu în care fiecare declaraţie rusă e anulată de următoarea

Documentarul Crimeea, drumul spre casă, realizat de Dimitri Kiselev, directorul postului Russia Today, s-a înscris în efortul susţinut de a prezenta anexarea un drept legitim al Rusiei, dar și o împlinire a dorinţei de revenire a populaţiei în matca patriei-mamă. În discursul post-anexare, Putin nu a făcut economie de termeni acuzatori care să explice necesitatea ca Peninsula Crimeea să se alipească la o Rusie care o considera parte a ţării sale – Ucraina, cu sprijin extern, ar fi profitat de situaţia din Crimeea prin „teroare și crime” și ar fi fost acaparată de „elemente rusofobe și extremiste susţinute de statele membre NATO”.

Iniţial, președintele Putin a dat asigurări că nu are în vedere anexarea Crimeei, ci doar se urmărea protejarea activelor militare ruse, în acord cu tratatele bilaterale ruso-ucrainene. Când a început invadarea de facto a Ucrainei, trupe ruse ocupând mare parte din peninsulă, Kremlinul a identificat în acești „omuleţi verzi” membri ai miliţiei locale, care și-ar fi achiziţionat uniformele din magazinele cu profil militar din Rusia.

În lungmetrajul despre Crimeea, Putin revine, precizând că a dat ordinul de reîntoarcere a peninsulei în patrimoniul rusesc în noaptea de 22 spre 23 februarie, cu o zi înainte de invazia omuleţilor verzi și mult înainte de referendumul organizat în 16 martie pentru alipirea la Rusia, cu un rezultat oricum previzibil.

Când ingredientul propagandei inocentează acţiunile militare

În plan declarativ, Rusia este pentru respectarea legii. Liderul rus a condamnat vehement atacul SUA asupra Siriei, acuzând încălcarea evidentă a dreptului internaţional în situaţia în care nu există dovezi că guvernul sirian a folosit arme chimice. (Este adevărat că Trump însuși condamna în 2013 decizia președintelui Obama de a efectua atacuri în Siria fără aprobarea Congresului.) Ulterior, reprezentanţii Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice au confirmat că a fost un atac cu gaz sarin sau cu o substanţă similară, al cărui bilanţ de victime umane s-a rotunjit la 87.

Însă tendinţa Rusiei de a arunca umbra îndoielii peste tot ceea ce este deja foarte cunoscut se leagă și de poziţia dificilă în care se găsea după mediatizatul atac cu arme chimice: asocierea cu regimul Assad, capabil să ucidă civili, inclusiv copii, și vocile care speculau că dictatorul sirian nu ar fi îndrăznit să întreprindă o asemenea acţiune fără acordul rușilor. Ceea ce rămâne cert este că Rusia s-a opus, în noiembrie 2016, prelungirii misiunii ONU de control al armelor chimice în Siria.

Iar invocarea dreptului internaţional nu este o obișnuinţă a Rusiei decât atunci când poate identifica și interpreta acţiuni internaţionale care să-i justifice agresiunile. Invadarea Georgiei și sprijinirea activă a separatiștilot proruși din Ucraina au avut loc fără acordul Consiliului de Securitate al ONU.

Dan Dungaciu vorbea în 2015 de o tentativă rusă de a delegitima ceea ce s-a petrecut după năruirea URSS-ului. Analizând declaraţia din ianuarie 2015 a purtătorului de cuvânt al Dumei de Stat, care plasa în registru interogativ legalitatea „anexării” estului Germaniei de către Germania Federală, Dan Dungaciu evidenţia un model de deturnare a atenţiei de la ceea ce se întâmplă în curtea Rusiei, prin trasarea unei complicităţi: noi facem doar ceea ce Vestul a făcut deja, în alte circumstanţe. În plus, pulverizarea legitimităţii unui act consumat (cum e exemplul reunificării Germaniei) este menită să inducă ideea că o nelegitimitate în plus – cum ar fi anexarea Crimeei – nu mai contează, în șirul celor deja denunţate.

Unde ţintește propaganda

Unele atitudini ale Moscovei sunt atât de străvezii, încât indicele lor de credibilitate pare a fi de valoare neglijabilă. Povestea neamestecului militar în Ucraina, care vine la pachet cu date concrete despre militari ruși capturaţi sau uciși pe front, e așezată în gama vizibil falsă a voluntariatului. Pentru cei a căror ureche muzicală depistează cu ușurinţă falsul, remediul vine din legiferarea interdicţiei de a vorbi despre moartea soldaţilor implicaţi în misiuni speciale (și limpede că Ucraina e una dintre aceste misiuni speciale). Aici evidenţa se întâlnește cu minciuna și cu sancţionarea drastică a oricărei tentative de a devoala minciuna. Pare că Rusia regresează în vremea represiunii sovietice.

Totuși propaganda obţine efectele scontate când se adresează publicului intern. Cu atât mai mult cu cât ea reactivează nostalgia unui trecut glorios, pe care un lider cu mână de fier îl resuscitează din moarte clinică. Chiar și Soljeniţîn își exprima, înainte de moarte, satisfacţia că Rusia își recapătă strălucirea sub bagheta putinistă, după ce devenise „o ţară jefuită și îngenuncheată”.

Pe de altă parte, propaganda creează impresia unei ţări-citadelă, care îi protejează pe locuitori de virușii letali de dincolo de ziduri, ce au contaminat un întreg Occident decadent, corupt și evident antirus.

Cât despre dublul discurs al liderului rus, acesta pare a fi un demers conștient, care să ascundă străveziu fapte reprobabile în orice cadru democratic, nota jurnalista Diana Toea, în timp ce le și dezvăluie cu tâlc, urmărind să semene teama în cei care mai au încă deprinderea de a se plasa într-un registru critic. Ucigașul lui Boris Nemţov, liderul opoziţiei ucis în 2015, a fost numit „patriot rus” de liderul cecen Ramzan Kadirov. Deși a negat orice amestec în uciderea vocalului său oponent, Putin l-a decorat ulterior pe Kadirov cu una dintre cele mai importante distincţii ale Kremlinului, Ordinul de Onoare. Andrei Lugovoi, anchetat în Marea Britanie pentru moartea lui Alexandr Litvinenko, cel care dezvăluia implicarea FSB în atentatele din 1999, a fost decorat cu distincţia Serviciul Patriei, în anul 2015. Ar fi vorba de un cod dublu de comunicare, susţine Toea, citându-l pe Adrian  Karatnicki, ce transmite multiple mesaje, inclusiv acela că lucrurile, chiar și atunci când par guvernate de haos, sunt de fapt planificate și aparţin unei ordini geometrice a Kremlinului.

Când propaganda are viză turistică

„Propaganda trebuie să fie inteligentă, deșteaptă și eficientă”, declara în februarie 2017, în Duma de Stat, ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, recunoscând că există trupe ale armatei specializate în război informatic.

Tot în februarie anul acesta, Petr Pavel, președintele Comitetului Militar al NATO, referindu-se la raportul fals despre violul comis de soldaţi germani în Lituania, avertiza că în Europa vor fi vehiculate și alte știri de aceeași factură. Tot acest pachet de fake news (care prin reţeaua de televiziune Russia Today și agenţia de știri Sputnik News, cu ediţii în multe limbi europene, pătrunde și în casele europenilor) nu are priză impresionantă în Europa. Totuși contextul în care acţionează propaganda este unul favorabil, descris de criza economică și de problemele legate de securitate, care au erodat încrederea în modelul democratic. Iar în acest caz, știrile părtinitoare sau integral false asigură doza de rapel pentru întărirea imunităţii la valorile liberale.

Site-ul Serviciului European de Acţiune Externă mustește de știri false preluate din presa aservită Kremlinului, pe care le demontează pentru a dovedi falsul grosier din miezul lor.

Iohannes Hahn, comisarul european pentru vecinătate și negocieri legate de extindere, ar fi spus că Bulgaria nu va mai exista ca naţiune peste 40 de ani. Un site fals, care se pretinde a fi ziarul belgian Le Soir, creat la sfârșitul lui februarie 2017, „dezvăluia” că Arabia Saudită a finanţat campania lui Emmanuel Macron.

În ultima săptămână din martie 2017, principalele televiziuni din Rusia au reluat dezinformările mai vechi despre fascismul din Ucraina, despre genocidul asupra etnicilor ruși și despre sprijinul pe care Ucraina l-ar acorda luptătorilor Daesh (Stat Islamic).

Ungaria va anexa o parte a Ucrainei – aceasta e o știre livrată periodic publicului, doar că identitatea agresorului se schimbă; uneori e vorba de Polonia sau chiar de România.

În ciuda surprizei duble care ne încearcă în faţa recrudescenţei unei propagande care a funcţionat la superlativ în epoca sovietică, dar și în faţa impactului îngrijorător pe care îl are, afinitatea pentru adevăruri mutilate este totuși cu mult mai veche, cu obârșie edenică.

Chiar dacă propaganda pictează toate realităţile în monocromul unui grisaille, totuși e de datoria noastră să sesizăm unde e locul culorilor. Și e de asemenea sarcina noastră să nu pretindem perfecţiunea decât acolo unde este posibilă. „Idealul nostru să nu fie perfecţiunea generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori și lagăre, ci, dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaștem că lumește suntem limitaţi și să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici”, scria Nicolae Steinhardt.

Democraţia nu e perfectă? Nimic mai ușor de constatat, dar perfecţiunea ei nici n-ar trebui să se înscrie în orizontul nostru de așteptare. O imperfecţiune acceptabilă e de departe mai de dorit decât ordinea celestă pe care ne-o promite totalitarismul, în nenumăratele lui faţete. Altfel vom fi niște „învinși”, cărora și spovedania le va fi refuzată.

DISTRIBUIE: