Ura și separarea. Sunt cele două cuvinte la care se rezumă sursa amărăciunii pe care am simţit-o recent.

Nu foarte departe de noi, în Grecia, Turcia și Irak, se află sute de mii de oameni pentru care viaţa e o rană deschisă. Neputinţa de a vindeca această rană, pe care intenţionat o ignoră atât cât pot, îi macină din interior. Oameni foarte ospitalieri prin educaţie bat acum la ușile altora pentru o șansă s-o ia de la capăt, dar nu o primesc. Frica, egoismul și ura iraţională, pe alocuri, îi ţin departe de posibilitatea de a închide rana și de a încerca să-și refacă vieţile mutilate. În urma lor e războiul, care nu se mai termină, deși a înghiţit deja totul. În faţa lor este un gard uman. Ignoranţa și dezinformarea ranforsează gardul uman greu de clintit din faţa refugiaţilor sirieni.

Tabloul decadent al neputinţei unui om de a gândi sau de a face altfel e dezarmant când realizezi că neputinţa crește malign, fiindcă omul alege să-și îngroape capul în nisipurile mișcătoare ale falsurilor și conspiraţiilor. E un tablou care naște amărăciune. Săptămânile trecute, în urma reacţiilor nefiresc de negative pe care le-a primit un clip ADRA pentru susţinerea refugiaţilor, m-am întrebat cum se simte amărăciunea în inima celor care încearcă să ajute. Rana lor vine probabil tot din neputinţă – aceea de a face mai mult, de a explica mai bine, de a schimba inimile unora, ca să poată schimba în final vieţile altora. Dansul primitiv al neputinţelor care au prins viaţă din flăcările războiului învăluie speranţa a sute de mii de oameni în tenebrele unei nopţi tribale.

Printre urmașii refugiaţilor de război de odinioară și, totodată, privilegiaţii conjuncturilor prezentului suntem și noi, românii. Deși la marginea lumii favorizate, suntem totuși de partea sigură a gardului. Și, din păcate, mai lacom și nemanierat decât fraţii apuseni, ne înfruptăm cu promptitudine din dezinformările și ura menite să ne separe. Între timp, dinspre Apusul privilegiat aflăm că, printre tinerii care vin din urmă, cei care s-au născut din 2000 încoace sunt mai mulţi atei ca în orice altă generaţie. Sigur că, în faţa unei asemenea știri, putem începe să aruncăm cu acuzaţii în toate direcţiile mai degrabă decât să privim la noi. Dar nu ar fi oare mai înţelept să ne întrebăm, printre altele, cum ar putea niște copii – crescuţi în casele creștinilor care urăsc și separă – să nu ajungă să creadă că un Dumnezeu al tuturor, și mai ales al năpăstuiţilor, este pur și simplu prea bun ca să existe?

SURSĂ:Semnele timpului, martie 2018, ediție tipărită
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.