„Omul care se iubeşte numai pe sine nu poate fi, ce-i drept, acuzat de promiscuitate în materie de sentimente, dar până la urmă el nu va putea scăpa de insuportabila plictiseală generată de invarianţa obiectului de care se simte ataşat.”[1] (Betrand Russell)

Ce vrei să faci în viaţă? Să faci o mulţime de bani? Să ai o familie frumoasă? Să fii educat? Să produci o diferenţă în jurul tău? De ce ai vrea oricare dintre aceste lucruri sau multe altele? Pentru că vrei să simţi ce este fericirea adevărată. Când eram mici, o găseam la joacă, printre bolţarii aruncaţi în spatele blocului bunicilor, unde ne jucam de-a v-aţi ascunselea, în nebunia de a arunca cu scaieţi în oamenii de pe stradă, fără să ne prindă, sau în gătitul unei mămăligi din noroi pentru „persoana noastră preferată”. Apoi a venit școala. Și am învăţat că trebuie să amânăm fericirea, pentru că, dedicându-ne timpul învăţatului bine, o să ajungem să o regăsim mai târziu în viaţă, într-un job bine plătit, în prestigiu, în relaţii importante. Mulţi dintre noi nu am știut cum să ne și bucurăm învăţând și apoi, ca adulţi, am intrat în ceea ce profesorul de la Harvard Tal Ben-Shahar numește „arhetipul cursei de șoareci”, adică faptul de a amâna fericirea și a continua să alergăm înainte spre o ţintă iluzorie care ar trebui să conţină fericirea în sine.

Pe măsură ce tot mai mulţi oameni percep bogăţia materială ca fiind această ţintă supremă, dar care, odată atinsă, le înșală așteptările, societatea per total se îndreaptă spre o stare de faliment emoţional[2], explică Ben-Shahar. O reacţie la această dezamăgire este îmbrăţișarea „arhetipului hedonismului” – nu mai fugim după ţinte, nu mai planificăm pe termen lung, facem ce ne aduce plăcere pe moment. Iar când acest stil de viaţă eșuează în plictiseală și lipsă de sens, mulţi dintre noi cad direct în „arhetipul nihilismului”, în pesimism și scepticism extrem, crezând că prezentul existenţei umane nu are nicio însemnătate obiectivă, scop, adevăr comprehensibil sau vreo valoare esenţială. „Iluzia șoarecelui de cursă este că atingerea unei destinaţii îi va aduce fericire pe termen lung, el nu recunoaște semnificaţia călătoriei. Iluzia hedonistului este că doar călătoria e importantă. Nihilistul, care a renunţat și la călătorie, și la destinaţie, este deziluzionat de viaţă. Astfel, șoarecele devine un sclav al viitorului, hedonistul – un sclav al momentului, iar nihilistul – un sclav al trecutului”[3], explică profesorul Ben-Shahar.

În România, percepţia majoritară este că suntem sclavi de performanţă, maratoniști de cursă lungă, faultaţi în viaţa de zi cu zi din toate direcţiile, simţind că nu mai putem să avem speranţă, că nu mai putem să avem încredere în nimeni și în nimic. Nu este ceva nou. Istoric vorbind, considerăm că România a fost o ţară lovită de soartă, așa că măcar pentru un scurt răgaz avem dreptul să fim cât de hedoniști sau nihiliști simţim nevoia. Dacă suntem hedoniști, credem că ne mai înseninăm zilele cu câte o mică plăcere, dacă suntem nihiliști, avem impresia că ne blindăm împotriva problemelor printr-un fel de amorţeală morală. Dar per total suntem tot nefericiţi, tot nemulţumiţi – o arată statistici internaţionale an după an.[4] Am uitat că putem trăi în libertate, fiindcă am uitat că avem libertatea de a face ceva în această privinţă.

O libertate aparte

Paradoxul mecanismului în care ne-am născut este că suntem liberi să alegem, dar suntem constrânși să o facem, nu putem alege să nu alegem. Conștienţi sau nu, ne folosim liberul-arbitru pentru a desena o hartă a comportamentului individual, care „apare la suprafaţa fiecărei vieţi ca personalitate şi destin”[5], scrie Gabriel Liiceanu. În „jungla spectacolului lumii, a flecărelii neîntrerupte, a prostiilor devastatoare care guvernează lumea, a modelor şi a trendurilor (…), suntem constrânşi să ne edificăm, prin alegeri proprii, un «eu», să ne întoarcem asupra propriei minţi şi, la capătul unui act solitar de gândire, să ne reglăm din mers”[6], mai spune același autor.

Atunci când trebuie să ne folosim liberul-arbitru pentru a gestiona timpul liber cu care rămânem după ce am scăpat din constrângerile inerente nevoii de supravieţuire – adică după ce am terminat cu munca, așa cum a fost definită de Hanna Arendt[7] – suntem dublu responsabili pentru fericirea noastră. Nu degeaba spunea Oscar Wilde că inactivitatea este o treabă grea. Ea presupune libertatea, redusă într-adevăr la câteva ore pe zi, de a-ţi trăi viaţa exact așa cum vrei.[8] Și noi vrem să fim fericiţi. Dar atunci de ce nu suntem, dacă avem și dorinţă, și libertate?[9]

Dacă ne uităm la cum își petrec românii timpul liber, o să devină clar de ce. Dintre toate lucrurile pe care ne-am putea gândi să le facem în casă în timpul liber, românii aleg uitatul la televizor (94% se uită zilnic) și ascultatul la radio (61% ascultă zilnic) și doar 9% citesc zilnic cărţi sau reviste ori se uită la filme care nu sunt la televizor. De fapt, 46% dintre români nu citiseră nicio carte în 2016, cel mai recent an pentru care există un raport la Barometrului de Consum Cultural.[10] Procentul celor care se uită zilnic la televizor este de 90% la orice nivel de educaţie, de la cei fără școală (95%) la cei cu studii universitare (94%). De fapt, în decursul anului 2016, cel mai des întâlnită activitate desfășurată în spaţiul domestic și care are o caracteristică de grup a fost tot vizionarea filmelor (preferate sunt cele de acţiune și comediile) împreună cu membrii familiei. Activităţile desfășurate cu prieteni sau cunoscuţi au o frecvenţă mai mică, fiind mai probabil să se întâmple o dată sau de două ori pe an: petreceri cu muzică sau dans (36%), gătit (26%), jocuri (20%) sau vizionat filme (14%).

Un alt obicei cronofag este utilizarea zilnică a internetului. Mai mult de jumătate din români (52%) utilizează zilnic internetul, dintre care 74% pentru reţelele sociale (cu diferite durate, de la mai puţin de o oră și până la mai mult de trei ore), 44% pentru muncă, 42% pentru muzică și 38% pentru e-mail. Tinerii între 18 și 24 de ani stau cel mai mult pe reţelele sociale – 29% stau între 1-3 ore, 23% stau peste 3 ore și încă 22% stau mai puţin de o oră zilnic –, pe când categoria 30-39 de ani se evidenţiază prin procentul de 53% al celor care utilizează zilnic internetul în scopuri profesionale. Procentul de folosire a internetului pentru reţelele sociale este similar la toate nivelurile de educaţie.

Dintre toate activităţile culturale, spirituale și recreative la care am putea participa în spaţiul public (mers la teatru, operă, bibliotecă, cinema, mall, biserică, parc, club, muzee etc.), românii le preferă în mod evident pe cele recreative, în special mersul la mall, mersul la restaurant, bar sau cafenea şi mersul la spectacole de divertisment sau muzică. Dintre activităţile ce implică un stil de viaţă activ, mersul în parcuri şi zone verzi este de departe activitatea desfăşurată cel mai des, urmată de mersul în excursii în afara localităţii.[11] Se observă un decalaj evident între mediul rural și orașele mici, pe de o parte, și Bucureștiul și alte orașe mai mari, de cealaltă parte. Pentru cei din prima categorie, mersul la biserică este activitatea principală, pe când pentru cei din a doua categorie activitatea principală este mersul în parc și la mall. Cu cât crește nivelul veniturilor, cu atât crește procentul celor care merg la mall, iar cu cât scad nivelul veniturilor și nivelul educaţiei, cu atât crește numărul celor care merg la biserică, arată Barometrul de Consum Cultural.

Punând împreună atât activităţile cele mai frecventate în privat, cât și pe cele în public, avem următorul portret: televizorul este rege peste toată România, indiferent de vârstă, educaţie, venit etc.; în mediul rural, unde vorbim de cea mai săracă infrastructură culturală, de cele mai mici venituri și de cele mai puţine studii, biserica ocupă locul doi; în orașele medii și mari, unde vorbim de studii de liceu/facultate, de venituri mai mari și de infrastructură mai bogată, biserica a fost înlocuită de mersul în parc, element care în mediul rural este pe al treilea loc; în schimb, pe al treilea loc în orașele mari este mersul la mall, biserica fiind complet scoasă din clasament. Cele mai multe cărţi citite și cea mai frecventă folosire a internetului apar tot în orașele mari.

De ce contează aceste lucruri? Pentru că „participarea culturală şi consumul cultural pot determina incluziunea socială, creşterea nivelului de toleranţă faţă de ceea ce oamenii percep ca fiind diferit de ei, reducerea conflictului social, reducerea inegalităţilor sociale şi, într-un final, poate contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii”[12], adică exact ce ne interesa cel mai mult – să fim mai fericiţi. Însă Barometrul arată că 77% dintre români au un nivel scăzut de implicare culturală, pentru 19% nivelul este mediu, 3% au un nivel de implicare ridicat şi doar 1% au un nivel de implicare culturală foarte ridicat.

Ce spun preferinţele noastre despre propria stare de nemulţumire? Cercetătorii au concluzionat că „cele mai frecvente practici de petrecere a timpului liber se bazează pe o tendinţă de gratificare imediată”, care „reflectă existenţa, la nivelul societăţii româneşti, a unor orientări valorice prezentiste”[13]. Mai în clar, prin deciziile pe care singuri le luăm cu privire la lucrurile în care investim, în care ne canalizăm energia și timpul, am devenit sclavi ai prezentului, blocaţi mintal în arhetipul hedonismului, de care vorbea profesorul Ben-Shadar. „Obiceiurile greșite, odată înrădăcinate, constituie o putere despotică și duc mintea în robie”[14], avertiza și Ellen White, cofondatoare a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Pentru majoritatea românilor, valoarea fericirii este dată de ce pot obţine pe moment. Să ne mai mirăm că suntem nemulţumiţi, când ne-am ales o stăpână atât de capricioasă?

Îmbunătăţire până la depresie

Atunci, cum se obţine fericirea și mulţumirea? Este ceva la care au încercat să răspundă sute de autori în ultimii ani, de când a înflorit industria cărţilor tip self-help, destinate îmbunătăţirii sinelui în încercarea de a atinge perfecţiunea și, astfel, fericirea. Mai întâi, a urcat pe val gândirea pozitivă, postulată de autori[15] care s-au folosit de versete biblice precum: „Cere și ţi se va da” pentru a lansa ideea conform căreia, dacă îţi dorești ceva destul de mult, universul va lucra pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Acest tip de „optimism prădător” a caracterizat anii de dinainte de criza financiară din 2008, când toată lumea avea visuri mari și, într-un context în care banii puteau fi obţinuţi ușor, aceste visuri se împlineau, scrie în retrospectivă The New Yorker.[16] După care a venit criza care ne-a zguduit credinţele… pentru un timp.

Astăzi nu ne mai rugăm la stele și nu mai vorbim cu universul, ci folosim inovaţii tehnologice și algoritmi pentru a merge la sigur. Cei mai buni traineri pe partea de productivitate, cei mai buni coach-eri de dezvoltare personală, cei mai buni antreprenori, inventatori și sportivi au metode bine stabilite și testate în timp pentru a te face să devii cine îţi imaginezi că trebuie să fii. Doar că nu mai ajunge să îţi imaginezi. Trebuie să îţi numeri pașii, să îţi faci analize SWOT și grafice cu progresul făcut, să îţi cumperi gadgeturi deștepte care să îţi urmărească tiparele de somn și bătăile inimii, să ţii jurnale zilnice cu gândurile negative, dar și cu motivele de recunoștinţă, iar în final să analizezi datele, să recalibrezi, să repeţi până reușești.

După cum era de așteptat, în timp, s-a creat și o opoziţie, care a devenit tot mai vocală. Este condusă de autori atât de exasperaţi de acest trend, încât își trec exasperarea în titlul cărţii, cu tot cu înjurăturile aferente. Veţi găsi un întreg raft de cărţi rebele printre cele self-help care ne încurajează să îi abandonăm pe toţi cei care ne spun să fim altcineva decât cine suntem și să ne acceptăm cu toate defectele noastre, cu toate gândurile rele, cu toată dezordinea din minte și din viaţă, cu toată ineficienţa de la locul de muncă etc. În această extremă sunt autori care chiar spun că a fi drăguţ cu alte persoane sau a fi întreg la cap se numără printre „obligaţiile stupide impuse de societate”[17], promovând astfel comportamente antisociale drept idealuri de menţinut. Observaţi însă care este numitorul comun al tuturor taberelor: sinele.

Carl Cederström și André Spicer, doi autori și profesori de „studii de organizare”, au decis ca, pentru un an de zile, să testeze pe pielea lor câte o metodă de îmbunătăţire a sinelui pe lună, într-un tip de jurnalism participativ. Au făcut cross fit, diete lichide, meditaţii și yoga, au fost la coach-eri și terapeuţi, în tabere de regăsire a masculinităţii și multe altele și au notat tot parcursul. La finalul experimentului, cei doi vorbesc despre o industrie frauduloasă, care câștigă 10 miliarde de dolari pe an hrănindu-ne temerile de inadecvare. Dar mai importantă este altă concluzie – soţia lui Spicer stătea să nască, iar relaţia lor era cât se poate de proastă, pentru că el își petrecuse ultimul an concentrat pe sine de așa o manieră, că nu mai exista nimeni în jur. „Nu aș putea să îmi aduc aminte de un alt an în care să fi făcut lucruri mai străine de mine”, scrie el, adăugând că nu simţea că a evoluat într-o versiune mai bună a sinelui. Ba nici măcar nu simţea că e el, ci mai degrabă se simţea ca un bărbat posedat: „Dacă nu eram eu, atunci cine era?”[18] se întreabă el retrospectiv. Posedat de o idee – că trebuie să ducem vieţi perfecte. Aceasta este cu adevărat o idee drăcească, dacă nici măcar Dumnezeu, în dorinţa Sa de a ne reforma caracterele tot spre binele nostru, nu ne-a pus în spate un asemenea jug.

Fericirea ca dar

Toţi acești autori care oferă formule pentru a atinge nirvana nu pot să răspundă corect la o întrebare care este pusă prost. Ei pleacă de la premisa că fericirea îţi cade în poală dacă te concentrezi destul de mult pe tine însuţi și faci exact cinci pași la stânga, când te scoli dimineaţa, și cinci pași la dreapta, când te culci seara. Dacă fericirea ar fi fost aidoma unui fruct copt care să îţi cadă în poală, filosoful Bertrand Russell nu și-ar fi intitulat unul dintre volume În căutarea Fericirii, conform spuselor sale din volumul cu pricina.

„Lumea e atât de plină de nenorociri evitabile şi inevitabile, de boli şi de blocaje psihice, de lupte, de sărăcie şi de rea-voinţă, încât, pentru a ajunge la fericire, omul trebuie să găsească moduri de a face faţă nenumăratelor cauze de nefericire care-l împresoară”[19], scria Russell. În primul rând, omul trebuie să fie înţelept și să acţioneze în privinţa necazurilor care pot fi evitate. În al doilea rând, un om înţelept ar trebui să se supună unora dintre cele care sunt inevitabile, dacă timpul şi osteneala cerute de evitarea lor l-ar împiedica să urmărească vreun obiectiv mai important. În al treilea rând, atunci când condiţiile vieţii nu sunt extraordinar de grele, orice om ar trebui să fie capabil de fericire, cu condiţia ca pasiunile şi interesele sale să fie orientate spre exterior, nu spre interior.

Fericirea depinde, mai mult decât de orice altceva, de ceea ce el numește „interes simpatetic” faţă de persoane şi lucruri. Acest interes este descris ca o formă de iubire, care, spre deosebire de iubirea posesivă aflată în căutarea reciprocităţii absolute, găsește delectare și bucurie în oameni și lucruri fără să vrea să obţină putere asupra lor sau admiraţie din partea lor. Fericirea este inerentă acestui tip de iubire și nu are nevoie de altceva să o determine. Sau, după cum spunea mai bine Viktor Frankl, psihiatru vienez, părintele logoterapiei și supravieţuitor al Holocaustului, „fericirea trebuie să fie efectul neintenţionat al dedicării personale unei cauze mai mari decât noi”[20].

Ce înseamnă aceasta în mod practic? Că, atunci când vorbim în mod special despre obiceiuri, hobbyuri, metode de petrecere a timpului liber, trebuie să evităm să cultivăm pasiuni egocentrice și, în schimb, să cultivăm interese cât mai largi și cât mai departe de gâdilarea egoului propriu. „Dacă întreaga noastră fericire are legătură doar cu circumstanţele personale, e greu să nu ceri de la viaţă mai mult decât poate să ofere. Iar a-i cere prea mult este calea cea mai sigură de a obţine mai puţin decât este posibil”[21], spune Russell. În același timp, trebuie să avem grijă ca întotdeauna reacţiile pe care le avem faţă de lucrurile și persoanele care ne interesează să fie, pe cât posibil, „simpatetice”, adică pe cât posibil să manifestăm acel tip de dragoste altruistă și dezinteresată. „Persoana a cărei atitudine faţă de alţii este cu adevărat de acest fel va, ,fi o sursă de fericire şi va avea parte, la rândul său, de bunăvoinţa altora”[22], conchide Russell.

Poate că zâmbiţi la naturaleţea, bunul-simţ, vechimea și lipsa aparentă de complexitate a acestei filosofii, pe care alţii au exprimat-o și mai bine: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”[23], „Tot ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”[24] Și chiar aveţi de ce să zâmbiţi. Bertrand Russell, matematician, logician, filosof, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, ateu și critic al religiei, autor al unui volum intitulat De ce nu sunt creștin, și-a anihilat înclinaţiile suicidale, pe care le avea de tânăr, punând în practică lepădarea de sine pe care o învăţase din creștinism. Deși, în mod oficial, aceasta a venit la pachet cu lepădarea numelui de creștin, ce s-a întâmplat de fapt a fost că Russell a renunţat la obsesia puritană pentru nimicnicia și păcătoșenia omului, renunţare percepută de el ca o trecere la ateism, dar în același timp a adoptat regula de aur a creștinismului, o schimbare percepută de filosof ca rodul propriei maturizări.

Deși Russell nu s-a mai numit creștin după aceea, experienţa sa stă mărturie că filosofia creștină, înţeleasă corect, funcţionează și este eficientă în a-și îndeplini scopul: ca oamenii să fie fericiţi și să aibă pace. „Omul care a priceput odată, fie şi în chip trecător şi pentru scurtă vreme, în ce constă măreţia sufletului nu mai poate fi fericit dacă îşi îngăduie să fie meschin, egoist, tulburat de mici necazuri, temător de ceea ce i-ar putea rezerva soarta”[25], conchide chiar Russell.

Footnotes
[1]„ Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Humanitas, București, 2011, ediţie online.”
[2]„ Tal Ben-Shahar, Happier. Learn the Secrets to Daily Joy and Lasting Fulfillment, McGraw-Hill, 2007, ediţie online.”
[3]„ Ibidem.”
[4]„Eliza Vlădescu, «Cum arată (ne)fericirea la români», 23 mar. 2017, semneletimpului.ro ”.
[5]„Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, București, 2016, ediţie online. ”.
[6]„ Ibidem.”
[7]„ În cartea Condiţia umană, Hanna Arendt face o distincţie între muncă, lucru și acţiune, activităţi omeneşti fundamentale care desemnează, împreună, ceea ce autoarea numeşte vita activa. Munca este activitatea care corespunde corpului, biologicului, necesităţilor vitale, condiţia ei fiind aşadar viaţa însăşi, cu funcţiile ei spontane. Lucrul este activitatea care asigură lumea artificială a obiectelor și care îi conferă omului condiţia apartenenţei la o lume care durează mai mult decât vieţile individuale. În sfârşit, acţiunea este singura activitate care se desfăşoară în mod direct între oameni, fără medierea naturii sau a obiectelor artificiale.”
[8]„Tom Hodkinson, Ghidul leneșului, Nemira, București, 2006, ediţie online.”
[9]„Mă simt nevoită să menţionez aici că această dezbatere despre găsirea fericirii este limitată la cei care nu sunt oprimaţi peste măsură de vreo cauză exterioară, fie că vorbim de un venit la limita subzistenţei, fie de o boală gravă.”
[10]„   Barometrul de Consum Cultural 2016, http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2017/06/Barometrul_de_consum_cultural_2016.pdf ”.
[11]„ Idem.”
[12]„Idem.”
[13]Ibidem.
[14]„ Ellen White, Minte, caracter, personalitate, Editura Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013, p. 82.”
[15]„ De exemplu, Rhonda Byrne, The Secret, care s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea. ”.
[16]„Alexandra Schwartz, «Improving ourselves to death», 15 ian. 2018, newyorker.com”.
[17]„Ibidem.”
[18]Ibidem.
[19]„Bertrand Russell, op.cit.”
[20]„Viktor Frankl, Mans search for meaning, Washington Square Press, 1984, ediţie online; vezi Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009. ”.
[21], „Bertrand Russell, op.cit.”
[22], „Ibidem.”
[23]„ Matei 22:39”.
[24]„ Matei 7:12”.
[25]„Betrand Russell, op.cit.”

„ Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Humanitas, București, 2011, ediţie online.”
„ Tal Ben-Shahar, Happier. Learn the Secrets to Daily Joy and Lasting Fulfillment, McGraw-Hill, 2007, ediţie online.”
„ Ibidem.”
„Eliza Vlădescu, «Cum arată (ne)fericirea la români», 23 mar. 2017, semneletimpului.ro ”.
„Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, București, 2016, ediţie online. ”.
„ Ibidem.”
„ În cartea Condiţia umană, Hanna Arendt face o distincţie între muncă, lucru și acţiune, activităţi omeneşti fundamentale care desemnează, împreună, ceea ce autoarea numeşte vita activa. Munca este activitatea care corespunde corpului, biologicului, necesităţilor vitale, condiţia ei fiind aşadar viaţa însăşi, cu funcţiile ei spontane. Lucrul este activitatea care asigură lumea artificială a obiectelor și care îi conferă omului condiţia apartenenţei la o lume care durează mai mult decât vieţile individuale. În sfârşit, acţiunea este singura activitate care se desfăşoară în mod direct între oameni, fără medierea naturii sau a obiectelor artificiale.”
„Tom Hodkinson, Ghidul leneșului, Nemira, București, 2006, ediţie online.”
„Mă simt nevoită să menţionez aici că această dezbatere despre găsirea fericirii este limitată la cei care nu sunt oprimaţi peste măsură de vreo cauză exterioară, fie că vorbim de un venit la limita subzistenţei, fie de o boală gravă.”
„ Idem.”
„Idem.”
„ Ellen White, Minte, caracter, personalitate, Editura Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013, p. 82.”
„ De exemplu, Rhonda Byrne, The Secret, care s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea. ”.
„Alexandra Schwartz, «Improving ourselves to death», 15 ian. 2018, newyorker.com”.
„Ibidem.”
„Bertrand Russell, op.cit.”
„Viktor Frankl, Mans search for meaning, Washington Square Press, 1984, ediţie online; vezi Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009. ”.
„ Matei 22:39”.
„ Matei 7:12”.
„Betrand Russell, op.cit.”