În 2015, când Europa se configura strategic pentru a răspunde eficient crizei migranţilor, România trecea prin propria criză, una de isterie. Doar un an mai târziu, tabloidele de căpătâi care titrau cu litere de-o șchioapă „Vin teroriștii!” s-au întors la mizeriile mondene, lăsând ca soluţionarea crizei migranţilor să continue departe de ochii mulţimilor, în locuri discrete, precum tabăra Petra Olympou, din Grecia.

În nordul Greciei, la o oră și jumătate sud-vest de Salonic, la poalele muntelui Olimp, pe terenul unui spital de psihiatrie dezafectat, se întinde tabăra Petra. Acolo, în 250 de corturi militare bej-pătat-de-ploaie trăiesc 1.400 de suflete. Cei mai mulţi sunt copii. În jur de 550. Apoi vin femeile și, după, bărbaţii. Toţi au aceeași religie – yazidi – și, în consecinţă, același dușman – gruparea teroristă Daesh, autointitulată Stat Islamic, sau ISIS.

E o tristă ironie că refugiaţii sunt cazaţi lângă ruinele unui spital de psihiatrie, în condiţiile în care mulţi dintre ei sunt sau au fost nevoiţi să se adune pe ei înșiși din ruinele propriilor traume sufletești. Khaula, o tânără de 16 ani, povestea că, în primele ei săptămâni ca refugiată, nu avea tragere de inimă nici măcar pentru a ieși din cort. Adolescentei i se umpleau ochii de lacrimi doar la auzul denumirii orașului din care provine, Sinjar.

Chipul luminos al Khaulei nu trădează nicio clipă faptul că adolescenta a trecut deja prin două războaie: unul vizibil – cel din Irak și unul invizibil – cel din sufletul ei. Zâmbetul este însă dovada că, din amândouă, a ieșit învingătoare. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

Împreună cu mama și cu surorile ei, a reușit să fugă de acasă înainte ca Stat Islamic să ajungă în localitatea lor și să comită ceea ce a rămas în istoria recentă drept „masacrul de la 3 august 2014”. ISIS făcuse deja ravagii în sudul districtului și, curând, în întreaga regiune a vuit avertizarea că „vine Daesh”. Vestea le-a dat atâta răgaz cât să fugă în munţi doar cu hainele de pe ei. Sora Khaulei, Aishan (21 de ani), spunea că, în goana disperată, au reușit să ajungă în Kurdistan printr-un coridor deschis de PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Această mărturisire are nevoie de niște explicaţii care clarifică o parte din contextul dramei comunităţii yazidi.

Cine îţi vrea binele

Kurdistanul este o ţară care există doar în inimile kurzilor. Pe hartă, ea ar ocupa părţi învecinate din Siria, Turcia și Iran. Însă acest stat, ca atare, nu este recunoscut internaţional. În plus, PKK-ul, care în mod obișnuit luptă în sudul Turciei pentru a grăbi fondarea Kurdistanului, iar acum luptă împotriva teroriștilor SI, se află el însuși pe lista formaţiunilor teroriste. Dar aici depinde totuși pe cine întrebi.

Întinderea teritoriilor în care locuiesc kurzi. (Wikimedia)
Întinderea teritoriilor în care locuiesc kurzi. (Wikimedia)

Pentru SUA, UE și membrii NATO, cei din PKK sunt teroriști. Pentru China, India, Rusia și Egipt, nu sunt. Diferenţa o face gradul de prietenie cu Turcia a ţărilor respective. De exemplu, ca aliat NATO, Turcia beneficiază de simpatia Alianţei și orice dușman al Turciei, categorie în care ar intra PKK, este și dușmanul aliaţilor. Altfel stau lucrurile în cazul PJAK (Partidul pentru Viaţă Liberă în Kurdistan), care luptă tot pentru autonomia teritoriului kurd, doar că împotriva Iranului. Iranul este un vechi inamic al Statelor Unite, așa că americanii îi lasă pe cei din PJAK să lupte împotriva lui, nestingheriţi. Când tragem linie, vedem că PKK și PJAK luptă cu aceleași mijloace pentru același obiectiv, însă marile puteri le tratează diferit, în funcţie de gașca geopolitică din care fac parte. „Dreptatea” nu o stabilește morala, ci interesul politic.

În tabăra Petra, bărbaţii discută zilnic politică. Au telefoanele mobile pline cu fotografii și cu filmuleţe descărcate de pe internet și tot de acolo se alimentează constant cu știri. Amiezile rămân împreună și adesea îi prinde seara jucând cărţi, iar noaptea îi găsește depănând amintiri din zilele bune. În tot acest timp, femeile spală, gătesc și văd de copii, unele încăpăţânându-se sisific să păstreze curăţenia în corturile care parcă se murdăresc de la sine.

Familia Marko stă într-un cort despre care ai zice că e mai nou. Pe jos, câteva bucăţi de polar sunt întinse ca un covor moale, pe care e chiar plăcut să calci. Doar două paturi mobilează încăperea, unul în stânga, celălalt în dreapta intrării. Restul lucrurilor sunt așezate ordonat într-un vestibul de pânză. Dacă ar fi un cort de camping, cel al familiei Marko ar fi probabil cel mai confortabil din clasa lui. Când însă vezi mica grădină cu roșii și porumb, pe care unul dintre bărbaţii familiei a sădit-o lângă cort, te scuturi și îţi dai seama că aceasta este o casă de pânză. Darwish Marko, unul dintre locatarii cortului, are 63 de ani și de 8 luni n-a mai dormit într-o casă adevărată. Mai întâi s-a refugiat în tabăra Idomeni, apoi a ajuns în Petra. Războiul l-a izgonit din Alep în Afrin (regiune kurdă din Siria). Când n-a mai fost rost de stat nici acolo, a fugit în Turcia și, de acolo, pe mare, a ajuns în Grecia. Fiica lui și câţiva fraţi sunt în Germania. Acolo și-ar dori să ajungă, dar știe prea bine că Europa occidentală nu e raiul, ba poate e chiar un purgatoriu al prejudecăţilor. „Noi vrem să respectăm drepturile omului european, dar am vrea să se gândească și ei la drepturile noastre… viaţa aici e mai bună decât în Siria, dar dacă mai rămânem mult în locul acesta o să murim de frig atunci când vine zăpada.”

Aziz Isa (stânga) și Darwish (dreapta) Marko așteaptă instalarea camerei video pentru interviu. Rezultatul îl veţi putea urmări în curând pe semneletimpului.ro (©Alina Kartman | Semnele timpului)

Păsările au munţii. Noi nu mai avem nimic. Avem picioare și mergem acolo unde ne duc ele. Avem nevoie de o ţară pentru yazidiţi.

– Aziz Isa Marko

Aziz Isa Marko are 50 de ani, dar pare mai în vârstă decât fratele lui, Darwish. A fost poliţist înainte să înceapă războiul, iar asta se ghicește parcă printre ridurile adânci care îi brăzdează faţa, fără să îi ocolească nici măcar cearcănele negre care îi îngreunează privirea. Fumează ca un turc în timp ce povestește cât de bine era în Siria, când trăiau toţi în pace. Încă se străduiește să accepte nedreptatea de a fi fost lipsit de apărare în faţa atacului SI: „Era în 2014, în era informaţiei. Totul se știe. Sigur că s-a știut și că Daesh va ataca.” Spune că în timpul masacrului din august 2014, teroriștii au luat ca sclave fetiţe de nouă ani. Face o pauză și pronunţă o concluzie pe care o repetă cei mai mulţi yazidiţi: „ISIS nu sunt oameni, sunt animale.” Când vorbește despre viaţa de acum, mai întâi se asigură că nu jignește pe nimeni: „Iertaţi-mă, vă rog, acum suntem într-o închisoare.” Apoi transformă politica în poezie: „Păsările au munţii. Noi nu mai avem nimic. Avem picioare și mergem acolo unde ne duc ele. Avem nevoie de o ţară pentru yazidiţi.”

La fel ca pentru fratele lui, Europa nu pare să fi fost o prioritate pentru Azis Isa. „Dacă voiam să emigrez în Germania, plecam de îndată ce a izbucnit războiul. Dar am rămas acolo cinci ani. Apoi nu am mai putut.”

Totul se împarte

Sîpan Marko își împarte timpul, uneori chiar și mâncarea, cu voluntarii care au nevoie de un translator de kurdă. Pe lângă aceasta, este fluent în arabă, engleză și turcă. Este nepotul fraţilor Marko. (Foto: Alina Kartman | Semnele timpului)
Sîpan Marko își împarte timpul, uneori chiar și mâncarea, cu voluntarii care au nevoie de un translator de limbă kurdă. Pe lângă aceasta, vorbește fluent în arabă, engleză și turcă. Este nepotul fraţilor Marko. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

Cei mai mulţi yazidiţi au ajuns în Grecia fugind din calea prăpădului terorist din districtul irakian Shinjal. De aceea cel mai des în Petra se aude vorbindu-se în kurmanji, dialectul kurd folosit în nordul Irakului. Uneori poţi auzi și arabă, de la yazidiţii scăpaţi din Siria, sau mai rar turcă, de la vreunul mai descurcăreţ, care vrea să spună ceva fără să fie înţeles chiar de toţi vecinii.

De altfel intimitatea este aproape inexistentă în tabără. Atunci când crezi că nu te vede nimeni, alţi patru oameni știu deja unde ești și ce faci. Hipervigilenţa este o lege nescrisă a refugiaţilor de oriunde, dar pe yazidiţii din Petra lucrul acesta îi ajută în mod special să observe ocazii în care să arate curtoazie, dar și să repereze, ca veritabile radare morale, orice nedreptate.

Așa s-a întâmplat, de exemplu, când un voluntar umanitar a încercat să transporte, pe o distanţă de opt metri, de la mașină la depozit, o sacoșă mare plină cu jucării. După doi pași a fost încercuit de copii dornici să îi grăbească generozitatea. Unul dintre ei reușise să sustragă o plăsuţă cu popice multicolore, dar a fost văzut de unul dintre bătrânii taberei care trecea întâmplător pe acolo. N-a durat mai mult de câteva clipe și, într-o kurdă pe care ar fi înţeles-o orice român, bărbatul l-a muștruluit pe cel mic, care, resemnat, a trebuit să returneze prada colorată la depozit.

Voluntarii internaţionali care se perindă, cu rândul, prin tabără sunt instruiţi să nu facă favoruri. Cel puţin nu în public. Dacă nu ai să oferi un dulce tuturor copiilor din tabără, mai bine te abţii să îi dai micuţului care stă lângă tine la locul de joacă. Altfel riști să fii copleșit de cereri îndreptăţite din partea celorlalţi care ţi-au zărit gestul sau de privirile dezamăgite ale celor care și-ar dori, dar n-ar îndrăzni să te roage să le dai și lor. Yazidiţii luptă, cu mic, cu mare, ca măcar de-acum înainte să se împartă totul egal între ei: și suferinţa, și micile bucurii. Până acum însă, porţia cea mai mare a fost aceea de suferinţă.

 Pentru refugiaţii din tabăra Petra, iarna este acum o ameninţare aproape mai presantă decât războiul. (©Alina Kartman | Semnele timpului)
Pentru refugiaţii din tabăra Petra, iarna este acum o ameninţare aproape mai presantă decât războiul. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

În ce cred yazidiţii

La fel ca druzii și alawiţii, yazidiţii sunt membri ai unei comunităţi religioase minoritare kurde care a fost persecutată de majoritarii musulmani secole la rând. Comunitatea yazidită are o religie a ei, care nu poate fi inclusă în niciuna dintre marile religii monoteiste, deși cuprinde elemente din fiecare. Yazidismul este așadar o religie sincretică și i-a fermecat pe orientaliști (cercetătorii culturii orientale) cu rezistenţa ei în timp, în ciuda faptului că este o religie exclusiv orală și că membrii ei au fost persecutaţi pe parcursul întregii lor istorii. Între cele două există de fapt o legătură directă.

Legenda spune că yazidiţii au avut cândva o Carte, una cu un conţinut nemaiîntâlnit, dictat de cel mai de seamă înger, și mai veche decât Coranul musulmanilor, apăruţi mai recent decât yazidiţii în peisajul oriental. Însă, în timpul uneia dintre numeroasele persecuţii suferite de yazidiţi, inamicii au furat-o și au aruncat-o în foc. Cineva a reușit să o scoată de acolo înainte să se facă scrum și, de atunci, denumirea ei a rămas aceea de „Cartea neagră”. După acest incident, nimeni nu a reușit să o mai recupereze. Nu se știe dacă mai există, unde s-ar putea afla și nici ce cuprinde.

Focul și prietenia sunt singura sursă de căldură pe care refugiaţii o au în așteptarea iernii. (Foto: Alina Kartman | Semnele timpului)
Focul și prietenia sunt singurele surse de căldură pe care refugiaţii o au în așteptarea iernii. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

De când le-a fost furată Cartea, yazidiţii au jurat să nu își mai scrie crezul, ci să îl transmită cu sfinţenie prin viu grai. Și s-au ţinut de promisiune. Dar, pentru asta, comunitatea a trebuit să ridice o cetate de interdicţii: nimeni nu se poate converti la yazidism; yazidit e cel care se naște într-o familie yazidită. Niciun yazidit nu se poate căsători cu cineva de altă religie, nici măcar cu un yazidit dintr-o castă diferită de a lui. (Yazidiţii sunt împărţiţi în trei caste.) Cine încalcă una dintre aceste reguli este exclus din comunitate și nu este nimic mai rău, din punct de vedere spiritual, decât să fii exclus, fiindcă acest lucru înseamnă că sufletul tău nu mai poate progresa niciunde. Astfel religia și identitatea yazidită au reușit să supravieţuiască până astăzi, însă misterul în care s-au învăluit nu i-a ajutat pe credincioși să se protejeze de dușmani, ci, din contră, a sporit numărul acestora.

În tradiţia yazidită, albul este simbolul păcii și predomină în portul feminin. (©Alina Kartman | Semnele timpului)
În tradiţia yazidită, albul este simbolul păcii și predomină în portul feminin. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

Yazidiţii au fost adesea greșit catalogaţi de vecinii lor, creștini și musulmani, drept idolatri sau închinători la diavol. Mai întâi din cauza numelui lor, care unora le pare înrudit cu numele Yazid ibn Muawiya (647-683), al doilea calif al dinastiei Umayyad, o personalitate dispreţuită profund de musulmanii sunniţi. Extrema acestui dispreţ este manifestată azi de gruparea Stat Islamic. Apoi, yazidiţii sunt eronat văzuţi drept „sataniști”, fiindcă îl venerează pe Melek Taus, o figură religioasă care are o istorie parţial comună cu cea a lui Șeitan (Satana), din tradiţia islamică. Și, din nou, Stat Islamic caută să îi extermine ca să cureţe calea către ţara condusă exclusiv după principii islamice.

În realitate, yazidiţii se închină lui Yasdan, un Dumnezeu unic. Ei sunt, prin urmare, monoteiști, la fel ca musulmanii, evreii și creștinii. Însă în tradiţia yazidită, Yasdan nu interacţionează direct cu oamenii pe care i-a creat, ci l-a numit intermediar pe Melek Taus, primul dintre cei șapte îngeri-spirite creaţi la începuturile lumii. Lui Melek Taus Dumnezeu i-ar fi poruncit să se închine lui Adam, așa cum și tradiţia islamică învaţă că Dumnezeu i-ar fi cerut lui Șeitan (Lucifer, pentru creștini). Atât yazidiţii, cât și musulmanii cred că Melek Taus/Șeitan a refuzat să i se închine omului și că Dumnezeu l-a pedepsit pentru această neascultare. Doar că, din acest punct, istoriile se despart. În general, musulmanii spun că, din mândrie, Șeitan n-a ascultat și, prin urmare, a fost dezmoștenit și aruncat în iad pentru veșnicie, continuând etern neascultarea lui încăpăţânată faţă de poruncile lui Dumnezeu. În folclorul yazidit, în schimb, Melek Taus a refuzat să se închine în faţa lui Adam fiindcă a considerat că doar Dumnezeu merită închinare. Povestirea variază destul de mult de la o sursă la alta, însă în general yazidiţii susţin că, deși Melek Taus a fost și el aruncat în iad, dragostea lui pentru Dumnezeu l-a făcut să se căiască amarnic pentru neascultare și a plâns nemângâiat până ce lacrimile lui au stins flăcările iadului. Dumnezeu l-a iertat și l-a împrietenit cu omul, pecetluind legătura lor pentru veșnicie. Urmașii lui Adam au preţuit această relaţie, având un respect special pentru Melek Taus, reprezentat simbolic printr-un păun, fiindcă, spun yazidiţii, carnea păunului nu putrezește.

Melek Taus ar putea fi privit, pe undeva, ca o punte între yazidism și creștinism. Și aceasta nu doar pentru că unii yazidiţi poartă pandantive cu păunul la fel cum creștinii poartă crucifixe la gât, ci pentru că Melek Taus este o emanaţie din lumina lui Dumnezeu, la fel cum, în creștinism, Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu. Și Melek Taus, și Hristos sunt intermediari între om și Dumnezeu, deși în creștinism credincioșii se pot ruga și direct lui Dumnezeu-Tatăl. Unii îi aseamănă pe yazidiţi cu creștinii din perspectiva faptului că yazidiţii practică botezul copiilor, cu o minoritate practicând circumcizia băieţilor. Yazidiţii consideră miercurea drept zi de închinare și ţin sâmbăta ca zi de odihnă, iar tradiţia este respectată și în tabără, în ciuda condiţiilor grele.

„Eliberaţi fetele!”

Oamenii ţin la vechile simboluri și le perpetuează împreună cu altele noi. Primesc zilnic pâine de la ajutoare. Însă chifla pufoasă nu ţine de foame ca lipia din Irak. Așa că doi-trei mai gospodari au ridicat, din chirpici, cuptoare pentru pâinea cea de toate zilele. Tot făină și apă conţine, ca și chifla, numai că lipia caldă înseamnă „acasă”.

O dată imposibil de șters din memoria colectivă a yazidiţilor. 3 august 2014, debutul celui de-al 74-lea genocid asupra comunităţii. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

ISIS i-a forţat pe yazidiţi să își creeze simboluri noi. Unii și-au transformat corturile în monumente, scriind pe ele „3 august 2014”, data la care a avut loc ceea ce este considerat cel de-al 74-lea genocid asupra comunităţii yazidite. Yazidiţii descriu masacrul cu o precizie care te lasă să bănuiești că aceasta e mai mult necesară sufletește decât reală. Gruparea Stat Islamic a asediat orașul Sinjar la ora 14, spun ei. S-a luptat cu peshmerga („cei care înfruntă moartea”, grupare militară kurdă), până la ora 17, când soldaţii peshmerga au rămas fără muniţie și au bătut în retragere. ISIS a luat atunci captive 3.000 de fete și femei și au ucis în plină stradă 5.000 de bărbaţi. Pe femei le-au triat după vârstă și le-au schimbat între ei. Bătute și violate, femeile au fost transportate în Mosul (aflat sub ocupaţie SI), unde au fost vândute ca sclave sexuale. De aceea pe unele corturi este scris mare, în engleză, strigătul de ajutor: „Eliberaţi fetele!”.

În zbuciumul ultimilor ani, două fete yazidite au căpătat notorietate de icoană a comunităţii. Prima dintre ele arată tarele inerente oricărei civilizaţii asaltate de influenţa extremiștilor în mijlocul căreia e nevoită să trăiască. Du’a Khalil Aswad este numele unei tinere yazidite, de doar 17 ani, ucisă cu pietre în plină stradă de un grup de opt sau nouă bărbaţi de aceeași religie cu ea, dintre care unii este posibil să îi fi fost chiar rude. Adolescenta a căzut victimă unui obicei infam, condamnat de ideologiile oficiale ale tuturor religiilor orientale, însă practicat de unii adepţi ai lor: uciderea pentru onoare. Motivele din spatele crimei petrecute în 2007 nu se cunosc cu exactitate, mai ales că fapta a fost descoperită relativ târziu, după ce un videoclip al execuţiei, filmat cu telefonul, a ajuns pe YouTube. Însă majoritatea relatărilor indică spre nemulţumirea familiei faţă de relaţia pe care tânăra o avea cu un băiat musulman. Zvonurile cum că fata ar fi fost omorâtă pentru că s-ar fi convertit la islam au fost infirmate de prietenul ei, însă ele au dus totuși la o revanșă sângeroasă comisă împotriva a 24 de bărbaţi yazidiţi, de către un grup islamist.

La polul opus se află povestea Nadiei Murad, o tânără care fusese capturată și vândută ca sclavă de ISIS, după asedierea Sinjarului. Nadia a reușit să scape din iadul pe care islamiștii îl construiseră în Mosul, după ce a fost torturată fizic și sexual de nenumărate ori și de nenumăraţi bărbaţi. Salvarea ei a venit din partea unei familii musulmane care nu avea nicio legătură cu ISIS. Acești oameni i-au făcut un buletin musulman fals, au îmbrăcat-o într-o abaya (port islamic) neagră și au dus-o cu mașina lor la graniţă. Astăzi, Nadia este refugiată în Germania, de unde nu a încetat să apeleze la comunitatea internaţională pentru a stopa genocidul asupra comunităţii din care face parte. Eforturile ei au fost observate de comisia norvegiană pentru Premiul Nobel, care a nominalizat-o la Premiul Nobel pentru Pace. Recent, Nadia a fost distinsă cu Premiul „Vaclav Havel” pentru drepturile omului.

„Hello! What's your name?” dintr-o răsuflare. Așa stiu copiii din tabără că începe orice prietenie. (©Alina Kartman | Semnele timpului)
„Hello! What’s your name?” dintr-o răsuflare. Așa știu copiii din tabără că începe orice prietenie. (©Alina Kartman | Semnele timpului)

Portretul yazidiţilor se conturează din lumini și umbre, la fel cum se construiește imaginea oricărui popor. Însă, în cele două zile pe care le-am petrecut cu refugiaţii din tabăra Petra, cel mai mult am văzut lumina. Lumina din zâmbetul copilașilor care, de cum am pășit în tabără, ne-au întâmpinat cu un bucuros „Helo, ma’ flend! Hau ar iuu?”. Lumina din ochii părinţilor lor, la fel de emoţionantă ca sinceritatea cu care insistau să intri la ei în cort, să mănânci cu ei, să îţi ofere din puţinul lor orice, ca mulţumire că îţi pasă de ei. E aceeași lumină care răsare în fiecare zi și peste suferinţă, și peste bucurie, și peste oamenii răi, dar mai ales peste – și prin – oamenii buni.


Mulţumesc ADRA România pentru ocazia de a însoţi o echipă de voluntari în timpul unei misiuni-fulger în Petra, care a avut ca scop livrarea unor ajutoare pentru iarnă.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.