Louisa Muskovits era la psiholog când a trecut prin ceea ce la prima vedere a părut să fie un atac de panică, cu hiperventilaţie, spaimă și incapacitatea de a se liniști. Apoi a început să ţipe, să mârâie și să își smulgă părul din cap. Își mișca capul dintr-o parte în alta, în faţă și pe spate, în unghiuri nenaturale și vorbea în șoaptă despre rău și bine, Dumnezeu și Diavol. Apoi i-a spus psihologului că nimeni de acolo nu o poate salva pe „Louisa”. Apoi episodul a trecut.

Dar acesta nu a fost primul. Soţul ei i-a povestit lui Mike Mariani, care scria un articol-documentar despre exorcism pentru The Atlantic, că de-a lungul căsniciei lor Louisa a mai suferit astfel de episoade, care au convins-o că ceva cu adevărat întunecat pune stăpânire pe ea. O dată a și filmat-o. Era sâmbătă, după Ziua Recunoștinţei din 2014. Louisa și Steven se mutaseră în Washington, sperând că apropierea de familie și de prieteni va fi benefică pentru ea. În acea zi, Louisa petrecuse câteva ore la o prietenă. A ajuns acasă pe înserate și a petrecut ceva timp singură, în dormitor. Apoi a coborât în sufragerie și a discutat ceva fugitiv cu soţul ei, Steven. După care s-a cufundat în tăcere. Când a început să vorbească din nou, o personalitate complet diferită a ieșit la iveală. Recunoscând semnalmentele, Steven a început să o filmeze cu iPadul.

Episodul a durat aproximativ 20 de minute. „Voi oamenii aveţi propriul simţ al timpului”, i-a spus Louisa lui Steven la un moment dat. „Eu am destul timp. Am tot timpul din lume.” Apoi a coborât registrul vocal și i-a spus în șoaptă: „O vreau pe soţia ta. Nu doar trupul ei, ci și sufletul.” În timp ce vorbea, își clătina capul, mai întâi rapid, ca o marionetă, și apoi lent, ca un șarpe care se mișcă pe muzica unui îmblânzitor de șerpi. Pe la jumătatea videoclipului, Louisa se repede spre Steven și îngheaţă la câţiva centimetri de faţa lui. „Dumnezeu nu o poate salva. Înţelegi? E a mea.” După o perioadă de tăcere, Louisa își arcuiește subit spatele, își contorsionează faţa în diferite feluri și totul se termină. Câteodată, Louisa vomită după astfel de episoade.

Întâmplările par rupte din filmele americane cu exorcizări. Mariani, care a început documentarea ca un sceptic neîncrezător în ideea că Diavolul ar putea fi real, nu doar o metaforă pentru păcat și vicii morale, nu își poate explica logic ce i-a arătat Steven. Nici Amy Harp, psihologul care de ani de zile o tratează pe Louisa pentru traumele suferite în copilărie și pentru dependenţa de alcool, nu își poate explica ce s-a întâmplat la ea în cabinet. Louisa părea să oscileze între starea ei normală și o stare străină, necontrolată. „Cu siguranţă, părea că se luptă cu sine însăși”, spune Harp.

Suferă Louisa de personalităţi multiple sau de vreo altă boală psihică? Cu siguranţă și ea credea așa la început, mai ales că episoadele au început să apară după mai multe incidente de paralizie în somn. „Ceva mă ţinea blocată. Nu mă putem mișca, nu puteam respira și am crezut că o să mor”, își aduce ea aminte. Altă dată, paralizia în somn a fost acompaniată și de halucinaţii vizuale. Louisa credea că o ia razna, așa că s-a îndreptat spre medicina modernă. Paralizia în somn, i s-a explicat, se poate întâmpla atunci când corpul iese subit din faza REM de somn, dar mintea încă este blocată în această fază, poate chiar într-un vis. Omul resimte acest decalaj ca o paralizie fizică ce durează o veșnicie, deși mintea se va „trezi” și ea în doar câteva secunde. Medicina modernă încă nu înţelege pe deplin fenomenul.

Cu toate acestea, Louisa nu a fost mulţumită de explicaţii, pentru că nu corespundeau în totalitate experienţelor trăite. O dată, după o lună petrecută în Kathmandu, Nepal, unde lucrase ca voluntar la o organizaţie care oferă ajutor femeilor și copiilor din zonă, s-a întâmplat ceva și mai ciudat. S-a sculat în mijlocul nopţii, simţind că cineva e cu ea în pat. Nu era paralizie în somn. Era trează și simţea un respirat ritmic în ceafă. A rămas nemișcată gândindu-se la poveștile cu spirite rele pe care i le povestea bunica. Dacă vreodată se va întâlni cu ele, cel mai bine este să le ignore, pentru că ele se hrănesc din atenţia acordată, i-a spus bunica ei, care este deopotrivă amerindiană și catolică devotată. Așa că Louisa a înţepenit locului. După care a simţit o mână pe claviculă și a ţâșnit din pat să aprindă lumina. Toţi câinii din vecini au început subit să schelălăie în cor. A doua zi, Louisa a luat primul zbor înapoi spre Statele Unite. În prezent, Louisa merge la un psiholog și la un exorcist.

La exorcist

Biserica Catolică este singura care are un statut special pentru preoţii care se ocupă de exorcizări. Deși în Statele Unite și penticostalii sunt renumiţi pentru aceasta, doar la catolici există o funcţie aparte. Biserica Catolică își alege exorciștii pe sprânceană, oameni cu un caracter puternic și cu un istoric moral impecabil, din moment ce demonii, spun catolicii, care au acces la informaţii ascunse, se folosesc de păcatele exorcistului pentru a-l vulnerabiliza și a-i submina autoritatea divină, pe care a primit-o prin episcop chiar de la papă. Ritualul de exorcizare elaborat de Vatican și tradus abia recent și în limba engleză trebuie respectat întocmai, iar numele exorciștilor de obicei nu sunt publice pentru a nu încuraja senzaţionalismul. Pentru Biserica Catolică, exorcizarea este o opţiune la care se face apel doar în cele mai extreme cazuri.

Ritualul, standardizat pentru prima dată în 1614, a fost actualizat pentru prima oară în 1998 și, încă o dată, mai recent. În viziunea catolică, interferenţa demonică în viaţa umană se desfășoară într-un spectru care variază de la tentaţie la posesia organismului uman. Între tentaţie și posesie, preoţii vorbesc despre „oprimare demonică”, unde intră diverse căi prin care demonii pun presiune pe oameni. Catolicii cred că posesia nu este doar umană, ci demonii pot poseda și obiecte sau locuinţe sau, mai degrabă spus, le pot „infesta”.

Exorciștii trebuie să determine dacă este cu adevărat vorba despre o influenţă demonică. Primul pas este o evaluare psihiatrică de către un profesionist independent, iar majoritatea cazurilor se opresc aici. Doar dacă evaluarea psihică și examenele fiziologice nu pot da o explicaţie satisfăcătoare, preotul va începe să ia cazul mai în serios și să caute semnalmentele clasice ale unei posedări: vorbitul în limbi străine, acces la informaţii private necunoscute, forţă fizică supranaturală, o aversiune vehementă faţă de Dumnezeu și de obiectele sacre. Doar un număr mic de cazuri trec de acest prag. Majoritatea exorciștilor serioși vor admite că pot număra pe degetele de la o mână cazurile de exorcizări la care au participat în toată cariera. În dieceza catolică din Wichita, spre exemplu, nimeni nu își poate aduce aminte de ultimul caz de exorcizare.

Odată ce procesul începe, acesta poate dura luni sau chiar ani, în care se efectuează ședinţe separate de rugăciune și mărturisire a păcatelor. Unele decurg foarte liniștit, altele par scene desprinse din filmul Exorcistul. Preotul este obligat ca prin sesiuni multiple să discearnă dacă persoana respectivă este doar hărţuită de un demon sau este posedată și are nevoie de exorcizare. După mai multe ședinţe, unele dintre ele fiind chiar zbuciumate, s-a decis totuși că Louisa este doar hărţuită de un demon, nu posedată și nu va avea nevoie de o exorcizare, pentru că ședinţele de rugăciune par să fie eficiente.

Biserica Catolică nu ţine date oficiale (sau nu declară că ţine) cu cazurile de exorcizare, dar mărturii ale preoţilor implicaţi ar indica faptul că numărul cazurilor problematice este în creștere. Exorcistul arhidiecezei din Indianapolis spune că până în luna octombrie a primit 1.700 de cereri, mai mult decât în oricare alt an. Părintele Gary Thomas, a cărui experienţă a fost transformată în blockbuster hollywoodian în filmul The Rite, din 2011, spune că primește peste zece cereri pe săptămână. Chiar și Conferinţa Episcopilor Catolici din Statele Unite admite o „creștere ușoară a activităţii demonice” și avertizează cu privire la apelarea la organizaţii religioase sau laice rupte de Vatican.

Fondatorul Clericilor Paranormali, episcopul catolic James Long, care continuă să slujească drept preot catolic și exorcist, deși a fost excomunicat de Biserica Catolică, spune că primește 1.800 de cereri pe săptămână. Long, care face parte din Vechea Biserică Catolică din Statele Unite, o biserică fondată în anii 1870 de către preoţi catolici excomunicaţi din varii motive, este în special cunoscut pentru că a făcut prima exorcizare televizată în Statele Unite, care s-a dovedit a fi o prostioară. Long spune însă că ia exorcismul în serios și atrage atenţia asupra „celebrităţilor paranormale”, persoane laice care se consideră „înzestrate” și care cer bani pentru serviciile lor și care pur și simplu profită de spaima oamenilor. În 2014, the Daily Beast a scris despre prima exorcizare realizată pe Skype contra sumei de 300 de dolari.

Dincolo de impresiile unora și altora, tendinţa pare totuși să fie clară. Dacă, în anul 2011, în Statele Unite, erau mai puţin de 15 exorciști cunoscuţi, acum numărul este în jur de 100, antrenaţi de Biserică la Roma, Chicago și Manila. Ce a dus totuși la această creștere?

De ce acum?

Conform preoţilor catolici, două sunt căile principale de acces pe care demonii le forţează pentru a intra cu bocancii în viaţa oamenilor – abuzul sexual și ocultismul. Aproape orice exorcist catolic va declara că mulţi dintre oamenii oprimaţi sau posedaţi sunt victime ale abuzurilor sexuale. Explicaţia ar fi că abuzul sexual cauzează răni adânci și longevive în sufletul și psihicul uman care pur și simplu îl vulnerabilizează pe om la astfel de influenţe. Corelaţia cu ocultismul este evidentă. Ocultismul este în sine o înlocuire a lui Dumnezeu din explicaţia metafizicului cu forţe oculte. Este considerată de preoţi cea mai clară invitaţie a forţelor demonice în viaţa omului. Louisa a bifat ambele categorii. Este supravieţuitoare a abuzurilor sexuale care au lăsat-o cu un sindrom de stres posttraumatic și cumva intrase în contact și cu partea ocultă, chiar dacă nu îi atribuia o mare influenţă. Se jucase la un moment dat cu o tablă Ouija de invocat spirite și avea cristale tămăduitoare prin casă, pe care preotul o pus-o să le arunce imediat ce a aflat.

Louisa este totuși o catolică practicantă, ceea ce ar putea părea bizar având în vedere celelalte înclinaţii ale ei, însă combinaţia dintre credinţele creștine și cele păgâne este mai întâlnită decât am crede. În articolul Întoarcerea vrăjitoarelor am prezentat statistici care arată că, deși sunt de acord cu cele mai cunoscute doctrine ale creștinismului, în același timp majoritatea americanilor cred în cel puţin una dintre credinţele New Age – ori că lucrurile fizice posedă energii spirituale, ori în reîncarnare, ori în astrologie, ori în oamenii care pretind că vorbesc cu spiritele. Bisericile evanghelice istorice de negri și bisericile catolice sunt cele mai marcate de acest fenomen, dar chiar și în bisericile protestante, 57% dintre credincioși cred în cel puţin unul dintre aceste lucruri. Totodată, un sondaj realizat de Colegiul Trinity confirmă că practicile păgâne, vrăjitoria și ocultismul sunt în creștere în Statele Unite, în special în rândul tinerilor.

Faptul că peste 57% dintre americani cred în spirite și în fantome se oglindește direct în interesul tot mai mare al Hollywoodului pentru filmele de groază și cele paranormale, după cum arată și sociologul Michael Cuneo, în cartea sa American Exorcism. Filmul Exorcistul, din 1973, câștigător a două premii Oscar, este în continuare iconic în cultura americană, însă doar recent s-a produs un reviriment al interesului pentru acest gen, anul 2017 fiind considerat cel mai bun an din ultimul deceniu pentru filmele horror. Regizori de renume internaţional se apleacă asupra genului, fiindcă acolo au mult mai mult control artistic, casele de producţie le preferă și le pot da loc regizorilor să își ducă la capăt viziunea fiindcă costurile sunt foarte mici comparativ cu alte genuri, iar publicul pare să fie încântat să vadă filme de groază gândite serios, artistice și care fac mai degrabă apel la ororile noastre psihice și spirituale decât la trucuri ieftine de speriat copii. Multe astfel de filme ar putea fi mai degrabă descrise la thrillere psihologice, cu elemente supranaturale de horror atent alese (un articol interesant despre de ce suntem atrași de filmele de groază puteţi citi aici).

Din interviuri, majoritatea exorciștilor par să conchidă că o cultură tot mai seculară, tot mai departe de Dumnezeu, este o cultură în care demonii vor găsi tot mai multe intrări, iar una care mai este și aplecată spre ocultism este cu atât mai vulnerabilă. De aceea este foarte important ca oamenii să audă în bisericile lor vorbindu-se din nou despre lumea spirituală și despre demoni, crede Adam Bilai, expert în demonologie, exorcism și psihologie clinică în cadrul Bisericii Catolice din Statele Unite. Acesta a oferit un curs introductiv în demonologie în cadrul unei conferinţe protestante, care s-a viralizat rapid. Bilai nu a fost surprins – „Există un interes real pentru aceste probleme”, spune el, în special în bisericile în care rar se vorbește despre demoni. Bilai spune că în istoria creștinismului au existat valuri de exorcizări atunci când creștinismul a fost adoptat de culturile păgâne, dar și atunci când societăţile au renunţat la înţelegerea creștină asupra lumii.

Noi umplem vidul cu ceva. Copiii noștri au o nevoie inerentă de experienţe spirituale. Așa suntem făcuţi ca oameni. (…) Când cauţi alt spirit decât pe cel al lui Dumnezeu pentru încurajare, pentru informaţii sau pentru putere, când copiii noștri apelează la ghicitoare sau la tradiţii orientale pe care nu le înţeleg pentru informaţii despre viitor sau viaţa de dincolo, aceasta este o invitaţie pentru probleme demonice în viaţa ta”, spune Bilai. De aceea, bisericile trebuie să aibă grijă să nu Îl facă doar pe Dumnezeu relevant pentru scepticul relativist postmodern de astăzi, ci și pe Satana și demonii săi. Dar trebuie să o facă cu înţelepciune, pentru a nu cădea într-o stare de paranoia, în care „Biserica să facă să pară că posedarea demonică este o problemă la ordinea zilei” și că „se ascunde un demon sub fiecare piatră”. Creștinii trebuie reasiguraţi că „Dumnezeu este la conducere”, demonii nu au putere absolută și creștinii nu au de ce să se teamă.

Biblia este destul de clară în ceea ce privește activitatea demonică. Situaţii reale de posedări apar în Biblie ca parte din activitatea misionară a lui Iisus și a bisericii primare. Deși Biblia nu poposește în mod deosebit asupra cauzelor acestei situaţii, nu există dovezi că o persoană cu adevărat credincioasă poate fi posedată de demoni. Cu siguranţă poate fi tentată și agasată, cum a fost însuși Iisus, dar nu posedată. Odată ce omul se unește cu Iisus prin credinţă și se lasă influenţat de Duhul Sfânt, creează circumstanţele de care demonii fug. În Biblie nu există nici exorciști, există doar persoane extrem de credincioase care pot alunga demoni în numele lui Iisus, care are autoritatea finală asupra fiecărei fiinţe create din univers. Cu toate acestea, astfel de probleme nu ar trebui tratate cu indiferenţă și nimeni nu ar trebui să fie exagerat de încrezător în calitatea credinţei sale. Trebuie să fim conștienţi că în fiecare minut al fiecărei zile suntem angajaţi în acest război spiritual, fie că ne place, fie că nu, și că, deși nu ar trebui să ne fie frică de demoni, cu siguranţă ar trebui să respectăm puterea pe care Satana și demonii săi o au pe acest pământ, amintindu-ne constant de avertizarea lui Petru – „Fiţi treji! Vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care rage, căutând pe cineva să înghită” (1 Petru 5:8, NTLR)