Un eveniment tragic din Marea Britanie a fost transformat cu entuziasm de presa românească într-un prilej de spălare a imaginii de ţară.

Dacă nu ar fi fost Florin Morariu, român relocat din Iași într-o brutărie din centrul Londrei, de unde își urmărește visul de a trăi o viaţă decentă, astăzi am fi vorbit despre altceva. Am fi putut reaprinde dezbaterea despre echilibrul care trebuie atins între măsurile de securitate antitero și dreptul la intimitate, am fi putut discuta despre efectul pe care terorismul îl are asupra ideii de a face copii, despre rolul pe care evanghelizările creștine le-ar putea avea în cartierele de imigranţi sau despre multe alte lucruri. Pentru că în general ne place să ne afișăm la zi cu ce se întâmplă în lume, să ne chemăm experţii în dezbateri televizate de extremă importanţă și urgenţă, de parcă suntem la BBC, și apoi tot românul de rând să comenteze online care expert a fost mai răsărit, conform părerii lui „avizate” de atâta timp petrecut în faţa televizorului.

Dar, noroc cu Florin, care a luat două lăzi de transportat pâine și s-a dus să le dea în cap teroriștilor „de să-i ameţească”. Mai umblă vorba și ceva cu un făcăleţ, dar asta a venit mai târziu și nu a întâlnit capul niciunui terorist, după cum chiar Florin a povestit pentru Associated Press, BBC, CNN și alte publicaţii care au scris despre eroul român de la Londra, care a adăpostit 20 de oameni speriaţi în brutărie și a ieșit să dea piept cu teroriștii. Cel mai bine îi citiţi povestea pe Digi24, preluată dintr-o intervenţie pe care a avut-o la ProFM.

Florin Morariu

Pe scurt, două femei au intrat speriate în brutărie, spunând că de la London Bridge înspre Borough Market e o dubă care opreşte, coboară persoane din ea şi încep să omoare lumea pe stradă. „Şi unde sunt ăștia? am întrebat. Au pistoale, au armament? Au spus: Nu, au doar cuţite. Am zis: au doar cuţite, nu sunt chiar periculoşi. Am luat două navete care erau acolo”, povestește Florin. A ieșit și nu era nimeni. A încercat altă străduţă… tot nimeni. La următoarea încercare a dat peste ei. Erau ocupaţi să înjughie un cetăţean. „În acel moment, nu aveam prea mare distanţă faţă de ei. Cred că între 5 şi 7 metri. Mi s-au tăiat picioarele. Nemaivăzând chestia asta, îţi provoacă un şoc. Dădea în el, sărea sânge şi pe o parte, şi pe alta. Şi celălalt îi dădea. Omul a căzut în genunchi şi se uita la mine. Am avut o senzaţie, crede-mă că şi acum mi s-a ridicat părul pe mâini. Nu ştiam ce să fac. Mi-era şi milă. Într-un fel poate mi-a fost şi frică. Poate am avut şi curaj. Am zis: nu pot să fug, frate. Dacă fug, e posibil să mă prindă, pentru că nu ştiai câţi sunt. E pos să fie altul să mă taie şi pe mine. Am zis: Încerc, ce o fi, o fi. Aveam două navete. Am știut sigur că o să arunc una și o să se ferească. Şi se uita la mine cel din dreapta. Am aruncat o navetă. În timp ce am aruncat, am şi fugit spre el. Am aruncat naveta, am fugit spre el și cu a doua navetă l-am lovit în cap. M-am tras înapoi şi cred că în aceeaşi secundă am văzut poliţia că intra pe poarta mare.” Poliţia a aruncat grenade și Florin a fugit înapoi spre brutărie, care avea ușile principale închise, deși oamenii de pe stradă băteau în ele să fie lăsaţi înăuntru. Florin a intrat pe altă ușă, i-a chemat pe toţi înăuntru și s-a înarmat cu un făcăleţ în caz că mai erau și alţi teroriști prin zonă. Din fericire, ăla a fost finalul celui mai recent episod de teroare, încheiat cu 7 morţi și zeci de răniţi.

Presa engleză, și nu numai, a relatat poveștile mai multor oameni, atât civili, cât și din forţele de intervenţie, care s-au mișcat exemplar și au dat dovadă de umanitate și mare curaj. Un exemplu este al jurnalistului Geoff Ho, care s-a repezit să îl ajute pe un bărbat atacat în faţa unui bar și s-a ales cu o rană la gât pentru care a avut nevoie de internare. Alt exemplu este al unui poliţist care, deși era în afara serviciului și a văzut că teroriștii poartă veste cu bombe (despre care nu știa că sunt false) s-a repezit spre ei, iar acum este în stare gravă la spital. Un alt exemplu este al unei femei care, conform martorilor oculari, și-a folosit propriul corp pentru a baricada ușa unui restaurant în care erau refugiate vreo 20 de persoane, dându-le acestora timp să fugă pe ușa din spate, înainte ca teroriștii să reușească să intre. Însă, dacă citești presa din România rămâi cu impresia că doar Florin a fost acolo. Asta pentru că „e de-al nostru”, deși a preferat să plece din România și, după cuvintele sale, nici nu s-ar întoarce.

Problema mea nu este ce a făcut Florin, care este pe cât de improbabil, pe atât de impresionant, ci ce face presa din România din ce a făcut el. Problema este că Florin este un om modest, iar acţiunea sa denotă curaj, milă și grija sinceră pentru omul de lângă el. „Sunt doar un simplu om, nu sunt un erou, am făcut asta şi cred că omenesc ar fi trebuit să facă orice om chestia asta. Chiar dacă, poate, o fi considerată o nebunie, dar în momentul ăla, sincer, nu ştiu. Mixurile acestea de sentimente m-au făcut să iau această iniţiativă”, spune el. Iată cum traduc asta jurnaliști de top din România: „Florin Morariu este un om înfruntând subomul.” Exprimarea vrea să reducă la esenţă exact ce a spus și Florin despre simplitatea și normalitatea gestului său, dar are de fapt tocmai efectul contrar, de a ridica gestul asupra unei condiţii. Și nu doar asupra condiţiei de „suboameni” a teroriștilor. Pentru că nu poţi să nu te întrebi unde îi lasă asta pe toţi ceilalţi oameni, pe cei care au fugit speriaţi spre adăpost, pe cei care i-au spus lui Florin să nu iasă afară. Dacă Florin e om, teroriștii sunt suboameni, iar lupta se dă între ei, unde sunt restul? Ce sunt restul? Același autor scrie că „faptul că Florin Morariu e român este un detaliu semnificativ doar pentru presa britanică, degrabă punătoare de etichete”, fără să își dea seama că involuntar s-a grăbit el însuși să pună etichete. Tonul răzbunător – de „le-am arătat noi lor”, britanicilor, ălora care au făcut atâta scandal cu venirea imigranţilor români și bulgari la furat de joburi – se simte puternic printre rânduri. Alte replici, ale altor jurnaliști cu renume, sunt chiar mai evidente și mai stânjenitoare – „Florin a viralizat lupta împotriva terorismului. În opoziţie cu o fotografie care arată un cetăţean fugind de atacatori cu o bere în mână, al nostru a pus mâna pe ce-a găsit la îndemână și și-a făcut dreptate.” Și completează cu și mai multă mândrie: „Și pentru că nu se putea altfel, ăsta-i datul nostru, a pus mâna pe un făcăleţ. Știţi, mămăliga explodează greu, dar și când o face, toată Europa o știe. Iar Europa tocmai și-a mai câștigat niște apărători. Bravo, Florine!”

Iată, deci, omul și subomul – românul versus teroristul. Iată, deci, supraomul și omul – românul cu făcăleţul și britanicul cu berea în mână, prinși în mijlocul unui atentat. Iată, deci, chintesenţa românismului, gata să salveze întreaga Europă! Mă întreb oare cum de a rezistat atâta lumea fără povești despre eroi români. La atâta entuziasm, poate că nu e de mirare că au trecut pe lângă jurnaliști știrile cu ceilalţi eroi neromâni. E ca la meciurile cu Simona Halep. Când Simona bate pe cineva, inevitabil crainicii români spun cu mândrie „acesta este jocul Simonei Halep”, de parcă meciurile ei jenant de slabe (jenant pentru ea), cum a fost cel de la Miami, nu sunt tot ale ei, de parcă serviciul slab, nervii și greșelile neforţate nu fac parte tot din „jocul Simonei Halep”. Doar că de data aceasta nu vorbim despre jocuri de tenis. Vorbim despre oameni care au murit, oameni care au ajuns la spital, care au fugit să își scape viaţa, care probabil vor rămâne traumatizaţi, iar în acest context ne apucăm să facem clasificări dintr-o sete de a ne mândri și noi cu ceva la nivel internaţional și de a le da peste bot britanicilor, care tot au avut o treabă cu românii în ultima vreme. Nah, cu făcăleţul peste bot!

Și, ca să fie ironia dusă la capăt, presa se face vinovată de același naţionalism egoist pentru care îl critică pe ambasadorul României la Londra, Dan Mihalache, faimos pentru reacţia sa la incident: „Doamne, ajută să nu fie români” printre victimele atentatului, clasificată drept „mostră de diplomaţie din topor”, sau din făcăleţ, tot aia. „Adică, dă, Doamne, să fie morţi la alţii, nu la noi”, a tradus Cristian Tudor Popescu. La fel face presa și în cazul eroilor care își trăiesc acum cele 15 minute de faimă: dă, Doamne, să fie eroi la noi, nu la alţii! Desigur, gravitatea declaraţiilor este diferită, dar din nefericire izvorăște din același loc. Ne putem plânge, pe bună dreptate, că stilul corupt, eminamente egoist, de a face politică în România a stricat imaginea ţării în afară. De aceea spun că nu face un brutar român cât face un politician român. Dar de data aceasta nici cu presa noastră nu mi-e rușine, la asemenea demonstraţii de mândrie răzbunătoare și insensibilă.