Între avalanșa de imprecaţii și remarci preponderent critice la adresa studentei suedeze care a protestat împotriva deportării unui refugiat afgan și puţinele aprecieri și mesaje de susţinere am găsit câteva întrebări care merită lămurite.

Istericale specifice vârstei”, „O nebună!”, „Sărăcuţa… nici nu știe ce rău a făcut și și-a făcut!”, „…cât de naivă este”. Abundenţa de comentarii negative la articolul ST despre Elin Ersson s-a înscris în tiparul nefericit de reacţii la chestiunea refugiaţilor din Europa, despre care am scris cu lux de amănunte atunci când artista Paula Seling a fost victima unei deversări de ură online, în urma colaborării ei cu ADRA România, în sprijinul refugiaţilor.

La patru zile după ce a împiedicat decolarea unui avion până la debarcarea unui refugiat afgan care ar fi urmat să fie deportat, Elin Ersson a susţinut o conferinţă de presă pentru a răspunde întrebărilor din partea jurnaliștilor din mai multe ţări care au dorit să afle informaţii în plus faţă de cele disponibile prin intermediul filmării. Acestora, Elin le-a povestit că s-a suit în avion convinsă că acolo se vor afla doi solicitanţi de azil: Ismail Khawari (26 ani) și încă un bărbat cu vârsta în jur de 50 de ani.

Familia lui Khawari luase legătura cu organizaţia în care activa Elin, iar organizaţia i-a pus în legătură cu studenta, care nici nu îl cunoștea pe Ismail Khawari, și nici nu a apucat să îl cunoască în avion, fiindcă, fără ca ea sau familia tânărului să știe, acesta fusese transportat cu mașina la Stockholm, de unde a fost deportat în Kabul. Elin a constatat lipsa lui Khawari chiar la bordul avionului și atunci, spunea ea, „am fost confruntată cu o alegere. Am ales să merg mai departe cu protestul”. Fără să își propună să răspundă explicit celor care au acuzat-o că și-a bazat protestul pe o reacţie emoţională, ceea ce ar discredita-o ca activistă, Elin tocmai asta a făcut atunci când a continuat recunoscând că nu știa nimic despre motivul pentru care bărbatul era deportat, însă că în școala suedeză a învăţat că pedeapsa capitală este un lucru rău indiferent de caz. Iar a trimite un om în Afganistan, unde încă e război, spunea ea, este echivalent cu a-l condamna la pedeapsa capitală.

Despre bărbatul de 50 de ani, cel a cărui deportare a reușit Elin Errson să o amâne, nu există informaţii publice. Nu se știu nici numele lui, nici vârsta exactă, nici dacă este într-un centru de custodie a persoanelor care urmează să fie deportate așteptând următorul transport, nici dacă a fost deja deportat, potrivit politicii de confidenţialitate a autorităţilor suedeze care gestionează imigranţii. Astfel că informaţiile apărute în presă pe tema aceasta sunt doar estimări sau speculaţii. Nu se știe nici motivul pentru care autorităţile au respins cererea de azil a acestui bărbat, însă, potrivit organizaţiilor suedeze care militează pentru schimbarea tratamentului aplicat solicitanţilor afgani, Suedia consideră Afganistanulo ţară sigură”, prin urmare nu acordă statutul de refugiat tuturor afganilor care solicită această formă de protecţie, considerând că solicitarea nu are temei. Presa oferă însă informaţii potrivit cărora descrierea Afganistanului ca o ţară „sigură” este în profundă discordanţă cu realitatea.

În schimb, despre tânărul Ismail Khawari, Deutsche Welle a reușit nu doar să afle că acesta se află în Kabul, ci și să stea de vorbă cu el și să vadă ce face. Potrivit relatării tânărului, toată familia lui se află în Suedia, unde a fugit după 20 de ani de refugiu în Iran. Însă, neavând permis de muncă și având dificultăţi cu învăţarea limbii suedeze, tânărul spune a vrut să încerce să aplice pentru azil în Germania, unde se aștepta să îi fie mai ușor să își găsească de muncă. Nu a fost așa și, la tracasarea generată de mutare și incertitudine, de limba necunoscută și de nereușita de a-și împlini planurile, s-a adăugat și singurătatea separării de familia rămasă în Suedia. Așa că s-a întors la ai lui. Acela a fost momentul în care a fost arestat de autorităţile suedeze și pus pe lista deportărilor. Ismail Khawari nu are însă pe nimeni în Kabul, orașul din care părinţii lui au fugit pe când el era încă un copil. „Știu un singur băiat, pe care l-am cunoscut cât eram în custodie pentru deportare, dar atât. Nu știu unde o să mă duc de-acum”, le spunea el jurnaliștilor de la DW.

Ilegalii din Suedia, faţă în faţă cu legea

Deși se sprijină doar pe mărturia personală a tânărului, istoria lui Ismail Khawari pare decupată din rapoartele de specialitate ale diverselor instituţii suedeze care se ocupă de refugiaţi. Faptul că Ismail a rămas, spune el, „mult timp blocat între lumi, cu un statut care nu îi permitea nici să înveţe, nici să muncească, ci îl ţinea într-o stare nedemnă, de dependenţă de ajutorul primit de la stat, nu este surprinzător.

Potrivit raportului anual privind migraţia și azilul al Agenţiei Suedeze pentru Migraţie, durata medie de procesare a cererilor de azil a fost, în anul 2016, de 328 de zile. Timp în care, spune raportul, „Agenţia a încercat să facă faţă unei liste uriașe de aplicaţii în așteptare. De fapt, instituţia a elaborat un număr record de decizii de primă instanţă. În total au fost luate 112.000 de decizii, dintre care 60% au fost pozitive.”

Dacă 60% pare un procent ridicat de răspunsuri favorabile, declaraţia comisarului european pentru drepturile omului, Nils Muižnieks, care a vizitat Suedia în octombrie 2017, pune statistica într-o lumină nefavorabilă. În plină criză a imigranţilor în 2015, Suedia, cândva un rai pentru refugiaţi, și-a înăsprit drastic politica de azil, devenind una dintre cele mai restrictive politici din Europa. Amendamentele aduse atunci Legii privind Primirea Solicitanţilor de Azil au restricţionat, de exemplu, reîntregirea familiilor și au plafonat subvenţiile acordate refugiaţilor veniţi în Suedia prin reîntregire. Muižnieks consideră că aceste politici „de urgenţă” sunt disproporţionate în raport cu situaţia actuală și că, prin urmare, Suedia ar trebui să revină la politicile sale „de protecţie”, pe care le instituise înainte de valul de refugiaţi.

Pentru cele 40 de procente dintre solicitanţi ale căror cereri de azil sunt respinse, traseul legal este presărat cu apeluri și contestaţii ale deciziilor iniţiale, timp în care sărăcia, incertitudinea și pierderea unui timp irecuperabil din viaţă sunt presiuni greu de imaginat asupra psihicului unui azilant. De obicei, ca să își permită un drum atât de lung din Orientul Mijlociu până în vestul sau nordul Europei și pentru a-și asigura cât de cât un trai în ţara în care ajung, refugiaţii își vând proprietăţile pe care le mai au acasă. Iar acest lucru crește inimaginabil miza solicitării de azil. Un refuz în acest caz poate fi echivalentul unui incendiu care ţi-a mistuit tot ce aveai: casă, lucruri, bani, unul care poate te desparte de familie și te întoarce într-o ţară măcinată de război, în care trebuie să iei totul de la zero.

Dacă toate posibilităţile de apel pentru reevaluarea solicitării de azil sunt respinse, aplicantul trebuie să părăsească imediat (legal, în decurs de 4 săptămâni) ţara. În caz contrar, este transferat în responsabilitatea Poliţiei de Frontieră și nu va mai avea dreptul să revină în Suedia timp de patru ani.

Dacă însă pleacă la timp, are posibilitatea să încerce alte căi legale de a reveni ca imigrant, nu ca refugiat. Pentru a fi acceptat ca refugiat, comisia trebuie să evalueze ca ameninţător pericolul din ţara de origine. Însă există și alte căi de a emigra în Suedia, altele decât solicitarea de azil, cum ar fi emigrarea pentru studii sau pe baza unui contract de muncă. Aceasta a fost soluţia sugerată de judecătorii Curţii de Migraţie pentru un caz înregistrat în baza de date a Agenţiei Europene pentru Drepturi Fundamentale ca respingere a cererii de azil depuse de o femeie care suferă de Alzheimer. Femeia a intentat proces împotriva Comisiei Suedeze de Migraţie, acuzând un tratament „nedemn” în urma deciziei autorităţilor de a solicita deportarea ei, deși suferă de o boală neurologică degenerativă incurabilă și toată familia ei se află în Suedia. Curtea a decis să respingă apelul și, pentru reconsiderarea deciziei, solicitanta trebuie să furnizeze altă argumentaţie. Cu alte cuvinte, să nu aplice pentru azil ca refugiat, ci pentru permis de rezidenţă, ca imigrant, dovedind că se poate întreţine financiar.

Potrivit Agenţiei Suedeze pentru Migraţie, atunci când un solicitant de azil a părăsit ţara, autorităţile suedeze nu mai sunt responsabile pentru bunăstarea acestuia. Iar acesta a fost unul dintre catalizatoarele protestului susţinut de Elin Ersson. Studenta era convinsă că, atâta timp cât refugiatul rămâne în Suedia, fiindcă autorităţile sunt obligate să aibă grijă de el, omul va fi în siguranţă. Odată ieșit de sub tutela suedezilor și ajuns în miezul violenţelor din Afganistan, viaţa bărbatului avea să fie în pericol.

Cred în politică”

Chestiunea refugiaţilor s-a politizat puternic în Suedia, mai ales după atentatul de anul trecut din Stockholm. În 2017, Poliţia de Frontieră a fost aspru criticată după atentatul comis de un solicitant de azil care intrase „sub radar” rămânând în ţară deși autorităţile au emis ordin pentru deportarea lui. În lumina tragediei care a lovit ţara, suedezii i-au reproșat Poliţiei că n-a deportat solicitanţii de azil pentru care are ordin de deportare. „Nu e fezabil să deportăm 12.500 de oameni, fugari”, declara anul trecut Patrik Engström, șeful Poliţiei de Frontieră, într-un interviu pentru Vice.

„Este foarte dificil să găsim oamenii. Suedia este o ţară foarte mare. Și ne așteptăm să avem încă 40.000 de cazuri în următorii 4 ani. Însă, pe lângă aceștia, sunt toţi acei oameni care au ajuns în Suedia, dar nu au aplicat niciodată pentru azil. Nu avem idee cât de mulţi sunt. Însă cred că este foarte important să subliniem următorul lucru: majoritatea acestor 12.500 de oameni pe care îi căutăm nu constituie niciun pericol. Majoritatea sunt familii, oameni obișnuiţi.”

Mulţi se tem că durerea pe care le-a provocat-o suedezilor tragedia din 2017 se va transforma în ură, alimentată de activismul naţionaliștilor de dreapta, a căror popularitate pare a fi în creștere în Suedia. În acest context, John Stauffer, director legislativ al organizaţiei Civil Rights Defenders din Stockholm, avertiza cu privire la riscul ca politicile instituţionale să fie deturnate într-o direcţie regretabilă. Desigur, mulţi dintre oamenii aceștia nu au dreptul să fie aici”, spunea Stauffer referindu-se la imigranţii ale căror cereri de azil au fost respinse definitiv și care au ajuns să se ascundă de autorităţi. Însă principala noastră îngrijorare este că, pentru a-i găsi pe acești oameni, poliţia va folosi metode care vor duce la profilare etnică și la discriminare”.

Însă soluţiile trebuie să vină tot pe care politică și democratică, iar de lucrul acesta sunt convinși și activiștii de stânga.

„Cred în politică”, le-a spus Elin Ersson jurnaliștilor prezenţi la conferinţa de presă susţinută joi. „Și cred că politica o fac oamenii. Iar eu sunt un om. Îmi folosesc vocea democratică și spaţiul democratic pentru a-mi schimba comunitatea, astfel încât aceasta să devină una umanitară.”

Unii se întreabă însă dacă protestul nu va avea cumva și consecinţe legale asupra studentei. Poliţia suedeză încă evaluează legal situaţia, scriau cei de la DW, cărora un purtător de cuvânt al acesteia le-a declarat că „este o discuţie politică și nu avem ce să comentăm despre ea”. Ulf Mossberg, purtătorul de cuvânt al Serviciului Suedez de Închisoare și Probaţiune, punea rezultatul evenimentului mai degrabă pe seama pilotului care a oprit zborul decât pe seama fetei care a refuzat să se așeze până ce pilotul nu solicita debarcarea afganului. Ce s-a întâmplat în acest avion a fost că pilotul aeronavei a decis că personalul nostru și bărbatul afgan nu au permisiunea de a efectua zborul”, a spus Mossberg.

Ecourile unui dezacord public

Gestul lui Elin s-a viralizat internaţional, însă el nu a fost primul de acest fel. New York Times comenta pe marginea cazului asemănându-l cu cel al Evei Marta Granqvist, o artistă suedeză în vârstă de 55 de ani care, cu 10 zile înaintea lui Elin Ersson, a împiedicat decolarea unui avion care urma să deporteze un tânăr în Afganistan, prin Danemarca. Despre tânăr, Granqvist aflase că este gay și că s-a convertit la creștinism, ambele aspecte comportând efecte grave asupra băiatului, odată ce ar fi ajuns în Afganistan. Femeia s-a îmbarcat alături de altă activistă și au refuzat să se așeze la semnalul însoţitorilor de zbor. „Am mers către spatele avionului și l-am putut auzi [pe tânărul afgan] plângând tare și implorându-i pe ceilalţi pasageri să îi salveze viaţa. I-am rugat pe oameni să se ridice, explicându-le că era vorba despre viaţa unui om, pe care o puteam salva împreună. Și mulţi s-au ridicat. Căpitanul a decis imediat să nu zboare și să ceară debarcarea băiatului.” Despre acesta, Granqvist susţine că s-ar afla acum într-un centru de deportare din Astorp, în sudul Suediei.

În Europa au mai existat și alte proteste de acest fel, notează NYT. Mai mulţi piloţi din Germania au refuzat să zboare având la bord solicitanţi de azil care urmau să fie deportaţi. Compania aeriană Virgin Atlantic a luat o poziţie publică în acest sens refuzând să asiste autorităţile britanice în deportarea imigranţilor ilegali, iar United Airlines și American Airlines au solicitat administraţiei Trump să nu folosească companiile lor pentru a transporta peste graniţă copii cu statut de imigrant ilegal, separaţi de părinţii lor.

În lunea în care Elin Ersson a protestat în Suedia, senatorul american Barbara L’Italien a protestat și ea într-un mod atipic împotriva politicii americane privind imigranţii ilegali în SUA. Realizatorii showului matinal de la Fox News intenţionaseră să o intervieveze în direct pe Ann Kirkpatrik, candidată democrată la un loc în Congres, care urma să își arate sprijinul pentru politicile Agenţiei guvernamentale privind Imigranţii. Însă producătorul a programat-o, din greșeală, pe Barbara L’Italien. Aceasta i-a lăsat pe prezentatori să vorbească fără să îi corecteze, pentru ca apoi să ia cuvântul spunând „de fapt, mă aflu aici pentru a mă adresa direct președintelui Donald Trump”. L’Italien a continuat atacând politica de separare a familiilor. Luaţi prin surprindere, prezentatorii s-au întrebat, live, „Cine este această persoană?”, după care L’Italien a fost scoasă din emisie, iar showul a intrat în pauză publicitară.

Când raţiunea se dă la o parte

Da, protestul lui Elin Ersson, deși a fost neobișnuit, nu a fost unic. Însă nici nu ar fi trebuit. „Eu nu m-am simţit niciodată singură și ce îmi doresc este să ajut ca nimeni să nu trebuiască să se simtă singur”, le-a declarat Elin jurnaliștilor la conferinţa de presă de joi. „Nimeni nu poate să facă totul, dar fiecare dintre noi poate face câte ceva ca lucrurile să fie mai bune.”

Sigur, încărcătura emoţională puternică a protestului, cu lacrimi și obraji roșii, face foarte facilă interpretarea gestului fetei în direcţia naivităţii sau a patosului adolescentin. Dar alta s-ar putea să fie perspectiva cea mai utilă. Într-o lume în care adevărul factual, cel susţinut de cifre și de statistici, este tratat ca un accesoriu politic, care strălucește diferit în funcţie de orientarea de partid a celui care îl poartă; într-un moment istoric în care nu mai avem încredere nici în statistici, nici în presa „mainstream” și când bănuim orice de fals, vedem cum raţiunea se dă la o parte și lasă loc ignoranţei și urii viscerale.

Însă mai vedem ceva: vedem cum, atunci când obiectivitatea lasă loc subiectivităţii, compasiunea devine mai vizibilă în discursul politic decât înainte. Uneori, în faţa valului de ură, nu se ridică imediat un val întreg de iubire, ci se aruncă o piatră încăpăţânată, care, prin influenţa ei, reușește să ridice un val contrar. Și asta, cred, este ceea ce a făcut Elin. Ceva ce se rezumă în cuvintele scrise de activistă chiar astăzi pe pagina ei de Facebook: „Dacă voi nu obosiţi urându-mă pe mine, eu de ce să obosesc iubindu-vă?”.