Anul 2018 s-a încheiat într-un mod neașteptat. După ce doar au observat de la distanţă insurecţia populistă din ţări precum SUA și Brazilia, europenii au început să o trăiască pe propria piele, nu doar facilitată de manevrele politice populiste sau antieuropene ale unor ţări precum Polonia, Ungaria sau Italia, ci mai ales prin protestul subit și violent al „vestelor galbene“ din Franţa, care are potenţialul de a pune Europa faţă în faţă cu propria „primăvară arabă“.
După anul 2016, speranţa cea mare a fost ca timpul să demonstreze că alegerea președintelui Donald Trump (care a luat, la vremea respectivă, coroana celei mai influente personalităţi a anului) a fost o anomalie rezultată dintr-un complex de factori politici, economici și sociali specifici Americii lui 2016 și care nu se pot reproduce în altă parte. Mare a fost mirarea multora să vadă că rezultatul s-a repetat ulterior și în alte ţări, chiar dacă factorii de risc au diferit. Astăzi, „instabilitatea politică și agitaţia populistă par să fie noul normal“, cel puţin un miliard de oameni fiind conduși în prezent de populiști, într-o formă sau alta.
Brazilia
Greu s-ar fi găsit un personaj care să îl întreacă pe președintele american în declaraţii controversate, dar brazilienii nu doar că l-au găsit, ci l-au și făcut președinte. Veștile că fostul militar Jair Bolsonaro, liderul Partidului Social Liberal, a câștigat alegerile prezidenţiale din Brazilia cu un scor de 55% au trimis unde de șoc în înaltele cercuri intelectuale și politice ale lumii și au generat multiple titluri de presă în care brazilienii erau acuzaţi că au ales un fascist la doar câteva zeci de ani distanţă de la ieșirea ţării de sub dictatura militară.
Bolsonaro și-a construit registrul de sprijin opunându-se vehement ideologiilor liberale ce vizau căsătoria între persoane de același sex, avortul, politicile afirmative, imigraţia. A promis că va înarma populaţia ca metodă de a combate criminalitatea urbană, că va crește pedepsele din Codul penal și că va castra chimic violatorii. Declaraţiile sale pro-tortură, apologia dictaturii militare, apelul public la împușcarea oponenţilor de stânga și catalogarea refugiaţilor drept „mizeriile lumii“ nu au reușit să îi diminueze popularitatea, ba chiar l-au făcut să pară singurul candidat capabil să ofere o opoziţie puternică sistemului politic tradiţional reprezentat de Luiz Inacio Lula da Silva sau „Lula“, reformatorul statului modern și care nu a putut să candideze din închisoare, unde a fost condamnat pentru corupţie.
Corupţia endemică este factorul principal pentru care brazilienii au întors spatele politicilor de stânga, pe care s-a întemeiat statul brazilian după dictatură, și politicienilor care le-au promovat. Încă de acum cinci ani, brazilienii erau în stradă pentru a protesta împotriva corupţiei din guvern, a practicilor violente ale poliţiei și a serviciilor publice extrem de proaste.4 „Scandalul corupţiei în masă care s-a petrecut sub guvernarea partidului lui Lula a oferit un pretext bun pentru a ataca Partidul Muncitoresc de stânga și politicile sale de redistribuţie economică. Creșterea violenţei, a rebeliunilor din închisori și a activităţii crimei organizate în ţară i-a făcut pe oameni să caute un mesia“, explică Elizaberth Leeds, de la Centrul pentru Studii Internaţionale. Iar Bolsonaro, cu soluţiile sale simpliste la problemele complexe ale „democraţiei iresponsabile“ a ţării, așa cum o descrie noul președinte, a părut pentru 55% dintre brazilieni singura figură care are autoritatea de a face ordine în ţară, chiar dacă asta vine la pachet cu extinderea defrișării Amazonului și cu scoaterea în afara legii a mișcărilor sociale dizidente.
Mexic
În luna iulie 2018, o altă figură mesianică de ultimă redută a fost aleasă ca președinte al Mexicului. Andrés Manuel López Obrador sau „AMLO“, populist de stânga care pierduse ultimele două alegeri prezidenţiale, și-a văzut într-un final visul cu ochii într-un context în care disperarea mexicanilor a ajuns la cote alarmante – corupţia este endemică, rata omuciderilor a atins maximul istoric, creșterea economică este dezamăgitoare, iar mai bine de 40% dintre mexicani sunt în prag de sărăcie, conform datelor guvernamentale. În aceste condiţii, AMLO a scos la vânzare avionul prezidenţial și s-a afișat zburând la clasa economică a liniilor comerciale, a ridicat pumnul împotriva guvernării tehnocrate și a promis să vindece ţara de corupţie, crime și sărăcie prin măsuri care includ și creșterea salariului minim.
AMLO a fost comparat în multiple rânduri cu omologul său american ca urmare a temperamentului său coleric, care îl face să izbucnească public împotriva inamicilor politici, a tendinţei de a privi presa cu suspiciune și de a-și ignora criticii și inclusiv ca urmare a sprijinului pe care l-a primit în campanie din partea grupurilor religioase, a uniunilor stângiste, chiar și a conservatorilor de extremă-dreapta. AMLO, care a descris, printre altele, comunitatea nonprofit din Mexic drept „burgheză“, în condiţiile în care aceasta a fost o mare forţă de schimbare pozitivă în ţară, a fost portretizat de rivali drept un populist de teapa fostului lider socialist al Venezuelei, Hugo Chávez, care și-a adus ţara la ruină.
Printre primele măsuri luate de AMLO ca președinte se numără o lege care împiedică orice angajat al statului să câștige mai mult ca președintele și demararea procesului de anulare a construcţiei unui aeroport mai mare în Mexico City, considerat de fosta guvernare un element-cheie pentru atragerea investiţiilor. AMLO le-a promis însă mexicanilor să taie cheltuielile bugetare pentru a redirecţiona banii către beneficii pentru săraci.
„Democraţia din Mexic, care abia și-a dat majoratul, este marcată de dezamăgire, iar mexicanii sunt disperaţi după schimbare și poate chiar după puţină răzbunare. Asta explică de ce un personaj care a fost respins și în 2006 și în 2012 a câștigat atâţia ani mai târziu“, scrie The New York Times. Este pentru prima dată de generaţii întregi când un stângist ajunge la cârma ţării, ceea ce reprezintă o respingere clară a sistemului bipartit de centru-dreapta care a dominat politica mexicană în ultimele două decenii. Astfel, Mexic se alătură noului val de democraţii care au trecut sub conducere populistă, în buna companie a Statelor Unite, Indiei, Braziliei, Columbiei, Filipinelor și a vechilor veterani – Turcia și Rusia. Europa vine la rând.
Europa
În Europa, la începutul anilor 2000, populismul era doar un nor abia vizibil la orizontul politicii. În 1998, forţele populiste nu adunau mai mult de 7% din electorat pe tot continentul și doar două mici ţări europene aveau populiști în guvern – Elveţia și Slovacia. Douăzeci de ani mai târziu, electoratul din 11 ţări europene a introdus populiști la guvernare, unul dintre patru europeni votând pentru un partid populist la cele mai recente alegeri naţionale, arată Matthijs Rooduijn, sociolog la Universitatea din Amsterdam.
Traseul populismului european începe cu ţările din estul Europei în anii 2000, ajunge în statele din nord imediat după criza financiară din 2008, după care se mută în statele din vest în ultimii trei ani. Criza financiară din 2008 și criza refugiaţilor din 2015 au fost identificate ca factori majori pentru răspândirea populismului pe continent, „fertilizând“, practic, terenul pentru ca partidele populiste să poată obţine o recoltă mult mai bogată ca în trecut, explică Rooduijn. Partidul anti-austeritate Syriza a obţinut 27% și apoi 36% din voturi în alegeri succesive, în Grecia; Marine Le Pen a reușit să obţină un procentaj record de 33% la alegerile prezidenţiale din Franţa; partidul anti-imigranţi Alternativă pentru Germania a devenit primul partid de extremă-dreapta care a reușit să intre în Parlamentul german după cel de-al Doilea Război Mondial; Partidul Fidesz s-a întors în Ungaria cu 49% din electorat; Partidul Ukip a propulsat Marea Britanie spre Brexit; iar în ultimul an, partidul de extremă dreapta Democraţii suedezi a înregistrat cea mai mare creștere la alegerile parlamentare din Suedia, punând capăt sistemului bipartit, în timp ce italienii au votat pentru un guvern compus din partidul de extremă dreaptă Mișcarea Cinci Stele și din partidul de extremă stângă Liga.
Motivele sunt extrem de variate, iar cei care merg pe ipoteza insecurităţii culturale bazate pe imigraţie se bat cap în cap cu susţinătorii ipotezei insecurităţii economice, bazate pe regresul clasei de mijloc și pe creșterea inegalităţii de oportunităţi și venituri. Deși în ţări precum Brazilia, Mexic, Columbia sau Grecia factorii economici par să încline definitiv balanţa în favoarea ipotezei insecurităţii economice, există și ţări precum Polonia, Ungaria, Cehia, Suedia, dar chiar și Turcia și Filipine, care se bucură de o situaţie economică bună, fără stagnare sau regres a creșterii economice și cu rate de șomaj reduse, dar care sunt afectate într-o anumită măsură de populism. În plus, dacă populismul ar reflecta o cerere pentru redistribuţia veniturilor, ar trebui să vedem o înclinaţie spre stânga, nu spre dreapta. Constatăm, însă, că există mai mulţi politicieni de dreapta, a căror măsuri agravează, nu îmbunătăţesc distribuţia veniturilor și care au, cu toate acestea, sprijinul electoratului. Pippa Norris și Ronald Inglehart, care au studiat performanţa partidelor politice în 31 de ţări europene, explică, în cartea Cultural Backlash: Trump, Brexit, and Authoritarian Populism, că la baza populismului actual ar sta de fapt conservatorii care se revoltă împotriva valorilor progresiste liberale și care sprijină prezenţa unor figuri puternice, autoritare la conducere fiindcă le oferă „forme de protecţie tribală împotriva unui risc perceput de instabilitate“, percepţie hrănită de abordarea agresivă a străinilor, imigranţilor, oamenilor de diferite etnii, culturi și religii.
Însă această explicaţie nu poate, de una singură, să susţină unele anomalii, cum ar fi situaţia din Suedia sau Cehia, ţări care se bucură de o stare economică bună și care nici nu au probleme cu imigranţii care să le provoace dileme identitare. „Avem bani“, spun suedezii despre ţara lor, care se bucură de cea mai lungă perioadă de creștere economică din istoria recentă. Și nu doar bani, ci și unul dintre cele mai puternice sisteme sociale din lume, care asigură educaţie gratuită de la creșă până la facultate, servicii de sănătate subvenţionate semnificativ și alte beneficii care vizează angrenarea în câmpul muncii și apoi perioada de pensionare, toate acestea de înaltă calitate. Și, cu toate că Suedia a fost una dintre ţările care au primit imigranţi în criza din 2015, acest fapt nu a devenit motiv de îngrijorare, imigranţii figurând abia pe locul 8 în topul preocupărilor electoratului care a băgat în Parlament un partid de extrema dreaptă – Democraţii suedezi –, în timp ce partidele tradiţionale de centru-stânga și de centru-dreapta au înregistrat scăderi. De fapt, Partidul Social Democrat, care a guvernat până acum într-o coaliţie de centru-stânga, a înregistrat cel mai prost rezultat al partidului din 1908 încoace, deși rămâne cel mai popular partid din ţară.
„Noi, aici, nu am trecut nici prin criză economică, nici prin vreo schimbare majoră în societate. Acesta este unul dintre statele fost-comuniste care s-a dezvoltat cel mai bine. Aproape că nu există imigranţi la noi. Și cu toate astea, oamenii sunt nemulţumiţi“, spune Martin Mejstrik, profesor la Universitatea din Praga. Republica Cehă se bucură de cea mai scăzută rată de șomaj din Uniunea Europeană (2,3%) și de o creștere economică de 4,3% pentru 2017. Cu toate acestea, partidele populiste au atras 4 voturi din 10 la cele mai recente alegeri generale. Această anomalie arată că factorii care stau la baza valului populist sunt mult mai variaţi și complecși decât am crede și că decizia de a vota pentru un partid populist poate reflecta, de fapt, circumstanţe economice specifice și o criză de identitate, la fel de bine cum poate să reflecte și o anumită stare psihologică a ţării. Barry Eichengreen, un cunoscut economist american, trasează, în cartea sa The Populist Temptation, istoria mișcărilor antielitiste a ultimelor două secole din SUA și Europa, concluzionând că la bază stă „o combinaţie între insecuritatea economică, ameninţările la identitatea naţională și un sistem politic indiferent, care nu mai comunică cu electoratul“.
Franţa și viitorul apropiat
Climatul politic și social european a fost agravat semnificativ în ultima lună a anului 2018 de o serie de proteste violente care au izbucnit subit în Franţa și care au început să contamineze și alte ţări. Noi taxe propuse de președintele Emmanuel Macron au reușit să aprindă scânteia unei adevărate revolte cu tendinţe insurecţionale a francezilor de rând împotriva politicii fiscale, a inechităţilor economice și a politicienilor rupţi de realitate. Weekenduri la rând, protestatari îmbrăcaţi în veste galbene au provocat haos pe străzile Parisului, cauzând tensiuni și în alte orașe precum Bordeaux sau Toulouse. Au fost vandalizate monumente naţionale, au fost incendiate mașini și sparte magazine. „Nu am văzut niciodată atâta distrugere gratuită pe străzile din Paris, atâta ură oarbă, isterică și întâmplătoare, direcţionată nu doar împotriva jandarmilor, ci și împotriva simbolurilor Republicii Franceze“, mărturisește jurnalistul John Lichefield, care trăiește în Franţa din 1997.
Deși președintele Macron a cedat până la urmă presiunii străzii, anulând taxa respectivă și decretând chiar „stare de urgenţă economică și socială“, recunoscând astfel că, pentru mulţi părinţi singuri, familii cu venituri mici și pensionari, situaţia economică este destul de gravă, mișcarea „vestelor galbene“ s-a răspândit deja în Belgia, Bulgaria, Albania, Serbia și Germania, deși nu cu aceeași amploare și nici cu același succes. Filozoful Bernard Henri Lévy vede mișcarea aceasta ca pe o revoltă împotriva statului, a impozitelor, a elitelor, a structurilor democratice, a claselor burgheze și înstărite, care ar permite o alianţă cel puţin temporară între extremiști, între radicalii de dreapta și cei de stânga.
În lumea occidentală s-a născut un instinct antidemocratic, iar „vestele galbene demonstrează că solul a început să se miște sub picioarele noastre, avertizează antropologul american David Graeber. „Podul de piatră pe care-l reprezenta Europa coeziunii și justiţiei sociale s-a sfărâmat, a venit apa protestelor și l-a luat definitiv. Va urma altceva, la asta se lucrează acum în disperarea impusă de urgenţa situaţiei“, apreciază și analistul Cristian Unteanu.
La ce ne putem aștepta în viitorul apropiat? Este tot mai greu de spus. Cu Angela Merkel ieșită deja cu un picior pe ușa cancelariei germane, cu autoritatea liderului francez puternic afectată de situaţia internă din Franţa, cu Brexitul pe cale de finalizare și cu conducerea Italiei preluată de un mix de extremiști de stânga și dreapta, naţionaliști și eurosceptici, ar părea că Uniunea Europeană stă să se destrame chiar de la mijloc, din zona euro. Este nevoie urgentă de „o transformare în profunzime a instituţiilor și politicilor europene, de o refondare politică, socială și de mediu a Europei“, avertizează un colectiv de peste 120 de intelectuali, cercetători și responsabili politici din șaisprezece ţări, condus de economistul francez Thomas Piketty, într-un articol publicat în cotidianul francez Le Monde. „După Brexit și după alegerea unor guverne antieuropene la conducerea mai multor ţări membre, nu mai este posibil să continuăm ca până acum“, spun semnatarii articolului, în contextul alegerilor europene din mai 2019. Academicienii propun înfiinţarea unei „Adunări europene suverane“, care ar necesita un fond de patru ori mai mare decât actualul buget al UE și care ar trebui să fie susţinută de patru mari taxe europene: o taxă asupra veniturilor marilor companii, una asupra marilor venituri, una asupra averilor și o alta asupra emisiilor de carbon. Colectivul propune ca acești bani să fie folosiţi pentru finanţarea cercetării „unui ambiţios program de investiţii pentru a transforma modul nostru de creștere“ și care să le permită apoi statelor membre „să reducă taxele regresive care apasă asupra salariilor sau consumului“. Este greu de văzut cum ar putea fi pus în aplicare acest plan, având în vedere că taxa care a generat atâta furie în Franţa era menită tocmai să reducă emisiile de carbon, dar este de așteptat ca, în perioada premergătoare alegerilor europene, creativitatea politicienilor să intre în acţiune și să se vehiculeze și alte idei mai digerabile. Altfel, situaţia arată destul de drastic.