Milenarismul secolului al XIX-lea în Insulele Britanice

După ce, în primele două articole, a fost urmărită evoluţia istorică a învăţăturii creştine despre revenirea lui Iisus Christos, în al treilea articol, cel care precedă articolul de faţă, am făcut o minimă trecere în revistă a unor curente filozofice, politice, religioase, esoterice, importante pentru a înţelege lumea în care au apărut trezirile milenariste din secolul al XIX-lea.

În această epocă de efervescenţă milenaristă universală, unică în istoria creştinismului, zeci de studii, articole şi cărţi s-au publicat în decurs de numai câteva decenii, cu o frecvenţă tot mai mare pe măsura apropierii anilor 1843-1847, de la care se spera totul sau foarte mult. Milenarismul secolului al XIX-lea a fost produs în unele cazuri de comentarii apocaliptice anterioare, cum ar fi scrierile iezuitului chilian Manuel de Lacunza şi ale polisavantului Isaac Newton; dar adesea şi prin studiul independent al Bibliei.

Interesul milenarist în Anglia

Majoritatea interpreţilor Bibliei, în special în Imperiul Britanic, au înţeles „sanctuarul”, despre care cartea biblică a lui Daniel spunea ca trebuie să fie curăţat, ca fiind Ţara Sfântă sau Ierusalimul – care, de altfel, până astăzi se numeşte în arabă El-Quds (locul sfânt, sanctuarul).

Întrucât Ierusalimul era sub dominaţie otomană, ce altceva ar fi putut însemna curăţirea lui, gândeau comentatorii, decât eliberarea Ierusalimului şi a întregii ţări, care prin împlinirea literală a profeţiei lui Pavel despre întoarcerea evreilor (Romani 11), putea inaugura fericitul mileniu. O asemenea răsturnare era aşteptată ca urmarea unui război identificat cu cel din Apocalipsa 16 (de la Armaghedon), care deschidea drumul celei de-a doua veniri a lui Iisus la Ierusalim. Acest scenariu evanghelic era în acelaşi timp „sionist” şi „cruciat”. Aşteptata cădere a Imperiului Otoman în anii 1840 a fost identificată, în special în mediul milenarist american (millerit), ca împlinirea timpului profetic din Apocalipsa 9.

Căderea Imperiului Otoman, „căutată” de britanici în profeţiile biblice – pag. 3-4 din articol

În 1810, teologul britanic anglican John A. Brown susţinea că Ţara Sfântă va fi eliberată de mahomedanismul turc la anul 1844.

♦ În 1813, scoţianul William Cuninghame prevedea războiul de la Armaghedon şi Judecata pentru anul 1843.

Între 1824 şi 1848, rectorul evanghelic britanic Edward Bickersteth, secretarul Societăţii Misionare a Bisericii, teolog şi jurist, un mare om de acţiune, care s-a preocupat de încurajarea misiunilor, inclusiv printre evrei, a publicat multe comentarii apocaliptice, influenţat în bună parte de Cunninghame. A fost un ferm premilenialist, dar cu tendinţe dispensaţionaliste, aşteptând (pe baza unei duble aplicaţii a celor 2300 ani) ca în anul 1843 să aibă loc reluarea sistemului jertfelor, cu restaurarea completă a iudeilor în 1867. Teologul Thomas Birks, care din 1844 a devenit ginerele lui Bickersteth şi, în 1863, profesor de filosofie morală la Cambridge, s-a angajat din anul 1843 în diverse polemici afirmând premilenialismul.

În 1827, ebraistul şi pastorul Thomas Keyworth, unitarian convertit la calvinismul congregaţionalist, un om cu mare dragoste pentru săraci şi pentru promovarea misiunii creştine, a publicat un comentariu la Apocalipsă, în paralel cu profeţiile lui Daniel, în care arăta că în anul 1843 va fi răsturnat mahomedanismul.

♦ Pastorul baptist Thomas P. White anunţa în acelaşi an revenirea lui Iisus şi eliberarea Ţării Sfinte pentru anul 1843.

În 1829, englezul Ph. Homan (Morning Watch) susţinea termenul final 1843-1844 pentru restaurarea lui Israel, la încheierea convergentă a trei perioade: cele 7 vremi (2520 ani) din Daniel 4, cele 2300 zile (ani) din Daniel 8 şi cele 391 zile (ani) din Apocalips 9.

De asemenea, în 1829, congregaţionalistul Edward Vaughan, profesor de istorie, anunţa sfârşitul timpului pentru anul 1843, când se aştepta recuperarea Ierusalimului pentru evrei, necazul cel mare, judecata „neamurilor” şi venirea lui Christos.

♦ Alfred Addis, absolvent al Colegiului Trinity din Cambridge, anunţa pentru anul 1843-1844 „curăţirea ‘sanctuarului’ şi triumful independenţei iudaice”, precum şi curăţirea Bisericii.

Între 1829 şi 1847, clericul anglican John Hooper, a publicat o serie de scrieri despre a doua venire a lui Iisus şi Armaghedon la 1847, care va inaugura începutul mileniului şi curăţirea Ierusalimului de stăpânirea păgână. De asemenea, aplica sfârşitul perioadei la „curăţirea Bisericii”.

Tot în anul 1829, pastorul anglican William Pym, un lucrător al Societăţii Biblice Pentru Britania şi Străinătate, publica despre venirea iminentă a lui Christos şi restaurarea iudaică milenială la 1847 (mai târziu a anunţat 1843). Scrierea lui a fost una dintre primele publicate de revista millerită americană Signs of the Times, în 1840.

În 1832, anonimul „J. G. O.” afirma în revista britanică Jewish Expositor and Friend of Israel, editată de Lewis Way, că cele 2300 „zile” din Daniel şi cele 390 „zile” din Apocalipsa 8 se vor încheia sincron la anul 1844, când mahomedanismul va cădea. În acelaşi an, revista irlandeză Christian Herald anunţa sfârşitul celor 2300 ani şi al mahomedanismului pentru anul 1843.

În 1833, clericul anglican Joshua Brooks, editor britanic prolific, care încă din 1831 publicase în jurnalul său (The Investigator) studii profetice semnate de mulţi autori menţionaţi mai sus, făcea o trecere în revistă a teologiei milenariste de la Origen şi până în secolul al XIX-lea, unde menţiona termenul aşteptat, 1843, când sanctuarul Ţării Sfinte avea să fie curăţit de mahomedanism şi restituit evreilor. Dar jurnalul era deschis, publica opinii diferite, între care şi aceea că nu duşmanul islamic era prevăzut în profeţie, ci antichristul occidental, aşezat în templul Bisericii. Opt reviste creştine britanice erau specializate pe tema milenarismului în această perioadă.

Între 1834 şi 1845, ilustrul arhitect şi scriitor britanic Matthew Habershon, publica şapte comentarii profetice şi o carte de imnuri premileniale, în care afirma că sfârşitul celor 2300 ani va fi în 1843, odată cu frângerea cornului mohamedan – curăţirea sanctuarului iudaic al Ţării Sfinte. Asemenea altor cercetători din acea perioadă, care făceau exces de aplicaţie a cheii „zi-an”, Habershon sincroniza şi sfârşitul celor 2520 zile („şapte vremi” din Daniel 4), la acelaşi termen profetic aşteptat (1843/1844). De asemenea, Habershon socotea că sfârşitul celor 391 „zile” otomane din Apocalipsa 8 va fi în 1844.

În 1827, Edward Irving, pastor prezbiterian londonez, cel mai renumit şi mai original predicator englez din acea generaţie, a publicat o ediţie engleză a operei lui Lacunza. Interesul stârnit a dus la faimoasele conferinţe profetice interconfesionale de la Albury Park (1826-1830). Spre deosebire de Lacunza, care nu avusese cunoştinţă de codul zi=an ca cheie a cronologiei apocaliptice, Irving era în acord cu tradiţia historicistă, cu excepţia că prevedea sfârşitul a „2400” ani[1] pentru anul 1847, când avea să aibă loc restaurarea lui Israel, Parusía şi începutul mileniului apocaliptic.

Din acelaşi cerc a făcut parte şi bancherul Henry Drummond – membru al Societăţii Regale, parlamentar şi teolog milenarist britanic, sponsor al misionarului Joseph Wolff. Împreună cu Irving, Drummond este un apostol fondator al Bisericii Catolice Apostolice (Irvingiene), precursoare a mişcărilor „charismatice” de mai târziu. O ramură a acestei biserici funcţionează actualmente în România sub numele de Noii Apostoli, care susţin că restaurarea oficiului de apostol este poarta către Dumnezeu.

♦ Conferinţele profetice de la Albury Park au reunit în total 44 de personalităţi de diferite confesiuni, pe o durată de patru ani. Pe lângă cei deja menţionaţi, în timpul primei sesiuni, care a durat 6 zile, au fost prezenţi la studiu intensiv şi dialog: Lordul Mandesville, misionarul Daniel Wilson, Dodsworth, Marsh, Frere, Simons of Paul’s Cray, Haldane Stewart, William Cuninghame, C S Hawtrey, Hugh M’Neile.

După 1827, John N. Darby (părintele dispensaţionalismului modern) şi Anthony Groves (misionar în Asia) au împrumutat milenarismul futurist al lui Lacunza din conferinţele de la Albury Park. Publicaţia Dialogues on Prophecy (1827) anunţa că perioada se încheie în 1843 sau 1847, ceea ce susţinea şi comentatorul „Anastius.”

În 1830, revista britanică Morning Watch anunţa sfârşitul celor 2300 ani pentru 1843 sau 1847, iar autorul William Anderson, pastor prezbiterian scoţian, publica Apology for Millenial Doctrine.

În 1835, milenariştii britanici Melville, Croly, M’Neile şi alţii au constituit „Asociaţia Protestantă”, promovând mesajul revenirii lui Iisus, precum şi atitudinea antipapistă. Au publicat scrieri cu titlul Afară din Babilon!, Protestantism şi papism etc.

♦ În 1836, misionarul Daniel Wilson, episcop anglican de Calcutta – un pastor foarte activ şi vigilent, în ciuda suferinţelor fizice. În scrierea sa despre numerele din cartea lui Daniel, anunţa împlinirea celor 2300 ani în 1847, când vor avea loc: a doua venire, distrugerea lui Antichrist, căderea Turciei, convertirea iudeilor etc.

Un posibil efect istoric

Teologia dominantă şi insistentă a milenarismului din secolul al XIX-lea, care prevedea pentru anii 1843-1847 eliberarea şi restituirea Ţării Sfinte, poate să fi avut oarecare contribuţie la încurajarea mişcării sioniste (1897), şi a politicii favorabile repatrierii evreilor şi reconstituirii statului Israel în secolul al XX-lea. Sionismul romantic şi politic iudaic a apărut de asemenea în secolul al XIX-lea, printre evreii aşkenaziţi, în mare parte ca urmare a valurilor de antisemitism din Europa şi prin activitatea lui Theodor Herzl (1897), încurajând imigraţia evreilor în „Palestina”, care din 1917 avea să fie un cămin naţional pentru evreii sionişti.

Misionarul revenirii lui Iisus

Începând din 1822, „excentricul misionar” şi orientalist britanic Joseph Wolff susţinea şi predica în toată lumea întoarcerea lui Christos în 1847.

Biografia şi misiunea lui Wolff sunt de-a dreptul fantastice, mai grozave decât cel mai palpitant roman. Wolff era fiu de rabin, evreu german din Würtemberg. Curiozitatea faţă de Evanghelie îi fusese semănată în minte încă de la vârsta de şapte ani, când un bătrân din vecinătate îl îndemnase să citească Isaia 53. Urmase Liceul Protestant din Stuttgart şi, după ce se convertise, citind cărţile episcopului catolic de Regensburg (Von Sailer), a fost botezat de un părinte benedictin lângă Praga, în 1812. A făcut studii apoi la Tübingen şi în Roma, la Collegio di Propaganda, de unde a fost exclus pentru că, învăţând să gândească, a atacat doctrina infailibilităţii papale.

După un scurt stagiu într-o mănăstire a redemptoriştilor din Elveţia, Wolff s-a stabilit la Londra, unde s-a alăturat Bisericii Anglicane şi şi-a continuat studiile universitare teologice şi orientaliste la Cambridge. Prin intermedierea lui Irving, s-a căsătorit cu Lady Georgiana (1827), fiica Earl-ului de Oxford. Spectaculoasele lui călătorii misionare, pline de dificultăţi, în căutarea „celor zece triburi pierdute”, au cuprins între 1821 şi 1828 diverse provincii otomane şi teritorii din afara Imperiului: Egiptul, Sinai, Ierusalim, Aleppo, Irak, Iran, Gruzia, Crimeea, Anatolia, Armenia, Turkestan, Afganistan, India. Între 1836 şi 1838 a călătorit în Etiopia şi apoi în Yemen unde a descoperit evrei care credeau că sunt din tribul lui Dan şi urmaşi ai recabiţilor. El a raportat că în Yemen a întâlnit aşteptări mesianice pentru anul 1840.

Wolff a călătorit şi conferenţiat de asemenea în America, unde a fost ordinat ca diacon în New Jersey (1837), a primit titlul onorific de doctor în drept al Colegiului Trinity din Dublin, iar în 1838 a fost hirotonit ca preot anglican, primind un rectorat în Yorkshire. A murit în 1862 (67 ani), pe când pregătea o nouă călătorie misionară. Exemplul său, conferinţele sale, teologia şi jurnalele de călătorie au influenţat mult, în Anglia şi în restul lumii, scenariul profetic al convertirii evreilor, foarte pregnant astăzi printre evanghelici, inclusiv printre evreii mesianici.

Preocupările milenariste ale „părintelui orfanilor”

După 1830, marele filantrop englez de origine prusacă, Georg Müller, „părintele orfanilor” de la Bristol, a devenit un credincios milenarist, după sosirea sa în Anglia.

Ca tânăr, Müller fusese destul de departe de o viaţă de sfânt; dimpotrivă, fusese dependent de jocuri de noroc, un mincinos şi un hoţ. Încă de la vârsta de 10 ani fura bani de la tatăl său, care era preceptor, iar la vârsta de 14 ani, în timp ce mama sa murea, el se distra jucând cărţi şi bând cu prietenii. Tatăl său însă i-a asigurat o educaţie religioasă şi teologică la Universitatea pietistă din Halle. Acolo, tânărul Georg a fost invitat să participe la un grup de rugăciune, unde a fost bine primit şi a început să studieze Biblia şi să poarte discuţii creştine cu ceilalţi.

La o asemenea întâlnire, a fost adânc impresionat de un om care se ruga pe genunchi, şi a fost convins de nevoia sa de mântuire, de pocăinţă adevărată şi iertare. A început să se roage lui Dumnezeu pentru trecutul şi viitorul lui şi a lăsat imediat băutura şi celelalte vicii, începând să nutrească speranţa de a deveni misionar. În scurt timp, Müller s-a oferit Societăţii Continentale – iniţiată de Robert Haldane (Geneva) şi Henry Drummond (Londra), pentru evanghelizarea Europei – arătându-se dispus să slujească în România, la Bucureşti. Din motive insuficient cunoscute însă, acest proiect nu s-a realizat.

În 1828, Müller s-a oferit societăţii britanice care promova evanghelizarea evreilor, dar ajungând la Londra, în 1829, s-a îmbolnăvit grav, ajungând aproape de moarte. În spital l-a întâlnit pe Henry Craik, un millenarist dintre Fraţii de la Plymouth, care i-a rămas prieten pe viaţă, amândoi fiind oameni ai rugăciunii. După ce şi-a recăpătat sănătatea, Müller a renunţat la intenţia de a deveni misionar şi s-a lăsat călăuzit de Dumnezeu prin rugăciune.

Convertit la milenarism de către Craik şi impresionat de frumuseţea speranţei revenirii lui Iisus în curând, Müller s-a alăturat Fraţilor de la Plymouth (Creştinii după Evanghelie)[2] şi s-a căsătorit cu sora lui Anthony Groves.

Întrebarea care-l frământa pe Müller, de când a primit mesajul revenirii lui Iisus, era aceea stârnită de Parabola Talanţilor: „Ce aş putea face pentru Domnul, înainte de revenirea Lui, pentru ca El să vină curând?” Sub influenţa biografiei marelui filantrop şi educator pietist german August H. Francke, care fondase Universitatea din Halle, Müller şi-a început misiunea vieţii. În 1834, a fondat o instituţie pentru promovarea Scripturii în patrie şi în străinătate, pentru a ajuta educaţia creştină şi misionarii.

În 1835 a întemeiat două şcoli pentru băieţi şi trei şcoli pentru fete, fără suport guvernamental, doar acceptând donaţii nesolicitate. A acţionat permanent după principiul slujirii fără salariu şi a apelat doar la Dumnezeu. În cursul întregii activităţi, a administrat astfel sume care se ridicau la mult peste un milion de lire sterline, echivalând cu 90 milioane de lire în zilele noastre. A făcut circa 15 călătorii misionare în Europa, America, Asia şi Australia, într-o epocă în care nu existau zboruri.

A distribuit sute de mii de exemplare de Biblii, aproape trei milioane de Nou Testamente şi aproape 250.000 de scrieri religioase, traduse în douăzeci de limbi. A întemeiat 117 şcoli creştine, în care au fost educaţi peste 120.000 de copii săraci, a fondat şi administrat 5 orfelinate cu un total de 2000 de orfani.

În loc de concluzii

Aşadar, în Anglia şi în colonii, clerici şi laici, bărbaţi şi femei, bătrâni şi adolescenţi, intelectuali de diferite orientări creştine au contribuit, fiecare cu darurile lui specifice şi cu înţelegerea lui parţială, la progresul fără precedent al anunţării venirii lui Iisus în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest moment unic al creştinismului este important şi admirabil în sine, dar şi pentru că a creat o serie de comunităţi religioase libere, în care milenarismul s-a perpetuat în forme specifice şi în care fericita speranţă a Parusíei încă trăieşte.

Footnotes
[1]„ Câţiva comentatori, urmând o eroare textuală târzie, au citit 2400 în loc de 2300 în Daniel 8:14.”
[2]„Aceştia sunt cunoscuţi în România sub numele de Creştini după Evanghelie. Această confesiune a dat multe personalităţi teologice şi misionare.”

„ Câţiva comentatori, urmând o eroare textuală târzie, au citit 2400 în loc de 2300 în Daniel 8:14.”
„Aceştia sunt cunoscuţi în România sub numele de Creştini după Evanghelie. Această confesiune a dat multe personalităţi teologice şi misionare.”