„O cortină de fier s-a prăbușit de-a curmezișul ţării noastre și nu mai reușim să prindem nicio știre despre ce se întâmplă dincolo.” (Grigore Gafencu, într-o telegramă trimisă lui Winston Churchill)

Berlinul pregătește o sărbătoare fără precedent pentru a marca 30 de ani de la căderea zidului Berlinului. Cel puţin acestea sunt informaţiile pe care le deţine Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu”, din cadrul Academiei Române (ISPRI).

În orice caz, pentru a marca acest eveniment istoric ce a precipitat căderea comunismului în Europa, Academia Română va aduce la București o bucată masivă din Zidul Berlinului, cu o greutate de 3,5 tone, cu vopseaua și desenele originale, scopul fiind acela de a „arăta tuturor că românii au fost şi sunt parte integrantă a naraţiunii anti-comuniste şi pro-europene, începută la Leipzig/Berlin şi încheiată la Timişoara/Bucureşti”.

La 30 de ani după ce Cortina de Fier a căzut, mulţi consideră încă surprinzător lanţul de evenimente ce a spulberat comunismul, cu vărsare de sânge ori în mod pașnic, în ţările est-europene în care rădăcinile roșii păreau împlântate prea adânc ca să mai existe speranţa unei eliberări iminente.

De fapt, la fel de neașteptată fusese invazia comunismului, în urmă cu 45 de ani, popoarele din estul Europei nereușind să se bucure de înfrângerea lui Hitler, când și-au dat seama că toate punţile spre libertate le fuseseră tăiate de către „eliberatoarea” Armată Roșie.

Cum a început totul

„De la Stettin, în Marea Baltică, la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier s-a lăsat asupra continentului. Dincolo de ea se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est. Varşovia, Berlinul, Praga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureştiul şi Sofia, toate aceste oraşe celebre şi populaţiile ţărilor lor se află în ceea trebuie să numesc sfera sovietică”, avea să spună, la 5 martie 1946, Winston Churchill, în primul discurs care semnala, după cel de-al Doilea Război Mondial, existenţa unei zone din Europa aflate sub controlul strict al URSS-ului. „Aceasta nu este, cu siguranţă, Europa eliberată pe care noi am luptat să o realizăm”, conchidea fostul prim-ministru britanic.

În discursul său, Churchill trasa cele două fronturi pe care trebuia luptat după împărţirea Europei: prevenirea războiului cu URSS-ul și restabilirea libertăţii și democraţiei în toate ţările continentului. După cum avea să arate timpul, era foarte dificil, dacă nu imposibil, să fie atinse ambele obiective, așa încât ţările est-europene mai aveau să aștepte aproape jumătate de secol până să respire din nou aerul libertăţii. Stalin reușise să fructifice foarte bine victoriile din al Doilea Război Mondial, izbutind nu doar să alipească din nou URSS-ului fostele teritorii ţariste desprinse în timpul Revoluţiei bolșevice, dar și să extindă mult dincolo de graniţele statului sovietic influenţa și controlul acestuia.

Privind înapoi peste filele istoriei, spre anii ocupaţiei sovietice, par înduioșătoare speranţele naive ale celor care-și imaginau că era o chestiune de săptămâni sau de luni până ce Occidentul îi va elibera din strânsoarea prea pătimașă a vecinului de la Răsărit.

„Toată speranţa noastră e în America și în război, dar când?” îi scrie fiicei sale Maria Pillat, soţia poetului Ion Pillat, exprimându-și nădejdea că intervenţia americană va avea loc înainte de venirea primăverii, adică înainte ca toate resorturile lumii libere pe care o știa să fi fost zdrobite. Despre modul în care au fost înăbușite ultimele zvâcniri ale românilor însetaţi de libertate am scris în articolul „Cum a învins comunismul România”).

Est-europenii au înţeles, de fapt, foarte repede ce se ascundea în spatele paradisului pe care promitea să-l construiască ideologia comunistă. În Occident, mulţi intelectuali erau orbiţi de ceea ce istoricul François Furet numea „farmecul universal al lui Octombrie”, consolidat de rolul Armatei Roșii în înfrângerea nazismului, dar și de promisiunile unei societăţi a abundenţei, croite pe osatura unei economii planificate și a unei forme superioare de democraţie.

La firul ierbii, hăul dintre lozincile propagandei și realitatea cu zi cu zi se dovedea tot mai adânc.

Ce se întâmpla în interiorul URSS era suficient de grăitor pentru a le deschide ochii celor care și-ar fi dorit să se înfrupte, la ei acasă, din beneficiile mult clamate ale comunismului. În conferinţa de la Ialta, Stalin ceruse ca toţi cetăţenii URSS-ului care trăiau în afara graniţelor statului să fie repatriaţi cu forţa. Nu pentru că ţara le ducea dorul fiilor ei rătăcitori, ci pentru că voia să le aplice o lecţie bine meritată acestor „trădători”, așa cum avea să o facă și cu prizonierii săi de război, pe care, departe de a-i primi cu onoruri, statul sovietic avea să îi condamne la moarte (175.000 de condamnări la moarte au fost pronunţate de tribunalele militare) sau să îi trimită, cu ultimele ei resturi de umanism, să execute pedepse de un deceniu în lagăr.

Regimurile comuniste au fost, de altfel, responsabile pentru un număr de decese mai mare decât orice altă mișcare politică, inclusiv nazismul, susţine istoricul Stéphane Courtois, citând în Cartea neagră a comunismului un număr de 94 de milioane de morţi, dintre care 20 de milioane în Uniunea Sovietică și 1 milion în statele comuniste din Europa de Est.

O metaforă turnată în beton

Pentru germani, Cortina de Fier a încetat să mai fie o metaforă după ce, la 13 august 1961, administraţia președintelui comunist al Germaniei de Est, Walter Ulbricht, a ridicat Zidul Berlinului (iniţial, din sârmă ghimpată), care se întindea pe 45 de kilometri, încercuind Berlinul Occidental. Bariera urmărea stoparea plecării forţei de muncă și a pierderilor economice provocate de migraţia profesioniștilor, ca și a muncitorilor, către Germania Federală.

În timp ce comuniștii chiar au crezut că vor reuși să creeze societăţi atât de prospere încât occidentalii să dea năvală la graniţele ţărilor comuniste, cu intenţia de a se stabili aici, după cum scria Soljeniţîn, Zidul Berlinului a reprezentat recunoașterea făţișă a faptului că locuitorii raiului comunist erau captivi la ei acasă.

Cel puţin 140 de persoane au fost ucise la Zidul Berlinului sau au murit în circumstanţe legate de regimul de frontieră al Germaniei de Est (dintre care 30 – și est, și vest-germani – nici nu încercaseră măcar să evadeze) între 1961 și 1989, alte 251 de persoane, din estul și vestul Germaniei, aflate în călătorie, decedând înainte, în timpul sau după controalele la punctele de trecere oficiale ale zidului, potrivit unui proiect de cercetare efectuat de Centrul de Istorie Contemporană Potsdam și Fundaţia Zidului Berlinului.

Când zidul poate despărţi chiar și o mamă de un bebeluș

„Zidul a trecut prin inima mea”, povestește Sigrid Paul, o mamă care trăia deja o dramă atunci când autorităţile est-germane hotărâseră să separe brutal Estul de Vest. Fiul ei, Torsten, născut în ianuarie 1961, suferise o ruptură de diafragmă în timpul nașterii și doar intervenţia chirurgicală l-a salvat de la o moarte rapidă.

Totuși, 6 luni mai târziu, fiul ei trebuia să respecte reguli stricte în ce privește alimentaţia și medicaţia, iar tinerii părinţi mergeau regulat la spitalul vest-berlinez pentru a ridica formula de hrană și medicamente, solicitând de fiecare dată o autorizaţie de la Ministerul Sănătăţii. Zidul Berlinului, instalat provizoriu sub formă de role de sârmă ghimpată într-o singură noapte, s-a dovedit de netrecut pentru o mamă gata să ajungă și la capătul lumii, în numele vieţii fiului ei.

În cele din urmă, bebelușul a fost trecut, de nevoie, la o alimentaţie obișnuită. Curând, starea lui s-a agravat, așa că l-au dus la spitalul Charité, din sectorul estic. Acolo, medicii și-au dat seama că nu pot să-l ajute, așa că au trecut cumva copilul peste noua graniţă, la spitalul Westend. Torsten a fost din nou pe punctul de a muri și a fost operat de 4 ori. Agonia părinţilor a crescut, din cauză că nu erau lăsaţi să-și viziteze copilul. Doar mama a primit permis de liberă trecere de o zi, dar lucrul acesta se întâmpla foarte rar, iar Sigrid tânjea să fie lângă copilul ei, despre care nu se știa dacă va supravieţui.

Disperarea i-a împins pe cei doi părinţi să ţeasă planuri de evadare, ajutaţi de un student din Vest, Michael Hinze, ai cărui părinţi erau blocaţi în Est și care, împreună cu un grup de prieteni, ajutau est-germanii să devină vest-germani pentru o zi. Ultimii renunţau la pașapoartele lor, beneficiari fiind est-germanii care le semănau ca vârstă și înălţime, într-o etapă ulterioară pașapoartele suportând ultimele retușuri în mâna artiștilor graficieni.

Tentativa de evadare s-a încheiat încă din fașă, iar după o a doua încercare, Sigrid a fost răpită de pe stradă de agenţii Stasi, poliţia politică a Republicii Democrate Germane.

În timpul unui interogatoriu, i s-a propus un schimb: să-și vadă fiul în schimbul trădării lui Hinze. Femeia a refuzat să joace rolul de momeală pentru cel care fusese binefăcătorul ei, așa că a luat o decizie împotriva fiului ei, după propriile-i cuvinte. Și ea, și soţul ei au primit 4 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de a fi instigat și ajutat cetăţeni est-germani să treacă fraudulos graniţa. În 1964, libertatea celor doi soţi a fost cumpărată cu 40.000 de mărci vest-germane, dar autorităţile nu le-au permis să părăsească partea estică a Berlinului.

Și-au revăzut fiul abia după 5 ani, atunci când starea lui a fost destul de bună pentru a fi trimis acasă, numai că, pentru o vreme, băiatul s-a arătat înfricoșat de acei străini îmbătrâniţi prematur, pe care trebuia să se deprindă să-i strige „mamă” și „tată”.

După cum spunea Torsten – ajuns la vârsta adultă, dar încă foarte bolnav, într-o întâlnire cu autoarea Anna Funder, care a publicat povestea familiei sale –, căderea Zidului a arătat că orice este posibil atunci când e vorba de istorie. Doar că el plasează afirmaţia într-un registru mai degrabă negativ, sigur de faptul că, până și cele mai răsunătoare victorii ale istoriei nu s-ar putea dovedi, într-o bună zi, reversibile.

Un anunţ accidental spulberă o frontieră de aproape trei decenii

În cursul unui interviu, Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei la București, mărturisește că, doar cu câteva săptămâni înainte de căderea Zidului Berlinului, nu era deloc sigur că așa ceva s-ar putea petrece în timpul vieţii lui. Chiar dacă unele semne prevestitoare erau deja prezente – „declinul economic al RDG, schimbarea politică la Moscova cu perestroika” –, era greu de prevăzut năruirea (și încă pașnică!) a comunismului în Germania de Est.

În opinia ambasadorului, un moment de referinţă care a pregătit căderea zidului a fost cel din 9 octombrie 1989, când au izbucnit așa-numitele „demonstraţii de luni” de la Leipzig, care s-au extins și în alte orașe și pe care guvernul nu a îndrăznit să le reprime.

Încă din mai 1989, Ungaria desfiinţase gardul din sârmă ghimpată de la graniţa cu Austria, iar până la sfârșitul lunii septembrie, peste 30.000 de est-germani evadaseră în Occident, înainte ca RDG să închidă graniţa cu Cehoslovacia. O decizie pe care RDG o ia, în final, la 3 octombrie și care are darul de a inflama și mai mult nemulţumirea est-germanilor.

Chiar dacă gândim că istoria se naște din încleștarea unor forţe geotectonice, uneori sunt de ajuns accidente pentru ca făgașul ei să se schimbe dramatic, notează jurnalistul Michael Meyer într-un articol care disecă implicaţiile și contextul unui anunţ făcut din greșeală într-un moment (ne)potrivit.

În seara zilei de 9 noiembrie, la doar câteva săptămâni după demisia liderului est-german Erich Honecker, un răspuns pripit al unui funcţionar german la o conferinţă de presă avea să pecetluiască soarta Zidului, dar și a Cortinei de Fier. Aripa reformatoare a Partidului Comunist dorea să dea un nou chip vechii conduceri, sub presiunea protestelor din ţară. Günter Schabowski, proaspăt purtător de cuvânt al Partidului Comunist, a primit de la șeful partidului un memoriu de două pagini, pentru a face câteva anunţuri la conferinţa de presă din acea seară, ea însăși o inovaţie care dorea să transmită un aer nou, de schimbare.

Un jurnalist a întrebat despre regulile de călătorie în afara graniţelor, iar Schabowski, luat pe nepregătite, a oferit un răspuns năucitor: fuseseră emise noi reguli de călătorie, așa că est-germanii puteau ieși din ţară prin orice punct de trecere a frontierei. Întrebat de când se aplică noile prevederi, Schabowski a răspuns, după un moment de ezitare și de răsfoire a hârtiilor încurcate din faţa sa, că ele sunt valabile „imediat, fără întârziere”.

Abia întors dintr-o vacanţă, purtătorul de cuvânt nu știa că era prematur să facă acest anunţ și că era nevoie de câteva zile pentru conceperea unui nou regulament care să fie transmis grănicerilor. De altfel, nota primită de la superiori sublinia că doar est-germanii cu viză legală puteau ieși din ţară.

Până la miezul nopţii, mii de est-berlinezi deja ajunseseră în Vest, forţând trecerea, sub privirile derutate ale grănicerilor, cărora nu li se transmiseseră ordine clare cu privire la modul de acţiune în această situaţie. Zidul căzuse brusc, la fel cum fusese și construit, iar odată de el Cortina de Fier avea să se năruie, până la finalul anului, în toate ţările Europei de Est.

În ţesătura strânsă a unei dictaturi, este surprinzător cât de demolator se poate dovedi un singur accident, scrie jurnalistul Michael Meyer, subliniind că o lecţie pe care trebuie să ne-o însușim este aceea că puterea unui incident nu trebuie niciodată subestimată. Dacă Schabowski nu ar fi avut momentul său de confuzie, iar est-germanii s-ar fi aliniat docili la cozi pentru a putea ieși din ţară, Zidul Berlinului n-ar fi căzut, revoluţia nu ar fi ajuns la Praga o săptămână mai târziu, iar dictatura din România poate că nu ar fi căzut atunci, notează Meyer.

Trei decenii mai târziu…

„La 30 de ani după zilele de toamnă ale anului 1989, o serie de parametri demonstrează că tranziţia de la comunism la capitalism a fost un succes remarcabil”, scrie The Guardian, inventariind o serie de argumente pentru care est-europenii trăiesc „epoca lor de aur”: „În ultimii 30 de ani, Europa Centrală şi de Est a fost martoră a uneia dintre cele mai mari creşteri economice din orice altă regiune a lumii. Oamenii trăiesc mai mult şi mai sănătos. Calitatea aerului este mai bună şi indivizii sunt, în medie, de două ori mai bogaţi.”

Deși lucrurile nu merg perfect, iar oamenii de aici se simt uneori lăsaţi în urmă de ceilalţi europeni, potrivit statisticilor, economia poloneză și cea slovacă au crescut de 7 ori, iar cele din Estonia, Letonia, Lituania, România și Cehia de peste 5 ori, arată analiza.

Marcin Piatkowski, un economist polonez, autorul cărţii Campionul creşterii din Europa, subscrie acestei viziuni luminoase: „Întreaga regiune a avut succes, după cum arată faptul că, în medie, niciun bulgar sau român sau polonez nu a trăit mai bine înainte decât o face acum, atât în termeni absoluţi, cât şi în termeni relativi, comparativ cu Vestul.”

Statisticile nu conţin toate detaliile poveștii însă, spune Jolanta Banach, fost ministru de finanţe polonez, remarcând discrepanţa economică dintre orașele mari ale ţării și zonele rurale, precum și accesul inegal la servicii și infrastructură.

Fotograful Andreas Rost, care a participat la protestele din Leipzig de dinaintea căderii Zidului Berlinului, crede că reunificarea Germaniei, o poveste de succes, are și notele sale stridente. Germania de Est, spune el, are o problemă cu extremismul de dreapta și cu xenofobia, iar mulţi dintre est-germani simt că nu au parte de un tratament egal.

Din punct de vedere economic și social, estul Germaniei stă cu mult mai bine decât s-ar fi putut anticipa acum 30 de ani, a declarat Christian Hirte, comisar guvernamental pentru fostele landuri est-germane, la prezentarea raportului anual privind „starea unităţii germane”. În același timp, mulţi dintre est-germani sunt „sătui de schimbare”, se simt cetăţeni de categoria a doua, iar nemulţumirile lor se convertesc în voturi care migrează dinspre partidele tradiţionale spre partide extremiste, precum Alternativa pentru Germania (AfD, extrema dreaptă).

La 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier, Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei la București, spune că provocarea principală cu care se confruntă Europa este cum să rămână unită.

Europa s-a schimbat imperceptibil, avertizează jurnalistul și analistul James Kirchick în cartea sa intitulată sugestiv Sfârșitul Europei. Generaţia liderilor care au luptat pentru unificarea unui continent divizat părăsește scena, iar locul ei este luat de „populiști miopi”, scrie jurnalistul. E o criză a liberalismului, iar, pe măsură ce amintirea celui de-al Doilea Război Mondial, a Holocaustului sau a Gulagului se estompează, „se reduce și antipatia faţă de ideologiile iliberale care au creat ororile din trecutul european”.

Chiar dacă se bucură de drepturi și de libertăţi mai mari după crearea UE decât în orice perioadă a istoriei, europenilor le pasă tot mai puţin de soarta continentului, fiind concentraţi doar pe politica internă, fapt dovedit și de participarea în scădere la alegerile parlamentare europene, observă Kirchick (totuși,în ciuda trendului descendent deja cunoscut, prezenţa la alegerile parlamentare din 2019 a fost una record, impulsionată de electoratul tânăr, cu cea mai mare creștere a participării la grupurile de vârstă 25-39 de ani și sub 25 de ani). Europenii par să se fi săturat de ideea „mai multă Europa”, iar în cazul est-europenilor acest lucru se întâmplă pentru că au evaluat Europa în termeni tranzacţionali, considerând proiectul un eșec atunci când standardul lor de viaţă nu a ajuns la nivelul vesticilor.

Frământată de multiple crize, de la stagnare economică și ascensiunea partidelor extremiste la tensiuni sociale și ameninţarea unei Rusii tot mai agresive, Europa nu se șubrezește doar din cauza factorilor exogeni, Brexitul fiind prima rană majoră autoprovocată, remarcă jurnalistul, amintind de observaţia amară a filosofului Agnes Heller, care deplângea slaba toleranţă la frustrare a europenilor, care îi împinge să-și caute dictatorii în vremuri de criză. Și, am putea adăuga, să se lepede convenabil de valori pentru care părinţii și bunicii lor și-ar fi riscat viaţa.

În august 2019, Angela Merkel și Viktor Orban au sărbătorit împreună prima breșă făcută în Cortina de Fier pe 19 august 1989, când Ungaria a deschis graniţa cu Austria pentru câteva ore, cu ocazia unui „picnic paneuropean”, prilej cu care 600 de est-germani au fugit în Vest. Valorile celor două ţări nu mai sunt aceleași, a arătat însă discursul liderilor: în timp ce Merkel a pledat pentru o Europă „cu chip uman”, care promovează solidaritatea, libertatea și pacea, Orban a remarcat că nu există „nicio contradicţie” între Cortina de Fier și gardurile antiimigraţie.

Totuși, slăbirea Europei e o tragedie nu doar pentru ea însăși, ci pentru lumea întreagă, susţine jurnalistul, pentru că „o Europă mai divizată, mai slabă și mai puţin influentă înseamnă o situaţie internaţională mai periculoasă”, dar și pentru că înstrăinarea de valorile ei și pierderea unităţii „ar însemna nu numai sfârșitul Europei așa cum o știm. Un asemenea colaps nu ar prevesti decât un nou ev întunecat.”

Deși ni se pare că avem, ca indivizi, un rol neglijabil în determinarea direcţiei în care curge istoria, modul în care a căzut Zidul Berlinului arată că, în ţesătura marilor prefaceri, sunt zeci, sute și mii de alegeri și de reacţii individuale: confuzia unui funcţionar insuficient informat, insistenţa unui jurnalist, curajul zecilor de mii de germani care au sfidat tancurile, ieșind pe străzi, decizia grănicerilor de a înlătura barierele sub presiunea mulţimii.

Direcţia spre care plutește acum Europa este încă incertă, dar ce ne-a învăţat căderea Cortinei de Fier este că rolul unui număr mic de persoane, ba chiar și al unui individ nu ar trebui niciodată subestimat când e vorba de modelarea evenimentelor insignifiante sau majore ale istoriei.