Propaganda era animalul de casă al regimului comunist și avea două capete: secretizarea realităţii și defăimarea adversarilor. Democraţia a pretins că a ucis animalul, însă tot ce a reușit, de fapt, a fost să îl adoarmă.

Transparentizarea fostelor sisteme comuniste a atras după sine năruirea unui colos cimentat în minciună. Dar fiica cea mare a URSS-ului, Rusia, încă pare să fie devorată și astăzi de dorul după trecut; iar reînvierea lui, întreprinsă cu maximă solicitudine, nu poate avea loc decât prin denaturarea adevărului.

Așa că astăzi, așa cum afirma recent senatorul american Chris Coon, ne aflăm în plin război, într-o conflagraţie de tip nou, nedeclarată și purtată cu mijloace neconvenţionale. Războiul real, cel neromanţat, are o sonoritate tăioasă, constituindu-se într-o seismogramă a celor mai rele coșmaruri ale umanităţii. Nici nu este posibil (sau necesar) întotdeauna războiul convenţional, dar în secolul XXI, odată cu universalizarea propagandei, instrumentele media s-au convertit în arme.

Vom urmări modul în care propaganda rusă se insinuează în ţesătura evenimentelor interne și externe, construind o realitate paralelă, pe care o protejează inclusiv prin legi nedemocratice sau asasinate politice.

Propaganda, o carte câștigătoare

Propaganda rusă e considerată o temă suficient de presantă încât să suscite propuneri – în Parlamentul European – de proiecte care să combată acţiunile propagandistice ale Rusiei din presă și reţelele de socializare. Sau cât să determine Congresul SUA să aloce 100 de milioane de dolari pentru a contracara „influenţa și agresiunea rusă”.

Războiul propagandistic însă începe în interior, recalibrând evenimente și conjuncturi, așa încât opinia publică să fie indusă în eroare sau suficient de intimidată pentru a reacţiona. Uneori este de ajuns ca versiuni antitetice să fie puse în circulaţie, epuizând apetitul omului de rând pentru un adevăr dificil și riscant de descoperit.

Când un submarin și o democraţie se scufundă împreună

„Întregul proces de subminare a democraţiei în Rusia, din multe puncte de vedere, a început cu această tragedie”, scria avocatul Boris Kuzneţov, referindu-se la scufundarea submarinului Kursk, la 12 august 2000, în Marea Barents. Tragedia a avut ca rezultat pierderea a 118 vieţi omenești.

Avocatul rus, care a reprezentat și cazul jurnalistei Anna Politkovskaya, ucisă la 7 octombrie 2006 în faţa casei sale din Moscova, s-a stabilit în SUA. Între alţii, l-a apărat și pe Levon Chakhmakhchyan, membru al Consiliului Federaţiei Ruse, aducând ca dovezi interceptări ilegale ale convorbirilor telefonice ale clientului său, de către Servicul Federal de Securitate. Din acest motiv, Kuzneţov a fost urmărit penal, guvernul rus emiţând chiar un mandat internaţional de arestare pe numele său. Kuzneţov a scris o carte despre scufundarea submarinului nuclear rus și a reprezentat, în calitate de avocat, 55 dintre familiile victimelor de pe Kursk.

Etichetat de experţi drept cel mai grav dezastru naval pe timp de pace din istoria Rusiei, acesta nu a atras nicio condamnare și nicio asumare a răspunderii, iar investigaţiile pe acest subiect au fost închise în iulie 2002 de către procurorii militari. Ancheta a concluzionat că accidentul a fost cauzat de explozia unei torpile peroxidice defecte, în timp ce Kuzneţov susţine că problema ar fi fost aceea că torpila lansată în cadrul unor exerciţii nu mai fusese testată pe Kursk, explozia ei ducând la distrugerea submarinului. De asemenea, dispozitivul de salvare atașat nu fusese testat pe acest tip de navă subacvatică.

A fost nevoie să treacă 12 ore după ce un marinar de pe crucișătorul Petru cel Mare a anunţat ora exploziei și poziţia submarinului până ce oficialii au ieșit cu prima declaraţie publică. Aceasta transmitea strict existenţa unei probleme și nicidecum a unei tragedii. Sofia Dudko, care și-a pierdut fiul, Serghei, în explozia de pe Kursk, declara că familiile victimelor au fost anunţate iniţial că a fost stabilit contactul cu submarinul, că membrii echipajului trăiesc și că au primit oxigen. (Există, de altfel, o prăpastie între aceste declaraţii iniţiale și concluzia finală a anchetei, aceea că nimeni nu ar fi putut supravieţui după explozie suficient de mult pentru a fi salvat. Totuși o notă găsită asupra marinarului Dmitri Kolesnikov a demonstrat că un grup a rămas în viaţă într-o secţiune a submarinului, timp de mai multe ore, până ce a survenit decesul prin sufocare.)

După declaraţiile care le-au hrănit iluzia că cei dragi sunt încă în viaţă, scepticismul Sofiei cu privire la rezultatele oficiale ale anchetei s-a accentuat. Convingerea ei și a altor membri ai familiilor celor dispăruţi este că oficialităţile au acţionat prea lent și că au respins nejustificat asistenţa străină, în primele trei zile de după accident. De fapt, o justificare există, opinează mama lui Serghei: „Aici, regula este salvarea secretului, nu a oamenilor.” O presupunere pe care președintele Putin a respins-o categoric în interviul acordat cunoscutului moderator american Larry King, în septembrie 2000. El a afirmat că, privind tragedia retrospectiv, ar urma exact aceleași proceduri. În plus, a negat că ar fi existat secrete legate de securitate care să-l fi reţinut de la a accepta ajutor extern: „Într-o astfel de situaţie nu aș ridica întrebări legate de securitate. Securitatea mă slujește pe mine, nu eu o slujesc pe ea.” Putin a interpretat public toată discuţia despre culisele acestei tragedii ca o încercare de a denigra Rusia și instituţia prezidenţială.

Între timp, la 16 ani de la acest accident, ziarul rusesc Pravda ne informează că teoriile conspiraţioniste trebuie reanalizate, întrucât „prima informaţie legată de orice eveniment neașteptat este, de regulă, cea mai apropiată de adevăr” și că, în consecinţă, este destul de probabil ca americanii să fi scufundat submarinul.

Într-un decor media de departe mai puţin cenzurat decât acum, în octombrie 2000  jurnalistul Serghei Dorenko, la televiziunea naţională ORT, sublinia că detaliile tragediei nu sunt încă elucidate (lucru rămas valabil și 17 ani mai târziu), dar că există multe semne de întrebare, inclusiv asupra modului în care autorităţile gestionează informaţia pe acest subiect. El își încheia emisiunea cu singura certitudine a momentului: „Principala concluzie este că guvernul nu ne respectă şi minte.”

Exact aceasta e suspiciunea externă cu privire la Rusia. Deși nimeni nu pretinde că oficialii ruși ar ascunde întotdeauna adevărul, a devenit foarte dificil, prin perdeaua de ceaţă a declaraţiilor nu tocmai credibile ale regimului, să discerni adevărul de minciună.

Când certitudinea semnează indescifrabil

„Nimeni nu știe când s-a dovedit onestă, ultima oară, o știre venită din Rusia”, așază punctul pe i un articol care analizează reticenţa cu care sunt întâmpinate toate știrile care provin din Rusia, indiferent de natura lor. Situaţia actuală ne amintește de credibilitatea în derivă a informaţiilor pe care le livra Occidentului fosta URSS.

Alain Besançon, specialist în istoria rusă și sovietică, nota că afirmaţia reginei Wilhelmina despre Napoleon al III-lea – că era atât de mincinos încât nu trebuia crezut nici contrariul a ceea ce afirma el – ar putea reprezenta o maximă hermeneutică pentru textele sovietice, mai ales în situaţia în care conţin cifre.

Dacă modul în care s-au gestionat informaţiile despre tragedia Kurskului a reprezentat, într-adevăr, punctul zero al unui proces de camuflare a adevărului pe orice subiect strategic pentru Moscova, evenimentele ulterioare s-au înscris pe aceeași mediană a incertitudinii. În mod cert însă, criticile usturătoare primite de regim după gestionarea unei crize de anvergura distrugerii submarinului l-au determinat să se repoziţioneze faţă de o mass-media care îndrăznea să-l atace.

O Rusie care explodează în mâinile vinovaţilor fără chip

În septembrie 1999, mai multe atacuri au ţintit clădiri de apartamente din trei orașe rusești — Moscova, Buinaksk și Volgodonsk — și s-au soldat cu uciderea a 300 de persoane și rănirea multor altora. Incidentele aveau să marcheze debutului celui de-al doilea război cecen, finalizat cu realipirea Ceceniei la Federaţia Rusă. Multe voci, unele greu de decredibilizat prin lipirea etichetei de conspiraţionism, au legat aceste atentate de serviciul secret al Federaţiei Ruse (FSB).

Alexandr Litvinenko, fost agent FSB, devenit opozant al regimului Putin, a acuzat serviciul secret de șirul de atentate din 1999, în cartea sa Rusia explodează. Planul secret pentru resuscitarea KGB-ului. Motivaţia ar fi fost dublă: justificarea războiului cecen și crearea unui climat de teroare care să propulseze conducătorul de fier, capabil să gestioneze provocările unei Rusii în criză. În 2006, anul în care obţinuse cetăţenia britanică, Litvinenko a fost otrăvit cu poloniu 210, o substanţă radioactivă letală.

Judecătorul Robert Owen a publicat, pe 21 ianuarie 2016, un raport cu rezultatele unei investigaţii independente cerute de guvernul englez. Analizând documente secrete și audiind martori de la MI6, MI5, Owen respinge unele acuzaţii aduse Rusiei în acest asasinat, dar le reţine pe cele incriminatoare, concluzionând că este foarte posibilă implicarea statului rus, la cel mai înalt nivel, în uciderea lui Litvinenko. Rusia a ameninţat cu deteriorarea relaţiilor bilaterale, dacă „spectacolul” învinovăţirii ei continuă.

Istoricul Amy Knight analiza într-un articol dedesubturile exploziilor ce au terifiat Rusia anului 1999. Knight îl cita pe John Dunlop, senior al Institutului Hoover, care aprecia că impactul acestor atacuri asupra rușilor a fost echivalent cu trauma suferită de americani la 11 septembrie 2001. Exploziile au semănat teamă printre ruși, dar și dorinţa de răzbunare. Dunlop și-a formulat concluziile într-o carte, sperând că ele ar putea fi luate în calcul de o eventuală anchetă oficială rusă asupra evenimentelor.

Dunlop a legat atentatele din cele trei orașe rusești de incidentul din septembrie 1999, când trei persoane au plasat saci cu explozibil într-o clădire din orașul Ryazan. Alertate de martori oculari, autorităţile au confirmat prezenţa explozibilului și au arestat făptașii, care s-au dovedit a fi agenţi FSB. Ulterior, la presiunea Moscovei, agenţii au fost eliberaţi, iar după o tăcere de 24 de ore, șeful FSB, Nikolai Patrușev, declara, într-un (in)sesizabil registru burlesc că totul fusese un exerciţiu de pregătire, care a testat vigilenţa locuitorilor. De existenţa exerciţiului se pare că nu știa nici măcar ministrul de interne, Vladimir Rușailo, deși conducea o comisie antiterorism, întrucât el confirmase, înainte ca Patrușev să prezinte versiunea oficială a incidentului, că era vorba de un atentat dejucat.

Se dovedea, până la urmă, că asemănarea cu atentatele din Statele Unite se oprea la trauma provocată locuitorilor. Declaraţiile contradictorii ale oficialităţilor și împiedicarea unei anchete transparente atrăgeau atenţia că nu este dorită elucidarea misterului legat de valul de atentate din 1999 (care s-a și curmat brusc după episodul Ryazan). În cuvintele jurnalistei ruse Yulia Kalinina, „americanii, după câteva luni de la 11 septembrie 2001, știau deja totul – cine erau teroriștii și de unde vin ei… Noi, în general, nu știm nimic.”

Nici nu e prudent să afli, sugerează soarta comisiei independente constituite de Serghei Kovalev, președintele Societăţii Memorial, un grup independent pentru drepturile omului. După ce comisiei, înfiinţate pentru a investiga bombardamentele, i-a fost blocat accesul la mărturii și documente, un membru important al acesteia, Serghei Yușenkov, a fost împușcat la Moscova. Se întâmpla pe 17 aprilie 2003, după câteva ore de la obţinerea înregistrărilor pentru ca partidul său, Rusia Liberală, să participe la alegerile parlamentare din decembrie 2003. Una dintre promisiunile importante ale partidului său în campania electorală fusese investigarea independentă a atentatelor din 1999. Câteva luni mai târziu, un alt membru al comisiei, jurnalistul Yuri Șchekochikhin, a murit într-o clinică din Moscova, din cauza unei alergii necunoscute.

Cu sau fără umbră?

Comentând tragediile atentatelor pe care multiple fire le leagă de serviciile secrete, analistul Traian Ungureanu vorbea de reticenţa cu care sunt privite în restul lumii, dincolo de declaraţiile oficiale, chiar evenimente tragice, ca atacul terorist de la Sankt Petersburg, din 4 aprilie 2017. Într-o Rusie atât de puţin transparentă, în care se înlănţuiesc evenimente pe cât de dramatice, pe atât de stranii, victimele ajung să fie deposedate de dreptul firesc la compasiune din partea opiniei internaţionale. E ca și cum ar muri a doua oară, afirmă analistul, din cauza incertitudinii legate de detaliile tragediei în care au fost prinse, pentru că deasupra lor planează umbra unui stat care se poate dispensa de cetăţenii lui, dacă în joc sunt interese mai înalte.

Situaţia pare similară intrigii fictive în care e implicat apatridul Peter Schlemihl. Acesta acceptă oferta irezistibilă a Diavolului („Omul în gri”), de a-și vinde frumoasa lui umbră contra unui portofel care nu se golește niciodată. În cele din urmă, schimbul se dovedește păgubos, iar Schlemihl, stigmatizat de opinia publică pentru inadmisibila absenţă a umbrei, face eforturi disperate de a masca lipsa care îl plasează în centrul suspiciunii generale.

Unele configurări ale situaţiilor dramatice pot corespunde fidel declaraţiilor Kremlinului. Însă umbra neadevărurilor deja demascate diluează certitudinile opiniei internaţionale chiar asupra unor chestiuni care nu ar fi puse, în mod normal, sub semnul întrebării.

Modul în care agresiunea militară poate să se juxtapună propagandei mediatice (cu rolul ei sensibil de a-i acoperi orice fisură de ilegalitate) va fi abordat în a doua parte a materialului. Într-o Rusie pentru care destrămarea URSS deţine proporţiile unei tragedii antice, optimismul lumii democratice are temeiuri pentru a se tempera. În fond, lucrurile sunt simple în esenţa lor: cei „doi pași înainte, unul înapoi” recomandaţi de Lenin sunt executaţi de actualul regim când e vorba de a-și extinde influenţa. Iar Vestul nu pare a ști cum trebuie să reacţioneze în acest vals ameninţător: când talia partenerului e încorsetată într-o centură de explozibil, te gândești de două ori înainte să-l calci pe picior.

DISTRIBUIE: