O constantă a ultimilor ani era ca o parte semnificativă a românilor să fie dezamăgită de democraţie și să își manifeste deschis nostalgia după perioada comunistă. La un sfert de secol după prăbușirea dictaturii roșii, românii par să se fi desprins definitiv de trecut. Conform unui sondaj recent, majoritatea românilor preferă democraţia, în ciuda dificultăţilor cu care se confruntă.

Majoritatea românilor susţin că, dacă ar avea posibilitatea să aleagă în prezent între democraţie și comunism, ar alege prima variantă, relevă un sondaj INSCOP, publicat de Agerpres.

Astfel, la întrebarea: „Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi acum între comunism (regim politic autoritar, cu economie planificată, controlată de stat), așa cum era înainte de 1989, și democraţie (regim democratic, cu economie liberă, de piaţă), dvs. ce aţi alege?”, 80,9% dintre români au răspuns că preferă democraţia, în timp ce doar 14,3% ar alege comunismul.

Diferenţa este și mai vizibilă dacă luăm ca termen de comparaţie un alt sondaj, din 2014, în care Nicolae Ceaușescu era considerat cel mai potrivit președinte pe care l-a avut România. Este drept că a obţinut voturile doar a 24,7% dintre românii intervievaţi, suficient însă pentru a-i devansa într-un top al încrederii pe ceilalţi președinţi. Pozitivizarea relativă a lui Ceaușescu a venit și pe fondul unei imagini defavorabile pe care publicul o avea despre politica postdecembristă a României.

Acum situaţia pare să fie alta. „După 25 de ani de la schimbarea de regim din 1989, adeziunea românilor faţă de democraţie este puternică”, afirmă directorul INSCOP.

Metehne care nu se vindecă

Românii se orientează decisiv spre democraţie, dar aceasta nu înseamnă că toată lumea s-a vindecat de microbul comunismului. Există încă o categorie deloc neglijabilă care privește cu nostalgie spre trecut. Astfel, 14,2% dintre români ar vota chiar și acum cu un partid comunist, în cazul în care ar reapărea pe scena politică, la care s-ar mai putea adăuga și din cei 8,1% care nu sunt hotărâţi.

De asemenea, la întrebarea: „Dacă Nicolae Ceaușescu ar putea candida astăzi la alegerile prezidenţiale, i-aţi acorda votul?”, 17,1% au răspuns pozitiv. Procentul crește cu vârsta, ajungând la 21,1% în categoria celor peste 50 de ani.

Dacă se are în vedere și ponderea nehotărâţilor, se observă existenţa unui bazin de 15-20% dintre români care iau în calcul un vot pentru Partidul Comunist Român chiar și la un sfert de secol după scoaterea sa în afara legii. Chiar dacă reprezintă o minoritate, ea are suficientă forţă pentru influenţarea politicii publice prin votul pe care tinde să îl dea partidelor antisistem. Această masă de alegători merită să fie luată în considerare fiindcă, așa cum constată directorul INSCOP, „în acest moment (segmentul) este mai degrabă nereprezentat, ceea ce ar putea duce la apariţia unor noi formaţiuni de nișă care să valorifice acest electorat în perspectiva alegerilor din 2016”.

Democraţia mioritică, un „brand” postdecembrist

Majoritatea analiștilor cad de acord că democraţia românească a avut șansa unei maturizări mai rapide, dar care nu a avut loc. De vină pentru întârziere au fost politicienii, dar și electoratul. H.-R. Patapievici avea cuvinte nu foarte blânde la adresa românilor după 1990. Exprimate în cartea Politice (prima ediţie a fost în 1996), ele aveau darul de a acuza o majoritate românească ce a acordat fără ezitare votul în anii de după Revoluţie unor persoane din fostul aparat comunist. Acesta a fost elementul care l-a convins pe filosoful român că un astfel de popor „urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aștepta, decât poate semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică, sau semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim?”

Dificila desprindere de trecut l-a determinat pe Patapievici să constate că „timpul a încetat să mai aibă răbdare cu românii, iar Dumnezeu pare să își fi întors faţa de la noi”. Pare ciudat acest pesimism la scurt timp după euforia populară din 1989, însă el era rezultatul unui mod defectuos, tipic României postcomuniste, de a înţelege democraţia.

Această perspectivă autohtonă și-a pus amprenta mulţi ani pe evoluţia istorică a ţării, făcându-i pe unii să se considere parte a unei „Românii blestemate”, condusă de „lideri care se cred dumnezei și sfinţi, poziţie din care reinventează scara valorilor”. Această democraţie, mai mult mioritică decât europeană, a generat frustrări, dar și speranţe. Românii par a se fi specializat în „ocazii pierdute”, spunea istoricul român Lucian Boia. În opinia sa, această performanţă negativă a fost rezultatul faptului că nicăieri nu s-a manifestat, la ieșirea din comunism, acest gen de nepotrivire între ruptura proclamată și continuitatea efectivă.

Saltul în viitor

În ciuda parcursului extrem de sinuos, democraţia s-a „încăpăţânat” să supravieţuiască și să se maturizeze. Mai greu decât anticipa Brucan (cu celebrii săi 20 de ani), a ajuns la o fază a optimismului justificat. O dovadă au fost chiar alegerile care abia s-au finalizat. Ele au avut darul de a fi un adevărat test al democraţiei, așa cum susţinea Deutsche Welle. În acest context, este în limita normalităţii faptul că o majoritate confortabilă declară că preferă democraţia. Este și rezultatul unor noi speranţe ca urmare a recentelor schimbări politice.

Afinitatea românilor pentru democraţie este cu atât mai mult de apreciat cu cât spaţiul carpatic nu are o tradiţie a conceptelor și practicilor democratice autentice. Formulele autohtone nu au constituit o reţetă de succes, iar birocratizarea excesivă și corupţia endemică au obosit electoratul. Acum însă s-a făcut un salt în timp și perspectivă. Românii vor democraţie. Nu este însă suficientă dorinţa. La fel de importantă este și eficienţa. Între acestea două, se poate naște oricând un nou clivaj care să arunce societatea în vremuri pe care puţini și le-ar mai dori întoarse. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conform papei Francisc, nici democraţia europeană nu stă prea bine cu sănătatea.