Motto: Frica este o reacţie. Curajul este o decizie.” (Winston Churchill)

Citind mărturiile unor oameni care, în viaţa lor de credinţă, s-au confruntat cu situaţii limită, care le încercau rezistenţa fizică și psihică, mi-am propus să înţeleg cum au reușit aceștia să fie și să rămână curajoși. M-a interesat să analizez circumstanţele și modalităţile în care, sub imperiul fricii, ameninţării, torturii, umilirii, uneori chiar al disperării, au avut atitudini și reacţii care se rezumă la această virtute: curajul. Voi încerca să sintetizez concluziile la care am ajuns, printr-o „listă” a condiţiilor favorabile unor manifestări curajoase. Îmi propun să desfășor această „listă” pe parcursul următoarelor trei articole și îi invit pe cititorii interesaţi de subiect să reflecteze și să contribuie la completarea ei, scriindu-ne pe adresele de contact ale revistei Semnele timpului.

Ce este curajul?

Este graţie manifestată sub presiune spunea Ernest Hemingway, cu o urmă sublimată estetic a educaţiei lui exagerat de puritane, de care se dezisese la adolescenţă. Latinii spuneau că este o virtute care „crește în primejdii”[1]. Filosoful grec Platon îl descria prin opoziţie cu lașitatea, cu frica și cu alte forme de manifestare ale omului, mai ales în condiţii de luptă, de ameninţare a vieţii, a onoarei militare etc.[2] Un lucru este cert: curajul nu presupune absenţa fricii, el coexistă cu aceasta și o depășește. Acest lucru îl sublinia și premierul englez Winston Churchill, care a dovedit și a insuflat curaj întregii sale naţiuni, în Al Doilea Război Mondial, împotriva ameninţării naziste; a rămas celebru discursul lui radiofonic care culmina cu declaraţia „We shall NEVER surrender!” (engl. „Nu ne vom preda NICIODATĂ!”)

Însă ceea ce putem constata din diversele repere culturale care vizează acest subiect este că nu putem învăţa școlărește, nu ni se poate preda o lecţie despre curaj în felul în care se abordează didactic alte subiecte. El presupune o autocunoaștere care se câștigă doar în momentele limită, în care se impune să reacţionăm într-un anumit fel, adesea cât mai rapid.

Mai mult, curajul nu este o constantă în comportamentul cuiva, ci poate să se manifeste uneori, iar alteori nu. În condiţii obișnuite, când lipsesc ameninţările la adresa vieţii, libertăţii, sănătăţii, integrităţii personale etc., noi nu putem ști despre noi dacă suntem capabili de curaj ori nu.

Indiferent de ceea ce spuneau latinii, curajul nu este ca o potenţialitate vădită, care se traduce în acţiune, în mod automat. Este de înţeles sensul retoricii militare pline de valori înalte, crezuri, idealuri și stindarde, la care apelează, în anumite momente istorice, conducătorii de armate, oamenii politici, patrioţii de orice provenienţă; este de înţeles discursul mobilizator al instructorilor unor luptători de orice fel, pentru a-i face viteji în bătălii; însă toate acestea nu garantează efectul de încurajare, de inspirare a curajului celor vizaţi.

De asemenea, curajul nu poate fi măsurat sau monitorizat; nici nu-l putem exersa ca pe un mușchi, pentru că niciodată condiţiile care l-ar putea declanșa nu sunt identice, ele produc gânduri și reacţii sufletești foarte diverse, cu nuanţe unice, care dau atitudini și acţiuni unice.

Ce ne rămâne de făcut este să culegem impresiile și judecăţile preţioase pe care oamenii curajoși le-au mărturisit, decantate în urma experienţelor lor extreme; să reflectăm asupra lor și să le păstrăm ca pe o zestre de îndemnuri bune, înţelepte, care se vor dovedi cândva, poate, de mare ajutor, adaptate împrejurărilor noastre.

1. „Facă-se voia Ta!”

Rezonanţa cristică a expresiei acestei alegeri fundamentale (să se facă nu voia noastră, ci a Lui) ne luminează și ne jalonează drumul pentru a avea curajul renunţării la sine. Este prima condiţie a curajului, una privilegiată, deoarece de ea se leagă toate celelalte pe care le vom aminti. Concret, ea presupune ca acela sau aceia care se află într-un mare impas să știe că modul în care au ales să reacţioneze este după voia divină. Atunci când înţeleg voia lui Dumnezeu și aleg să o respecte, indiferent de greutăţile întâmpinate, vor căpăta curajul pe care orice copil îl are când știe că este sub ocrotirea și acordul părintelui. Dimpotrivă, atunci când știm că alegerea noastră nu este după voia lui Dumnezeu, avem de-a face cu o încumetare, cu o îndrăzneală oarbă.

Episodul biblic care ilustrează această condiţie a curajului și, totodată, agravările nerespectării ei, se află în cartea lui Iona. Acesta, în ciuda indicaţiilor clare ale lui Dumnezeu de a se duce în cetatea Ninive și de a-i avertiza pe locuitori să se pocăiască de păcate ca să nu fie nimiciţi de furia divină, alege direcţia opusă; se îmbarcă pe o corabie care se îndepărta de Ninive, refuzând misiunea sa de om al lui Dumnezeu trimis să-și salveze semenii. Consecinţa refuzului său este că ajunge în apropierea morţii, înghiţit de chit, peștele gigant, după ce fusese aruncat peste bord de tovarășii de călătorie. (Iona,1-2)

O ilustrare magistrală a binecuvântării ce se revarsă asupra celui ce alege să respecte voia divină, mai ales când îi este limpede exprimată, o găsim în momentul crucial al Exodului, în care poporul Israel se află la graniţele ţării promise. Sunt trimise cele douăsprezece iscoade pentru a o explora și evalua, dar rezultatul este dezamăgitor pentru Dumnezeul călăuzitor, care le promitea că El va fi cel care va lupta cu inamicii, iar ei vor avea doar misiunea de a porni cu curaj, să-și ia în stăpânire ţara. Numai două iscoade, Iosua și Caleb, se încred în promisiunea victoriei și sunt deciși să pornească la luptă cu curaj; ceilalţi dovedesc o lașitate venită din necunoașterea puterii și iubirii lui Dumnezeu. Drept pedeapsă, Dumnezeu îi întoarce în deșertul pe care-l vor parcurge timp de patruzeci de ani, astfel încât întreaga generaţie de lași, cu mentalitate de sclav, să se primenească; sunt salvate doar familiile lui Iosua și Caleb, rămași credincioși lui Dumnezeu. Totuși, a doua zi, un grup dintre cei lași schimbă brusc lamentaţiile pe un avânt războinic, cuprinși brusc de o încumetare nebunească; și, deși Moise îi avertizează că Dumnezeu nu este cu ei, se duc să lupte cu locuitorii ţării și sunt nimiciţi. (I Numeri 14, 34-43)

În zilele noastre, un caz ilustrativ pentru curajul de a face voia divină înfruntând ameninţările este al lui Nicolae Steinhardt, un intelectual evreu, cu o constituţie firavă, cu un tată vârstnic în îngrijire, care, pe 31 decembrie 1959, este anchetat de Securitatea regimului comunist; i se propune să devină informator și delatorul prietenilor lui, pentru a scăpa de închisoarea politică, în ceea ce s-a numit „dosarul Noica-Pillat”. Nu numai că refuză să-și denunţe semenii ori să mintă pentru a se salva, dar rezistă persecuţiei, ameninţărilor, ulterior bătăilor, alegând de bună voie, la îndemnul tatei, să se prezinte pentru a fi arestat. Iată ce nota despre desfășurarea evenimentelor în ceea ce numește Jurnalul fericirii, jurnalul detenţiei care i-a adus fericirea de a deveni creștin și a cunoaște alţi creștini oprimaţi pentru crezul lor: „nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am și semnat [declaraţia, n.red.] doar după ce s-au făcut în marginetoate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. (…) Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. (…) Dar frică tot îmi este. (…) îmi spune iar, grav și rece: bagă-ţi minţile-n cap. Tonul e cum să spunfatidic. A fost mai tot timpul vorba de tata. (…) Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! În vederea arestării, ăsta e un gest provocator…”

2. „În numele Domnului…”

Apostolul Pavel, în epistola sa adresată galatenilor, cita o vorbă mai veche, care poate fi regăsită, într-o formă asemănătoare, și în reflecţiile lui Iov: „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit”. (Galateni, 6:7) Nici înșelat de oameni, de aceea îi osândește pe cei care încearcă să-L înșele în faţa semenilor lor, luându-i pe aceștia ca martori, ca public al acţiunilor lor sau chiar ca susţinători. (Iov, 13:9-10) Astfel, observăm că Dumnezeu intervine vizibil, ca într-o declaraţie sau avertizare publică, prin oamenii Săi credincioși, pentru a-i pedepsi pe batjocoritori ori pe înșelători. Iar circumstanţele în care acești credicioși plini de râvnă acţionează adeveresc o altă promisiune biblică: aceea că El va acţiona prin „cele slabe ale lumii”; acţionează așa pentru a vădi originea divină a puterii care se manifestă brusc, neașteptat, în cele slabe, dar și pentru a zădărnici iluzia puterii proprii a „celor tari”. (I Corinteni, 1:27) Desigur, cei ce se lasă conduși de Dumnezeu îndeplinesc prima condiţie sine qua non a curajului: cunosc voia divină și sunt deciși să o respecte, indiferent de consecinţele din partea oamenilor. Aici ni se revelează și sensul profund al unei alte reflecţii pauline: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12:10)

Este cazul tinerelului David, păstorul, care nu suportă să audă ocara pe care uriașul Goliat, inamicul filistean, o profera la adresa Dumnezeului lui Israel și a oștirii Lui, pentru a-i provoca la luptă. Avantajul și puterea lui Goliat constau în statura lui neobișnuită, de peste trei metri, iar provocarea era adusă în primul rând regelui Saul, despre care se spunea că este mai înalt decât toţi cei din poporul său, „de la umăr în sus” (I Samuel 9:2); acum, poporul acesta care se dorise „în rândul lumii”, adică să aibă un rege, ca toate celelalte popoare, era blocat într-o iminentă bătălie sortită eșecului, pentru că nimeni nu se putea măsura ca putere cu Goliat. Însă David gândește duhovnicește și, cu un curaj pe care numai dragostea sa faţă de Dumnezeu i-l insuflă, declară uriașului că va lupta cu el și-l va învinge „în numele Dumnezeului oștirii lui Israel”, pentru ca tot pământul să știe „că Israel are un Dumnezeu”, și că „biruinţa este a Domnului”. (I Samuel 17:45-47) El devine cu adevărat „tare” tocmai când leapădă armura incomodă a lui Saul și pornește în luptă cu o praștie. Și toate se împlinesc întocmai cum anunţase, pentru că ofensa adusă public lui Dumnezeu nu putea rămâne nepedepsită. Este modul divinităţii de a evita ca alţi martori oculari să cadă în înșelare cu privire la identitatea și atotputernicia divină.

În alt caz veterotestamental, un puternic al zilei, împăratul Asiriei, încearcă să-i înșele pe iudei pentru a se lăsa cuceriţi, susţinând că este trimis de însuși Dumnezeul lor. Apoi, prin solul Rabșache, aduce și o ofensă la adresa divinităţii, susţinând că, așa cum ceilalţi zei ai popoarelor cucerite nu le-au izbăvit pe acestea, la fel se va întâmpla și cu Dumnezeul acestui popor. (II Regi, 18:35) Mai mult, iudeii sunt îndemnaţi să nu urmeze credincioșia regelui lor: „Să nu vă facă Ezechia să vă încredeţi în Domnul…” (II Regi, 18:25) Se pare că este un caz flagrant de sfidare a divinităţii, care cere o pedepsă exemplară între toate popoarele vremii. Astfel, Ezechia pune mesajul ofensator în faţa altarului, în rugăciune smerită și neclintită, cerând izbăvire „ca să știe toate împărăţiile pământului că numai Tu ești Dumnezeu, Doamne! Ezechia înalţă această rugăciune cu toate că era copleșit de forţa armată inamică și apare izbăvirea: tabăra asiriană este nimicită printr-o putere supraomenească a unui înger, în timpul nopţii.

3. „Eu și Dumnezeu formăm majoritatea!”

Este exclamaţia curajoasă a lui Martin Luther, atunci când se găsea în minoritate absolută, în faţa acuzatorilor săi din rândurile clerului catolic. Totuși, deși remarca aceasta inspirată se referea la propria-i persoană, ea poate fi asumată de orice copil al lui Dumnezeu, când se află în minoritate și sub tirul unor atacuri concertate ale inamicilor. Exemplele biblice sunt multiple:

cei trei tineri evrei din robia babiloniană, Șadrac, Meșac și Abed-Nego, confruntaţi cu o adunare imensă de închinători la idolul împăratului Nebucadneţar, iar apoi, cu cuptorul aprins. Încrederea și curajul lor au fost neclintite, chiar și pentru cazul ipotetic în care Dumnezeu nu i-ar fi salvat de la moarte (Daniel 3);

profetul Elisei este un alt caz minoritar; atunci când ucenicul lui îl anunţă că sunt înconjuraţi de armata inamică, el se roagă ca Dumnezeu să-i dea și ucenicului vederea duhovnicească, pentru a vedea că mulţimea îngerilor care înconjurau nevăzut acea armată era mult mai vastă (II Regi 6:17);

– profetul Daniel este încă un caz de minoritate absolută, căreia i se opuneau toţi curtenii împăratului mezilor și perșilor; și totuși, chiar și aruncat la moarte, în groapa cu lei, Dumnezeul lui l-a protejat (Daniel 6);

Dincolo de eroii biblici, întâlnim și în contemporaneitate oameni curajoși care și-au apărat crezul, chiar în minoritate, alegând să-și piardă privilegiile și să reziste atacurilor ori defăimărilor, pentru că în conștiinţa lor aleseseră să rămână fideli mesajului divin pentru oameni. Este cazul preoţilor (caterisiţi ulterior) Dumitru Cornilescu și Tudor (Teodor) Popescu, oameni care, în prima jumătate a secolului trecut, din evlavie creștină și cu jertfire de sine, au aprofundat textul biblic și au ales să-l împărtășescă semenilor nemodificat doctrinar și nerăstălmăcit după datini și „porunci omenești” (Marcu, 7:7-9). Primul, prin prima traducere a Bibliei în limba română modernă și prin propovăduirea amplă a adevărurilor ei; al doilea, printr-o lucrare evanghelică ce reînvia credinţa multora, în mișcarea pornită din biserica bucureșteană „Cuibul cu barză” și amplificată prin mișcarea evanghelică din România[3]. Iată ce notează Alexandru Măianu în lucrarea sa, „Viaţa și lucrarea lui Dumitru Cornilescu”: „Lupta publică și mai ales cea subterană au devenit tot mai acerbe. Obiectivul era ca preotul Tudor Popescu să fie eliminat din biserica ortodoxă. Totodată, Dumitru Cornilescu, deși nu avea o poziţie oficială ca să poată fi judecat, constituia un spirit prea ascuţit în coasta feţelor bisericești care se erijau în apărătorii ortodoxiei. Iar spiritul lui ascuţit, convingerile lui puternice și influenţa de care se bucura în toate cercurile religioase și laice din ţară făceu din el unul dintre obiectivele principale ale loviturilor lor.”[4]

Toate aceste cazuri și condiţii se întreţes în destine și întâmplări miraculoase, menite să dea curaj tuturor celor ce le află. În articolele viitoare voi extinde lista acestora. Primele trei condiţii enumerate se corelează cu altele, însă vom descoperi că toate pornesc de la premiza cunoașterii și aplicării voii lui Dumnezeu mai presus de voia proprie. Vom constata, prin ilustrări oferite nu doar de Biblie, ci și de mărturii, de poveștile de viaţă ale unor mari creștini, că ele dau și curajul, și puterea faptelor de vitejie. Iar aceste fapte, mult dincolo de capacitatea făptuitorilor de autoevaluare sau de anticipare, confirmă lucrările miraculoase ale lui Dumnezeu în viaţa celor ce cunosc voia divină și sunt deciși să o respecte; ei doar învaţă să-și pună la dispoziţia Lui bobul de muștar al credinţei, pentru ca Dumnezeu să creeze în jurul lui o întreagă grădină miraculoasă.

Footnotes
[1]„V. lat. «Crescit in adversus virtus», în Proverbele lumii despre calităţi și defecte, București, Editura Albatros, 1978, p. 355.”
[2]„Platon, dialogul «Lahes. Despre curaj», în volumul Dialoguri socratice, București, Humanitas, 2015.”
[3]„www.evanghelica.wordpress.com, Istoric -Biserica Evanghelică.”
[4]„Alexandru Măianu, «Viaţa și lucrarea lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei în limba română modernă», București, Biserica Evanghelică Română, 1995, p. 81.”

„V. lat. «Crescit in adversus virtus», în Proverbele lumii despre calităţi și defecte, București, Editura Albatros, 1978, p. 355.”
„Platon, dialogul «Lahes. Despre curaj», în volumul Dialoguri socratice, București, Humanitas, 2015.”
http://evanghelica.wordpress.com, Istoric -Biserica Evanghelică.”
„Alexandru Măianu, «Viaţa și lucrarea lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei în limba română modernă», București, Biserica Evanghelică Română, 1995, p. 81.”
SURSĂ:Semnele timpului, octombrie 2019, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.