Cârjă sau baston? Religia și politica americană pentru Orientul Mijlociu

613

La doar 11 minute după declararea independenţei statului Israel (14 mai 1948), preşedintele american Harry Truman a recunoscut noul stat evreiesc. Deşi gestul Americii era la acel moment doar unul de facto, cel de jure având loc după primele alegeri israeliene (ianuarie 1949), semnalul internaţional a fost definitoriu. Israelul devenea un punct de tensiune şi echilibru pentru Orientul Mijlociu şi pentru interesele marilor puteri ale lumii.

Ca punct de echilibru, Israelul este singura democraţie din Orientul Mijlociu – o realizare cu adevărat unică. În revers, este o democraţie izolată într-o regiune în care şi religia sa este singulară şi minoritară. Având aspiraţii naţionale şi teritoriale puternic negate de politica oficială a statelor vecine şi de actele violente ale unor organizaţii teroriste, Israelul este un punct de tensiune în zonă. Revendicat ca un loc de interes maxim al celor trei mari religii monoteiste (iudaismul, creştinismul şi islamul), teritoriul „Ţării Sfinte” a fost, incontestabil, centrul marilor lupte între aceste religii. Prin decizii izvorâte din politică şi din religie, Israelul şi Ierusalimul (Cetatea Păcii) cunosc o pace forţată, ca o fotografie de grup în care toţi zâmbesc la comandă.

„Israel şi America sunt parteneri istorici în căutarea globală după demnitate umană şi libertate. Vom rămâne întotdeauna unii de partea altora.” (Ronald Reagan)

„Continua noastră căutare a păcii în Orientul Mijlociu începe cu recunoaşterea faptului că legăturile ce unesc cele două ţări ale noastre nu vor putea fi niciodată rupte.” (George Bush)

„America şi Israelul au o legătură specială. Relaţia noastră este una unică între toate popoarele.” (Bill Clinton)

„Unul dintre cei mai importanţi prieteni ai noştri este statul Israel.” (George Bush, Jr.)

„Perspectiva mea este că relaţia specială a Americii cu Israelul ne obligă să îi ajutăm în căutarea unor parteneri credibili cu care să facă pace, în acelaşi timp sprijinind Israelul împotriva duşmanilor care i-au jurat distrugerea.” (Barack Obama)

Cu Israelul în obiectiv, pe un fundal american, două lucruri atrag atenţia: susţinerea totală arătată Israelului de către Statele Unite şi interesul profund al lumii evanghelice americane pentru convertirea evreilor la creştinism. La prima vedere, cele două par să nu aibă nimic în comun, fiind politică şi religie. Realitatea detaliată prezintă aceşti doi poli ca unii bine tensionaţi, determinându-se decisiv unul pe celălalt.

Susţinere totală din partea Statelor Unite

Israelul este statul care primeşte cel mai mare ajutor extern din partea Americii (economic, militar, politic, informaţional etc.). Când premierul rus Aleksei Kosygin l-a întrebat pe preşedintele american Lyndon Johnson de ce susţine Israelul (arabii numărau 80 de milioane, iar evreii, 3 milioane), răspunsul primit a fost: „Pentru că este corect.” Susţinerea Israelului a fost recunoscută de toţi preşedinţii americani, fiind justificată prin raţiuni politice şi morale.

Pe site-ul Ministerului de Externe american se precizează că „securitatea şi bunăstarea Israelului a fost cheia de boltă a politicii americane în Orientul Mijlociu.” Înainte de a deveni preşedinte, Reagan declara că „doar printr-o deplină apreciere a rolului critic pe care îl joacă statul Israel în calculul nostru strategic putem construi fundamentul acţiunii de îndepărtare a planurilor Moscovei din teritoriile şi de resursele vitale pentru securitatea şi bunăstarea naţiunii noastre.”[1] Declaraţia evidenţia interesele geopolitice ale Statelor Unite în regiune, cunoscută fiind implicarea Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu: graniţe cu ţări musulmane, ca Turcia sau Iran, interes pentru rezervele de petrol din regiune, alimentarea cu tehnologie şi armament a unor ţări arabe. Niciodată confirmată (dar nici informată), deţinerea armei nucleare din partea Israelului a fost un puternic aditiv al tensiunii. La nivel politic, în mod clar, America are nevoie de un stat Israel în Orientul Mijlociu. Însă, nu se reduce totul la politica militară.

Preşedintele Jimmy Carter afirma că „supravieţuirea Israelului nu este o chestiune politică, este un imperativ moral. Aceasta este credinţa mea profundă şi este credinţa împărtăşită de vasta majoritate a poporului american… un Israel puternic şi în siguranţă nu este doar în interesul Israelului. Este în interesul Statelor Unite şi în interesul întregii lumi libere.”[2] Aşadar, dincolo de scena unde sunt evidente interesele politice, pot fi identificate şi alte tipuri de interese.

Evreii în America

În multe aspecte, America se aseamănă cu Israelul, începând cu moştenirea comună bazată pe religia Vechiului Testament. America s-a considerat o nouă ţară a făgăduinţei. Una dintre stemele Americii propuse la momentul independenţei ei reprezenta trecerea Mării Roşii de către evreii urmăriţi de faraonul egiptean, având ca motto: „Răzvrătirea în faţa tiranilor este ascultare de Dumnezeu.” Este evidentă asemănarea dintre evrei şi coloniştii noului continent care căutau „o ţară fără rege şi o biserică fără papă”. Influenţa la nivel mondial este incontestabilă, iar Thomas Jefferson afirma explicit faptul că „poporul evreu a făcut mai mult decât orice alt popor pentru civilizarea omului.” Înainte de mişcarea sionistă[3], mai multe personalităţi americane şi-au exprimat aprecierea faţă de evrei şi au prezis chiar întoarcerea acestora într-o ţară care să fie a lor (John Adams, Abraham Lincoln, Emma Lazarus, cardinalul Gibbons).

În prezent, interpretările legate de interesele morale au fost înlocuite cu teorii speculative conform cărora evreii sunt păpuşarii din spatele Statelor Unite, şi astfel conducători ai lumii. Se vehiculează ideea că evreii sunt marii bancheri ai lumii, exemplu fiind Alan Greenspan ca şef al Rezervei Federale timp de două decenii. Tot despre evrei se crede că sunt marii păpuşari de la Hollywood, casele de producţie Warner Bros., Metro-Goldwyn-Mayer, Fox Film, Paramount, Universal şi Columbia fiind fondate şi apoi administrate de evrei. În opinia lui Jill Robinson[4], cunoscătoare a lumii hollywoodiene, „visul american” este o invenţie evreiască. Există şi un spectru ocult, în care evreii sunt văzuţi ca marii conspiratori, membri ai societăţilor mai mult sau mai puţin secrete (de la masonerie la comunism).

Argumentele pro sau contra acestor ipoteze sunt discutabile. Repere mult mai sigure se găsesc în alt domeniu, în interesul profund al lumii evanghelice americane pentru o viitoare convertire la creştinism a evreilor.

Relaţiile politico-religioase

Rabinul Marc Tanenbaum, membru al Comitetului Evreiesc American, sublinia că „cel mai mare grup din Statele Unite ce manifestă sentimente pro-iudaice şi, în acelaşi timp, grupul cu cea mai rapidă dezvoltare este comunitatea evanghelică.”[5] De partea creştină a organizaţiei, Jerry Strober preciza că „adevărata sursă a puterii pe care evreii o au în America vine de la evanghelici.” Zev Chafets, fost editorialist la The New York Daily News şi fost şef al biroului de presă al guvernului israelian, propunea sintagma „o pereche potrivită de sus (din cer)”[6]. De ce i-ar susţine evanghelicii pe evrei? Pentru că la mijloc sunt relaţii foarte strânse între politicienii evrei şi liderii creştini evanghelici şi pentru că, în general, creştinii evanghelici au o atitudine favorabilă evreilor.

Relaţiile politico-religioase sunt cunoscute şi revendicate explicit, în diverse administraţii americane şi evreieşti. Fost ambasador israelian la ONU, Benjamin Netanyahu a vorbit adesea la ocaziile de „Mic Dejun cu Rugăciune pentru Israel”, organizate de dreapta creştină. În 1998, când a vizitat capitala americană din postura de premier israelian, înainte de a discuta cu preşedintele Clinton, Netanyahu s-a întâlnit cu liderul dreptei religioase, Jerry Falwell, şi s-a adresat unei adunări de peste o mie de lideri ai creştinismului fundamentalist. Flatare sau nu, sala l-a aclamat ca un „Ronald Reagan[7] al Israelului”. În faţa audienţei evanghelice, Netanyahu afirma: „Nu avem prieteni mai buni, nu avem aliaţi mai buni decât oamenii din sala aceasta.”

Cu o altă ocazie, un grup format din 17 lideri[8] evanghelici şi fundamentalişti creştini a vizitat Ţara Sfântă. Organizată de Ministerul israelian de Turism, cu sprijinul premierului Netanyahu, vizita s-a încheiat cu semnarea unei hotărâri ferme a liderilor creştini, exprimându-se speranţa că „America niciodată, niciodată nu va părăsi Israelul.” Este clar, politica şi religia nu sunt surori vitrege. Şi ambele depind de susţinerea publicului.

În 2002, un sondaj Tarrance[9] cu privire la atitudinea americanilor faţă de evrei, releva că „62% dintre creştinii conservatori practicanţi susţin Israelul şi o majoritate a acestora, 56%, o fac pentru că împărtăşesc valorile democratice şi făgăduinţele date de Dumnezeu lui Avraam şi evreilor cu privire la pământul unde este localizat statul modern Israel.” Dincolo de valorile democratice comune, idee dezvoltată în discursurile preşedinţilor americani sau în declaraţiile de misiune ale organizaţiilor americane pro-iudaice, atrag atenţia nuanţele religioase ale conexiunilor dintre Israel şi SUA.

Din perspectivă strict religioasă, faptul că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam şi i-a promis o ţară rămâne pivotul atitudinii pro-iudaice a evanghelicilor americani. Promisiunea de binecuvântare a celor ce îl vor binecuvânta şi de blestemare a celor ce îl vor blestema (Geneza 12:3) este repetată ca o mantră[10] de creştini. Tim Weber, istoric creştin şi decan al Seminarului Teologic Baptist din Illinois confirmă că „nimeni în America nu-i întrece pe fundamentalişti în sprijinul lor pentru Israel, nici măcar evreii americani.”

Este foarte important ca, atunci când discutăm despre evrei, să ştim dacă ne referim la evrei ca religie, ca naţiune sau ca indivizi. Religia şi naţionalitatea sunt uşor confundate şi substituite. Pentru mulţi, în mod eronat, a fi român echivalează cu a fi ortodox şi a fi arab echivalează cu a fi musulman. Deopotrivă invalidă este prezumţia că orice evreu este şi membru al cultului mozaic; unii sunt evrei ortodocşi, alţii evrei încreştinaţi, alţii evrei secularizaţi (44% în 2006). Ateii din România sunt la fel de români ca şi creştinii din România, iar penitenciarele lumii au suficienţi clienţi dintre botezaţii creştini. Este evident riscul de a identifica exclusivist religia după naţionalitate sau viceversa.

Perspectiva creştină evanghelică este aceea că evreii, ca naţiune, (1) au fost un popor ales de Dumnezeu în Vechiul Testament, apoi (2) au avut o perioadă de declin în timpul Noului Testament, evidentă prin respingerea lui Iisus în calitatea Sa de Mesia şi prin asumarea peste generaţii a blestemului pentru moartea Sa (Matei 27:25), dar (3) vor cunoaşte o reabilitare în vremea sfârşitului prin convertirea în masă la creştinism. Punctul final al teoriei nu este justificat biblic, întrucât nicăieri în Biblie nu scrie că Israelul, ca naţiune, se va converti la creştinism.[11] Iar ideea nu beneficiază de simpatii nici în lumea iudaică.

Gershom Gorenberg, jurnalist politic liberal, contrazice opinia creştinilor, indicând un paradox în raţionamentul lor. Pe de o parte, datorită lui Avraam, evreii sunt binecuvântaţi pe termen nelimitat, iar pe de altă parte sunt orbi, pentru că nu L-au primit pe Iisus. Ideea că, în ultimele zile ale Pământului, evreii se vor converti la creştinism implică un liber arbitru încătuşat. În cuvintele lui Gorenberg, exprimate în cadrul emisiunii 60 minutes: „Evreii ori mor, ori se pocăiesc.”

Combustibil teologic pe o platformă media – dispensaţionalismul

Vorbind din tabăra evanghelică, istoricul şi expertul Tim Weber identifică adevăratul motiv al susţinerii: „Ceea ce mulţi oameni nu înţeleg este că majoritatea fundamentaliştilor sprijină Israelul pentru că ei cred că va juca un rol-cheie în evenimentele ce vor conduce la a doua venire a lui Iisus Christos.” Se pare că sprijinul acordat evreilor are ca forţă motrice o expectativă a evenimentelor finale ale Pământului care vor scoate la scenă deschisă Israelul.

Atitudinea creştinilor evanghelici americani este determinată de curentul dispensaţionalist. John N. Darby, un teolog din secolului al XIX-lea, a susţinut perspectiva conform căreia Dumnezeu i-a vorbit omenirii diferit, în perioade numite „dispensaţiuni”. Cu evreii a vorbit prin Lege, cu creştinii vorbeşte prin Har. Teoria vizează explicit rolul evreilor în evenimentele finale ale istoriei, necesitatea de a reconstrui Templul de la Ierusalim şi, implicit, autoritatea de a face acest lucru. A devenit o ţintă importantă a creştinilor evanghelici înfiinţarea statului Israel şi revenirea evreilor în ţara lor. Weber susţine că, atunci când statul Israel şi-a declarat independenţa, „dispensaţionaliştii au proclamat evenimentul ca fiind cea mai notabilă împlinire a profeţiei în vremea aceasta şi dovada incontestabilă că interpretarea lor asupra Bibliei este cea corectă.”[12]

Ieşită din lumea teologică, teoria a cucerit publicul. În anii ’70, Hal Lindsey a scris cartea The Late Great Planet Earth (Regretata mare planetă Pământ), în care nuanţa în manieră hollywoodiană scenariul escatologic. Publicată iniţial de editura creştină Zondervan, în urma impactului la public a devenit prima carte de profeţie creştină promovată de o renumită editură necreştină (Bantam, o divizie a Random House). Cu 30 de milioane de exemplare vândute şi două pelicule pentru marile ecrane, fenomenul nu a rămas limitat la lumea media. Lindsey a devenit consultant în futurologie (din perspectiva profeţiei biblice), având o clientelă ce includea membri ai Congresului şi ai Pentagonului, precum şi pe Ronald Reagan. Sprijinul lui Reagan acordat Israelului implica perspectiva politică şi religioasă: „Mă întorc spre profeţii voştri vechi-testamentari din vechime şi spre semnele care anunţă Armaghedonul, şi mă întreb dacă noi suntem generaţia care va vedea toate aceste lucruri împlinindu-se.” Citatul a apărut în Jerusalem Post, mediatizat extensiv de Associated Press.

În anii trecuţi, publicul a avut parte de fenomenul Left Behind (Lăsat în urmă), fiind invadat de cărţi (16 titluri), filme (3 producţii), jocuri video şi site-uri ce promovau aceeaşi idee dispensaţionalistă. Jerry Falwell spunea că Left Behind, „în afara Bibliei, comparată cu alte cărţi ale timpului modern, are cel mai puternic impact asupra creştinismului.” Deşi, în mod normal, topul New York Times nu ia în calcul cărţile cu profil creştin, nu a putut exclude Left Behind, şapte dintre titlurile seriei ajungând pe prima poziţie. Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea este că, în Europa, cartea nu a avut succes. Dispensaţionalismul nu este influent ca teologie în Europa.

Un scenariu cu noduri

O convertire la creştinism a întregii naţiuni evreieşti este puţin probabilă şi, oricum, fără suport biblic. Filmul Ziua independenţei a adus ca salvator al lumii un evreu, iar Spielberg a primit Oscarul pentru Lista lui Schindler, însă nu Hollywoodul e liantul dintre iudaism şi creştinismul, ci Mesia. Cel mai recent diferend de agendă între noul guvern Netanyahu şi administraţia Obama – construcţia de locuinţe în Ierusalimul de Est şi, astfel, încălcarea protocolului de negociere – a ţinut prima pagină a presei în primăvara aceasta. În timp ce creştinii evanghelici americani aşteaptă convertirea evreilor, creştinii din Palestina (majoritari catolici şi ortodocşi) nu adoptă perspectiva dispensaţionalistă, fiind circumspecţi cu privire la escatologia propusă în lumea evanghelică americană. În cele din urmă, evreii nu vor să intre în scenariu atât de uşor, temerile iudaice fiind clare: creştinii urmăresc convertirea evreilor (deci starea lor actuală nu e acceptabilă); evreii au un rol automat şi obligatoriu în escatologie, în ciuda voinţei lor.

Cârjă sau baston?

Statele Unite susţin Israelul necondiţionat, pe multiple planuri. Baza este o moştenire comună, recunoscută de creştini şi evidenţiată încă din vremea fondatorilor Americii. Însă nu doar trecutul are ceva de spus. Şi nu doar politica. Se pare că viitorul este la fel de important şi, de asemenea, şi religia. În ultimele două secole, o teologie nouă a invadat America, accentuând rolul Israelului în escatologia biblică. În ultimii ani, teologia aceasta a trecut bariera subculturii creştine. A invadat publicul larg prin mass-media şi a influenţat politica externă americană.

Din perspectiva Scripturii, teologia dispensaţionalistă este o cârjă neputincioasă. Agitată ca baston de mareşal, această teologie ar putea juca, totuşi, un rol important în viitorul apropiat. Mergând pe modelul consultării Lindsey-Reagan, pe succesul la un public left behind (lăsat în urmă), pe împliniri ale predicţiilor, cum a fost înfiinţarea statului Israel şi cum s-ar dori – construirea celui de-al treilea templu -, nu este exclus ca în viitor să identificăm o nouă implicare a teologiei evanghelice în politica americană. Rămân, însă, trei perspective de dorit şi sustenabile: o convertire individuală a evreilor la creştinism, o implicare politică americană în Israel, independentă de religie, şi o interpretare mai fundamentată a mesajului Bibliei cu privire la sfârşitul lumii şi revenirea lui Iisus.


[1] www.jewishvirtuallibrary.org
[2] www.israelemb.org
[3] Mişcare internaţională cu obiectivul iniţial de stabilire a prezenţei comunităţii naţionale şi religioase evreieşti în Palestina şi cu obiectivul ulterior de a sprijini statul modern Israel.
[4] Fiica lui Dore Schary (evreu), cel care a fost director de producţie şi apoi preşedinte al MGM (Metro-Goldwyn-Mayer). Autoare a nouă cărţi, între care An Empire of Their Own: How the Jews Invented Hollywood (Un imperiu al lor. Cum au inventat evreii Hollywoodul).
[5] www.religion-online.org Autorul cărţii Evangelicals and Jews in conversation (Evanghelicii şi evreii, în conversaţie).
[6] Titlu de carte în care analizează alianţa între evrei şi creştini, în original A Match Made in Heaven.
[7] Ronald Reagan a avut relaţii foarte strânse cu dreapta religioasă; a fost cunoscut drept cel mai pro Israel preşedinte american.
[8] Între ei se numărau Don Argue (preşedintele Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor), Brandt Gustavson (preşedintele Asociaţiei Naţionale a Oamenilor de Presă Religioasă, care supervizează 90% din posturile radio-TV religioase din SUA), Donald Wildmon (preşedintele Asociaţiei Americane pentru Familie).
[9] Institut de sondare a opiniei publice, din tabăra republicanilor.
[10] Silabă, cuvânt, expresie, formulă sacră în religii orientale (ex. brahmanism), considerată ca având o capacitate de transformare creativă.
[11]Textul din Romani 11:26 („tot Israelul va fi mântuit") se referă, în context, la Israelul spiritual.
[12]www.baptiststandard.com