Prima întâlnire dintre Emmanuel Macron și Vladimir Putin, la Versailles, trebuia să marcheze 300 de ani de la stabilirea relaţiilor ruso-franceze. Însă printre politeţuri și convenienţe, Macron i-a bătut obrazul omologului său rus, acuzând presa aservită Kremlinului de propagandă.

Istoricul recent al relaţiilor franco-ruse nu s-a conturat în culori prietenoase – decizia lui François Hollande de a nu mai livra Rusiei navele de război Mitral, în august 2015, motivată de implicarea părţii ruse în conflictul ucrainean, și apoi anularea, în octombrie 2016, de către Putin a vizitei la Paris (după ce Hollande acuza Rusia că a comis crime de război în Siria) fiind doar două dintre semnalele că relaţia dintre cele două state se afla la limita de avarie. De altfel, în contextul negocierilor cu Rusia cu privire la conflictul din Siria, François Hollande invoca necesitatea unui dialog cu Rusia, care să fie purtat pe coordonatele sincerităţii, pentru a nu degenera într-o farsă. Declaraţia sugera nivelul scăzut de credibilitate al părţii ruse în subiecte de importanţă majoră.

Alegerile prezidenţiale din Franţa, cu toate acuzaţiile de ingerinţă ale Rusiei și cu declaraţii acide de ambele părţi, nu au contribuit la relaxarea climatului. În acest context, aniversarea a 300 de ani de relaţii între Rusia și Franţa a constituit un prilej pentru o posibilă relansare a relaţiilor.

Iuri Ușakov, consilier al Kremlinului, declara că întâlnirea dintre Putin și Macron avea rolul de a-i ajuta pe cei doi lideri să se cunoască. Totodată, el contura și contextul în care a avut loc vizita la Versailles a președintelui rus: scăderea la jumătate a cifrei de afaceri dintre cele două ţări, pe fondul relaţiilor tensionate și al dezacordului liderilor pe teme importante. Astfel, Ușakov a calificat atitudinea Franţei faţă de președintele sirian, Bashar al-Assad, un aliat al Rusiei, ca una dintre cele mai dure din Europa.

De altfel, în urma Summitului G7 din 27 mai, care a avut loc în Tormino, Italia, președintele francez declarase presei că susţine menţinerea sancţiunilor impuse Rusiei până la aplicarea deplină a Acordului de la Minsk, probând intenţia Franţei de a avea o atitudine la fel de drastică și faţă de nerespectarea suveranităţii Ucrainei. În replică, Vladimir Putin avea să declare în conferinţa de presă că sancţiunile aplicate Rusiei nu joacă niciun rol în rezolvarea conflictului ucrainean.

O certitudine este aceea că, dincolo de tonul și de fondul discuţiilor din spatele ușilor închise, declaraţiile lui Macron în cadrul conferinţei de presă n-au fost ambalate în limbajul de lemn al diplomaţiei, ci s-au remarcat prin concizie și fermitate în aspecte delicate pentru regimul de la Kremlin.

Un președinte încolţit și o presă iritată

A curs multă cerneală după conferinţa de presă de la Versailles, când jurnaliștii au analizat din toate unghiurile declaraţiile celor doi lideri.

„Conferinţa a început cu calm și s-a încheiat cu nervi”, comenta ziarul independent Novaia Gazeta, care a menţionat că Emmanuel Macron a abordat problema torturării homosexualilor ceceni, subiect trecut în general sub tăcere de presa rusă.

Surpriza nu a venit de data aceasta de la Vladimir Putin, care s-a dovedit mai degrabă reţinut în declaraţii, manifestându-și convingerea că, în relaţiile franco-ruse, „interesele comune vor putea depăşi punctele care au creat disensiuni”, ci de la Macron, care ar fi așezat pe liderul rus o presiune la care acesta nu se aștepta, după cum comentează ziarul Moskovski Komsomolets.

Menţionând importanţa menţinerii dialogului cu Rusia, Macron a identificat tema de discuţie în care opiniile celor doi președinţi converg: lupta împotriva terorismului. Se pare totuși că nici aici acordul nu reușește să avanseze impresionant – Macron a avertizat că un nou episod de folosire a armelor chimice în Siria va provoca un răspuns imediat al Franţei. Declaraţia este cu ţintă directă spre liderul de la Kremlin, care nu doar că a negat vehement că Siria ar mai deţine arme chimice, dar a și afirmat, într-un bine cunoscut tipar retoric, că își asumă riscul unei confruntări cu SUA „decât să accepte umilinţa de a sta deoparte când aliatul său este bombardat”. 

Un subiect fierbinte abordat frontal de președintele francez a fost cel al ingerinţei rușilor în alegerile prezidenţiale din Franţa, cu apendicele acuzaţiilor de discriminare faţă de mass-media de la Moscova, după ce echipa de campanie a lui Macron a refuzat să ofere acreditări reporterilor agenţiei de presă Sputnik, postului de televiziune Russia Today şi agenţiei video Ruptly.

„Copilul teribil” al Franţei, așa cum l-a numit pe Macron ziarul Moskovski Komsomolets (care notează și că Putin nu se aștepta să fie așezat sub presiune), nu a avut reticenţe în a declara că, în timpul campaniei electorale, Rusia Today și Sputnik „s-au comportat ca niște organe de influenţă, de propagandă și de propagandă mincinoasă”. Vladimir Putin nu a reacţionat în conferinţa de presă la această acuzaţie, dar presa rusă incriminată a dat în clocot.

Prima reacţie aprinsă i-a aparţinut Margaritei Simonian, redactor-șef al agenţiei Rusia Today, care propunea pe contul său de Twitter un toast pentru oprirea minciunilor președintelui francez. În ansamblu, toate declaraţiile președintelui despre propaganda unei părţi a mass-mediei ruse nu ar forma decât cadrul unui „vodevil ieftin”, din distribuţia căruia face parte primul om al statului francez. Mai grav, Macron ar atenta prin acuzaţiile sale la libertatea cuvântului, atunci când lipește eticheta de fake news oricărei informaţii cu care nu este de acord.

Iar dacă președintele rus nu a intervenit pe acest subiect incandescent în timpul conferinţei de presă, declaraţiile oferite în zilele următoare au întărit (deși au și nuanţat) poziţia mai veche a Kremlinului pe această temă.

Jocul Kremlinului, de a nega în timp ce afirmă

La puţin timp după întâlnirea cu Macron, în cadrul Forumului Economic de la Sankt Petersburg, președintele Putin a negat orice implicare a Rusiei în atacurile cibernetice din timpul campaniei prezidenţiale din Statele Unite, menţionând însă că nu exclude ideea ca patrioţi ruși să acţioneze independent. Este pentru prima dată când președintele rus leagă procesul electoral american de o posibilă intervenţie rusă, doar că exclude ideea ca această acţiune să fi avut în spate sprijinul guvernului rus. În același tip de discurs cu dublu sens cu care ne-a obișnuit, Putin le creionase hackerilor un portret de eroi, a căror activitate o compara cu aceea a artiștilor, care „dacă sunt inspiraţi, se trezesc dimineaţa și sunt deciși să facă un tablou. La fel, și hackerii, s-au trezit și au citit ceva despre relaţiile bilaterale dintre state. Dacă sunt patrioţi, contribuie la lupta împotriva celor ce spun lucruri negative despre Rusia, așa cum cred ei că este corect.”

Tiparul mesajului dublu (Rusia nu ar sprijini atacurile cibernetice, însă cetăţenii ruși care le-ar întreprinde sunt învestiţi cu aură eroică) a fost, de altfel, prezent și în alte cuplete declaraţii-acţiuni ale liderului rus. Acesta obișnuiește să recompenseze autorii unor acţiuni de care se distanţează și pe care le condamnă – cum a fost cazul decorării lui Andrei Lugovoi, anchetat în Marea Britanie pentru otrăvirea disidentului Alexandr Litvinenko.

Și în problema intervenţiei militare ruse în Ucraina, Putin și-a schimbat succesiv declaraţiile (de la negarea fermă a prezenţei militarilor ruși în zona de conflict, la insinuarea că e vorba de implicarea unor voluntari și, în final, la recunoașterea că Rusia trimite militari în Ucraina cu diverse misiuni militare, despre care nu a oferit informaţii). Iar în problema Crimeei, poziţia președintelui s-a modificat de la asigurări că nu intenţionează să anexeze peninsula până la a recunoaște, post-anexare, că pregătise operaţiunea înainte să fi avut loc referendumul pentru alipirea de Rusia.

Ce s-a întâmplat în campania electorală din Franţa

Pusă în gardă de episodul alegerilor din SUA, Franţa avertiza Rusia – înaintea alegerilor prezidenţiale din aprilie – să stea departe de procesul electoral, în timp ce oficialii ruși declarau că o asemenea preocupare nu se regăsește în sfera lor de interes. Pe linia aceleiași atitudini ambivalente, plasând în sfera absurdului ideea că presa din Rusia ar încerca să influenţeze opinia publică, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt la președintelui Putin, se declara flatat de popularitatea mediei ruse, care s-ar datora profesionalismului redacţiilor.

De altfel, echipa de campanie a lui Macron anunţa în aprilie 2017 că fusese ţinta mai multor atacuri cibernetice. Pentru a fi deconspiraţi autorii atacurilor, s-a apelat la serviciile firmei japoneze de securitate Trend Micro, iar rezultatele studiului întreprins de aceasta au indicat implicarea grupului de hackeri ruși Pawn Storm. Feike Hacquebord, cercetător în cadrul companiei, a declarat că Pawn Storm (care ar fi responsabilă și de atacul asupra serverelor democraţilor din SUA) a fost implicată în instalarea de programe de supraveghere și viruși pe site-ul candidatului, intitulat En Marche.

Pentru a contracara impactul știrilor false în alegerile prezidenţiale din Franţa, a fost creată o platformă de verificare a știrilor, CrossCheck. Aceasta identifica dacă informaţiile de plecare ale unui articol au fost false și ce redacţii au concurat la aceasta. Jurnaliștii din media partenere nu au dus lipsă de activitate, dat fiind conglomeratul de știri false livrat publicului cu privire la candidaţi. Macron a fost, se pare, o ţintă preferată – de la informaţiile vehiculate despre presupusa lui homosexualitate (demontate de acesta cu un umor care a prins publicul) la dezvăluirile despre finanţările campaniei lui Macron de către Arabia Saudită.

CrossCheck a verificat, de pildă, informaţia potrivit căreia Macron ar fi avut obiceiul de a se șterge pe mâini după ce le strângea mâna muncitorilor. Surse ostile candidatului En Marche pretindeau pe Twitter că pot dovedi acest obicei cu ajutorul unei înregistrări video. Însă, de fapt, înregistrarea era tăiată dintr-un documentar prezentat în noiembrie 2016 la France 3 și nu conţinea și imaginea în care Macron lua în mână un pește, la întâlnirea cu un grup de pescari, acreditând prin omisiunea unor fragmente ale documentarului ideea dispreţului pe care l-ar avea candidatul faţă de anumite categorii sociale.

De asemenea, CrossCheck a demontat informaţiile despre existenţa unui cont offshore al lui Macron, afirmând că „bomba seamănă, în cele din urmă, mai mult cu o petardă umedă”.

Nimic nou sub soare

Totuși, chiar și bombele dezamorsate au efectele lor întârziate, atunci când sunt lansate în presă. Lejeritatea cu care adevărul și minciuna sunt gestionate la scară internaţională contrastează cu consecinţele explozibile ale informaţiilor, ceea ce e de natură să suscite îngrijorare. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât opinia publică pare a fi un burete dispus să absoarbă informaţii absolut neverosimile și să ia decizii pe baza acestora.

Astăzi asistăm la nenumărate reiterări ale zvonului din Orleans (o alarmă falsă care pretindea că magazinele de lenjerie evreiești sechestrează femei pentru a le livra reţelelor de prostituţie), în ciuda faptului că informaţia se propagă cu o viteză uimitoare dincolo de graniţele unei localităţi sau ale unui stat sau, uneori, tocmai de aceea. Fricile, prejudecăţile sau frustrările populaţiei continuă să fie exploatate și hiperbolizate.

Este greu să ne imaginăm în prezent spaţiul mediatic fără excrescenţa malignă a fake news-urilor. Ele nu sunt un fenomen recent; însă a devenit tot mai dificilă demontarea lor (odată ce interacţiunea lor cu publicul și-a produs efectele), unul dintre motive fiind vocalitatea lor – diseminarea acelorași informaţii distorsionate pe o multitudine de site-uri, în spatele cărora, chiar dacă există același autor, el este mult mai greu de devoalat.

Publicul tolerează tot mai mult nu doar minciuna, ci și justificarea ei, atunci când neadevărul servește unor interese considerate prioritare. Deși nu putem măsura impactul real pe care îl au știrile false în procesele electorale, de exemplu, devine destul de limpede că ele deţin o anumită putere de influenţare a opiniei publice, mai ales când falsul se propagă concomitent prin mai multe canale, creându-se efectul bulgărelui de zăpadă.

Problema refugiaţilor reprezintă o temă de atac utilă, dacă e folosită cu măiestrie în momente cheie. O știre apărută pe un site de pamflete notifica intenţia Partidului Nostru, Platformei DA și Partidului Socialist de a aduce refugiaţi sirieni în Republica Moldova. Câteva luni mai târziu, un site la fel de obscur prelua știrea, decojindu-i învelișul pamfletic și mărind cifra refugiaţilor, care ar fi fost obiectul unei negocieri între Merkel și candidata opoziţiei: „(Din culisele PPE) Maia Sandu a promis europenilor că va accepta în Moldova 30 de mii de imigranţi sirieni.” Preluată de numeroase site-uri, în cele din urmă, știrea e găzduită de buletinul de știri de la Prime Tv, post cu mare audienţă în Republica Moldova.

De altfel, postul de televiziune Prime fusese unul dintre cele sancţionate de Consiliul Coordonator al Audiovizualului pentru că în emisiunile informativ-analitice preluate din Federaţia Rusă „utilizează instrumente de propagandă agresive, promovează şi intensifică zvonuri neconfirmate, manipulează prin text şi imagini, utilizează etichetări pentru a discredita şi a prezenta într-o conotaţie negativă guvernul de la Kiev, dezinformează şi manipulează opinia publică referitor la evenimentele din Ucraina prin tertipuri de montaj şi comentarii ce abundă în invective”. Acest diagnostic nu este exclusiv pentru Prime Tv, ci ar putea fi aplicat multor televiziuni sau agenţii de presă, cu diverse înregimentări politice și cu la fel de diverse localizări geografice.

În căutarea happy-endului pierdut

Dacă ne confruntăm cu un vodevil, așa cum afirma Margarite Simonian, acesta e unul universal, fără garanţii că finalul va curge fericit în timp ce toate confuziile se vor fi clarificat.

Personajele pozitive aproape că nu mai pot fi deosebite de cele negative, copiile – separate de original, iar adevărul – recunoscut de sub opacitatea machiajului interpretărilor și nuanţărilor lui. Proverbul românesc spune că minciuna are picioare scurte, dar, în ciuda acestei detente neglijabile, reușește să înconjoare pământul înainte ca adevărul să o ajungă din urmă. În timpul campaniei electorale din Statele Unite, două știri false au devenit virale cu o ușurinţă cutremurătoare: un agent FBI implicat în anchetarea e-mailurilor lui Hillary Clinton ar fi murit în condiţii suspecte și papa Francisc ar susţine candidatura lui Donald Trump (informaţie distribuită de aproape un milion de ori). Articolele care au deconstruit ulterior aceste știri nu s-au mai bucurat de aceeași popularitate.

Acuzaţiile de minciună zboară dintr-o tabără în alta, cauţionarea lor grăbită jucând rolul turnesolului într-o societate invadată de informaţie, dar cu un discernământ tot mai anemic. Iar în timpul acestui război informaţional, probele par să ajungă întotdeauna prea târziu la publicul deja saturat de vacarmul inflaţiei de versiuni.

Simonian declara într-un interviu acordat șefilor redacţiilor Sputnik din Ţările Baltice (Letonia, Lituania și Estonia) că modul în care Europa gestionează știrile care nu-i convin amintește de regimurile totalitare, susţinând că presa rusă e, în adevăratul sens al cuvântului, tabăra disidentă. Ea ar furniza acele informaţii cenzurate de presa proeuropeană și proamericană și chiar și-ar asuma un risc procedând astfel – acela de a intra în raza de acţiune a metodelor represive, sovietice, folosite de ţări care se declară antisovietice.

Avem așadar o presă rusă în presupusă disidenţă, luptând pentru adevăr, sprijinită de hackeri patrioţi acţionând independent, de o parte a spectrului. De alta, președintele american acuzând CNN-ul de fake news și calificând BBC-ul drept „o altă frumuseţe”. Iar noţiunea năucitoare a „faptelor alternative” nu a fost creată în laboratoarele rusești, ci a fost lansată de consilierul senior al Casei Albe, Kellyane Conway, pentru a descrie versiunea Casei Albe în privinţa numărului de persoane prezente la ceremonia de învestitură a președintelui Trump. Kellyanne Conway încerca astfel să justifice declaraţiile lui Sean Spicer, purtătorul de cuvânt al Casei Albe. Acesta susţinuse, în pofida fotografiilor și a filmărilor care relevau o cu totul altă realitate (mai puţin de 500.000 de persoane), că prezenţa publicului a fost una record (de un milion sau chiar un milion și jumătate, în declaraţiile președintelui), etichetând ca rușinoase și greșite tentativele presei de a „diminua entuziasmul învestiturii”.

Cât despre consiliera Kellyanne Conway, ea a rămas în atenţia opiniei publice prin alte „fapte alternative” lansate în spaţiul public. Pentru a justifica interdicţia de călătorie pentru cetăţenii din șapte ţări musulmane, Conway a vorbit despre autorii masacrului din Bowling Green – masacru inventat în întregime.

Și aici putem avea senzaţia de déja-vu, dar ea se datorează inclusiv lecturării cutremurătorului roman orwellian 1984. Deși lozincile din fictiva Oceanie („Războiul este pace”, „Libertatea este scalvie” sau „Ignoranţa este putere”) sunt pe deplin internalizate de locuitorii Oceaniei, Partidul găsește o cale și mai sigură de a le conserva principiile: nouvorba. Un limbaj absolut nou, în care faptele alternative nu ar constitui o notă discordantă, ci ar putea probabil reda ceea ce vocabularul clasic refuză să încadreze altundeva decât în relaţie de sinonimie cu minciuna.

Captivi în epoca post-adevăr

Fără să putem delimita exact momentul, am plonjat într-o epocă a adevărului relativ. În care presa și politicienii falsifică atât de mult realitatea, încât e nevoie de proiecte cum este Fast Checker (în SUA), CrossCheck (în Franţa) sau Factual (în România), pentru ca publicul să afle care e gradul de adevăr al declaraţiilor publice.

Glenn Kessler, cel care a condus proiectul Fast Checker pe parcursul campaniei electorale din America, declara: „Nu a mai existat niciodată un prezidenţiabil ca Donald Trump – cineva atât de indiferent faţă de realitate și care să nu vrea să admită că a greșit, chiar pus în faţa unor dovezi copleșitoare.” Ceea ce nu l-a împiedicat să-și adjudece fotoliul prezidenţial, desigur ajutat și de vulnerabilităţile contracandidatei sale.

În epoca faptelor alternative, minciuna pare să câștige chiar atunci când pierde. Într-un articol postat pe politico.eu, jurnalista Natalia Antonova apreciază că, în ciuda manevrelor eșuate de a influenţa alegerile franceze și în ciuda faptului că Marine Le Pen a pierdut, situaţia e totuși câștigătoare pentru președintele Putin. Campania de știri false a arătat că un segment deloc neglijabil al societăţii franceze e sedus de extremism; în același timp l-a împroșcat cu suficient noroi pe candidatul proeuropean. Jurnalista e de părere că, așezând reflectorul pe imaginea crizelor din Europa (reale sau fabricate), propaganda convinge opinia publică rusă de situaţia ei net superioară și întărește legitimitatea regimului de la Kremlin.

De altfel sondajele arată că președintele rus își gestionează imaginea cu succes (iar declaraţiile false, în măsura în care sunt percepute astfel de opinia rusă, nu îi retrag sprijinul acesteia) și la fel par să stea lucrurile și în SUA, unde un studiu realizat de Fox News în februarie a arătat că 45% dintre americani oferă mai mult credit administraţiei Trump decât presei. Iar acest credit acordat liderului american nu pare știrbit de faptul că Fast Checker a descoperit că, în primele 33 de zile ca președinte, Donald Trump a înregistrat o medie de 4 declaraţii false sau înșelătoare pe zi.

Pe de o parte, simplul fapt că o contabilizare a neadevărurilor spuse de doi lideri ai unor ţări atât de diferite (una cu o istorie de decenii de falsificare a adevărului și cealaltă, un leagăn al democraţiei) poate deveni necesară conturează ineditul realităţii în care am pășit. Pe de alta, așa cum subliniază jurnalistul Peter Pomerantsev, autorul cărţii Nimic nu este adevărat și totul este posibil, nici măcar nu se poate vorbi (chiar în cazul Rusiei) de o revenire la dezinformarea sovietică. În URSS, a ascunde adevărul devenise o artă. În timp ce astăzi nu mai există preocuparea de a camufla cu seriozitate neadevărurile, ba chiar declaraţiile Kremlinului conţin adesea doza de ambiguitate care permite opiniei publice să întrevadă și mesajul secundar. Iar în ţările democratice, noutatea nu o reprezintă tentativa politicienilor de a interpreta adevărul în interesul lor, cât dezinhibarea cu care fac acest lucru, la lumina zilei, ca și cum ar fi intrat în posesia inelului lui Gyges.

Nu-ţi poţi explica lejeritatea cu care Trump acuză presa de minciună cu privire la numărul participanţilor la ceremonia de învestitură, când probe evidente clarifică situaţia pentru orice pereche de ochi care poate compara fotografii de la eveniment. Sau nu ţi-o poţi explica altfel decât prin dezinteresul tăios al opiniei publice faţă de adevăr. Minciuna a devenit dezirabilă, în măsura în care a devenit utilă, iar onestitatea – un bagaj vetust, de care până și primul om în stat se poate debarasa, fără consecinţe.

Un articol din The Economist îl citează pe Brendan Nyhan, profesor la Dartmouth College, care consideră că ar trebui găsite soluţii pentru a descuraja declaraţiile false, prin revalorizarea reputaţiei. El subliniază că, în prezent, a fi veridic e o chestiune mai puţin profitabilă decât a fi scandalos. Totuși, soluţiile sunt destul de străvezii, comentează The Economist, pe o piaţă competitivă în care motivaţia economică determină presa să le ofere o scenă politicienilor care mint, mai degrabă decât să le blameze declaraţiile trunchiate.

Totuși acest cerc vicios – politicieni necinstiţi, media avidă de spectacol și publicul influenţabil – trebuie spart, altfel vom trăi într-o societate în care să distingem adevărul ar deveni o aventură la fel de anevoioasă ca aceea în care un nevăzător ar trebui să diferenţieze culorile.

E nevoie, așa cum declara răspicat Macron, să le spunem lucrurilor pe nume și să distingem informaţiile corecte de propagandă. Poate n-ar trebui să fie o misiune imposibilă să sortăm cu luciditate informaţiile dezlânate care invadează spaţiul public. Ori măcar să accesăm platformele care verifică știrile în locul nostru, dacă temele în discuţie ne depășesc competenţa sau dacă nu dispunem de o răbdare penelopiană, pentru a le examina singuri.

Totuși, în timp ce nu vom cunoaște niciodată integral datele unei probleme și nu vom avea timp să inventariem orice sursă a unei știri, sunt și vești bune, sau cel puţin așa consideră autorul unui articol dedicat minciunii publicat în Dilema Veche. Manipularea este legată de democraţie, pentru că doar într-un cadru democratic (real sau care se pretinde măcar astfel) opinia poporului chiar contează, tocmai de aceea liderii încearcă să o influenţeze. Iar unele forme de manipulare sunt atât de lipsite de fineţe, încât sunt identificate imediat (asta nu înseamnă că nu își au un public ţintă, care le cade victimă).

Dar și dacă o verificare exhaustivă a oricărei informaţii depășește cu mult posibilităţile noastre, a considera toate sursele la fel de puţin credibile e, de asemenea, o eroare, pentru că evacuează adevărul complet dintr-un perimetru căruia îi aparţinem și noi, și copiii noștri.

Lumea în care trăim va fi întotdeauna brăzdată de adevăr, ca și de minciună; temerea noastră ar trebui să fie ca, într-o zi, cele două noţiuni să nu devină imposibil de distins în conștiinţa noastră. Matei Vișniec descrie, în textul dramatic Ţara lui Gufi, un univers terifiant, în care împăratul, convins că „văzul aduce numai necazuri”, desfiinţează toate culorile, pentru a-și convinge supușii că sunt orbi. Atunci când planul său reușește, împăratul Gufi e convins că a așezat în mâna curtenilor cheia fericirii, pentru că orbii „nu-și bat capul cu nimic, nu au de alergat, nu au de întrebat”.

Dacă pășim din universul ficţiunii în lumea reală, și aici putem găsi oricând un antidot pentru „boala văzului”, însă, oricare i-ar fi promisiunile, el ne condamnă să trăim o viaţă fără bucuria luminii.